Biddy stătea tăcută, cosând, fără să mai verse vreo lacrimă şi, pe când mă

uitam la ea şi mă gândeam la toate acestea, mi se păru că poate nu mă arătasem destul de recunoscător faţă de ea. Poate că fusesem prea zgârcit cu dovezile de îndatorare şi ar fi trebuit să o sprijin mai mult cu încrederea mea (deşi n‑am folosit întocmai aceste cuvinte în gândurile mele).

― Da, Biddy, adăugai eu, terminând de întors problema pe toate feţele, tu ai fost primul meu profesor şi asta într‑o vreme când nici nu ne trecea prin minte că

vom fi vreodată împreună, ca acum, în bucătăria aceasta.

― Ah, biata făptură! răspunse Biddy, şi, ca şi cum spusele mele o treziseră

din momentul de uitare de sine, îşi mută brusc atenţia asupra surorii mele, se ridică şi îşi făcu de lucru pe lângă ea, aşezând‑o ca să stea mai bine. Asta‑i foarte trist, dar e adevărat!

― Ei, bine, reluai eu, trebuie să stăm de vorbă ceva mai mult, cum făceam odinioară. Şi trebuie să‑ţi cer părerea ceva mai des, cum făceam odinioară. Hai să

facem o plimbare liniştită prin mlaştină duminica viitoare, Biddy, şi să vorbim mai pe îndelete.

Sora mea nu mai era niciodată lăsată singură acum, iar Joe fu bucuros să

rămână să aibă grijă de ea în după‑amiaza duminicii respective, în vreme ce eu şi Biddy am ieşit împreună la plimbare. Era vară şi un timp minunat. După ce am lăsat în urmă satul, biserica şi cimitirul şi am ajuns în mlaştină, de unde puteam vedea pânzele bărcilor care treceau pe râu, începui, după obiceiul meu, să găsesc asemănări între domnişoara Havisham şi Estella şi peisajul din jur. Când am ajuns la malul râului şi ne‑am aşezat, cu apa clipocind la picioarele noastre, făcând liniştea să pară şi mai adâncă decât ar fi fost fără acest zgomot, mi‑am spus că locul şi momentul erau potrivite pentru a‑i îngădui lui Biddy să pătrundă

în tainiţele sufletului meu.

― Biddy, zisei eu, după ce o rugasem să păstreze secretul, vreau să devin un gentleman.

― Oh, eu nu mi‑aş dori‑o, dacă aş fi în locul tău! îmi răspunse ea. Nu cred că

ar fi nimerit.

― Biddy, i‑am zis eu, cu ceva mai multă seriozitate, am motivele mele să

vreau să devin un gentleman.

― Tu ştii mai bine, Pip, dar nu crezi că eşti mai fericit aşa cum eşti acum?

― Biddy, exclamai cu o oarecare nerăbdare, nu sunt deloc fericit aşa cum sunt acum! Mi‑e silă de ceea ce sunt şi de viaţa mea. Nu mi‑au plăcut niciodată

nici una, nici alta, de când am intrat ca ucenic. Nu spune prostii!

― Am spus prostii? făcu Biddy, ridicându‑şi domol sprâncenele. Îmi cer iertare, n‑am vrut. Vreau doar să te simţi bine şi în largul tău.

― Păi, atunci, înţelege o dată pentru totdeauna că n‑am să mă simt şi n‑am să mă pot simţi niciodată în largul meu sau în alt fel decât nenorocit. Asta‑i, Biddy! Cel puţin dacă nu voi putea să duc un alt fel de trai decât cel pe care îl duc astăzi.

― Păcat! zise Biddy, clătinând din cap cu un aer mâhnit.

Treaba era că şi eu mă gândeam adeseori că era păcat, astfel că, din pricina ciudatei lupte cu mine însumi pe care o purtam necontenit, a fost cât pe‑aci să

vărs lacrimi de indignare şi durere, când Biddy dădu glas gândului său şi al meu.

Îi spusei că avea dreptate, că ştiam cât de trist era, însă, deopotrivă, că nu aveam ce să fac.

― Dacă aş fi putut să mă resemnez, adăugai către Biddy -, smulgând firele scurte de iarbă de sub mâna mea, aşa cum îmi potolisem tulburarea cândva smulgându‑mi părul din cap şi izbind cu pumnii în zidul fabricii de bere -, dacă

măcar m‑aş fi putut apuca serios de lucru şi să fiu măcar pe jumătate îndrăgostit de fierărie ca atunci când eram mic, sunt sigur că ar fi fost mult mai bine pentru mine. Tu şi cu mine şi cu Joe n‑am mai fi dus, atunci, lipsă de nimic, iar Joe şi cu mine am fi continuat să fim tovarăşi, după ce mi‑aş fi încheiat ucenicia, şi chiar aş fi putut să‑ţi devin ţie tovarăş de viaţă, şi am fi venit să ne aşezăm aici, într‑o frumoasă zi de duminică, uite, chiar pe malul acesta, fiind legaţi altfel unul de celălalt, faţă de cum suntem acum. Aş fi fost destul de bun pentru tine, nu‑i aşa, Biddy?

Biddy oftă, privind bărcile alunecând pe apă, şi se întoarse să‑mi răspundă:

― Da. Nu sunt prea mofturoasă.

Nu suna prea măgulitor, dar ştiam bine ce voia să spună.

― Dar, zisei eu, smulgând mai departe iarba şi mestecând vreo două fire, vezi şi tu cum o duc. Nemulţumit şi nelalocul meu... Şi nu mi‑ar mai păsa că sunt grosolan şi om de rând, dacă nimeni nu mi‑ar fi spus‑o!

Biddy îşi întoarse deodată faţa către mine şi mă privi cu mult mai multă

atenţie decât se uitase la bărcile de pe apă.

― N‑a fost nici foarte adevărat, nici foarte politicos dacă ţi s‑a spus aşa ceva, zise ea şi îşi îndreptă ochii din nou spre bărci. Cine ţi‑a spus‑o?

Am rămas descumpănit, căci izbucnisem fără să‑mi dau prea bine seama unde voiam să ajung. Însă oricum n ‑o mai puteam întoarce, aşa că i‑am răspuns:

― Micuţa şi frumoasa lady de la domnişoara Havisham, care este cea mai frumoasă din lume, pe care o ador nespus şi din pricina căreia vreau să devin un gentleman.

Odată făcută această mărturisire nebunească, am început să arunc smocurile de iarbă smulse în râu, de parcă aş fi avut poftă să urmez şi eu aceeaşi cale.

― Tu vrei să devii un gentleman ca să‑i faci ei în ciudă sau ca s‑o câştigi? mă

întrebă liniştită Biddy, după o pauză.

― Nu ştiu, răspunsei eu întunecat.

― Pentru că, dacă vrei să‑i faci în ciudă, urmă Biddy, mă gândesc că ar fi mai

bine şi ai izbândi mai lesne dacă n‑ai ţine cont câtuşi de puţin de cuvintele sale.

Iar dacă‑i vorba s‑o câştigi, mă gândesc că, deşi tu ştii mai bine, poate nu merită

să fie câştigată.

Întocmai cum mă gândisem şi eu, de multe ori, şi cum mi se arăta foarte limpede în clipa aceea. Dar cum aş fi putut eu, un sărman băiat năuc de la ţară, să mă feresc de acea uluitoare amăgire, căreia îi cad pradă, în fiecare zi, şi cei mai buni şi mai înţelepţi dintre oameni?

― Poate că totu‑i foarte adevărat, îi zisei lui Biddy, dar o admir aşa de tare!

După ce‑am rostit aceste cuvinte, m‑am întors brusc cu faţa în jos, băgându

‑mi mâinile în păr şi trăgându‑mă cu nădejde de el. Ştiindu‑mi nebunia din suflet într‑atât de dezlănţuită şi de nepotrivită, eram conştient că, în loc să‑mi ascund faţa şi să mă trag de păr, mai bine m‑aş fi dat cu capul de prundiş, drept pedeapsă că‑i aparţine unui asemenea netot.

Biddy era cea mai înţeleaptă dintre fete şi n‑a mai stăruit să mă convingă. Şi

‑a aşezat mâna, o mână mângâietoare, deşi asprită de muncă, pe mâinile mele, scoţându‑mi‑le încetişor din păr, una după alta. Apoi, m‑a bătut uşurel pe umăr, ca să mă liniştească, în vreme ce eu, cu faţa ascunsă în mânecă, am plâns puţin, întocmai cum făcusem şi în curtea fabricii de bere, cumva încredinţat că eram foarte oropsit de cineva sau de toată lumea - n‑aş putea spune prea bine.