Scâncea slab: „Sunt pierdut!”, ca victima, şi zbiera sălbatic: „Ţi‑arăt eu ţie!”, ca ucigaşul. Dădea raportul medicului legist, imitându‑l reuşit pe doctorul nostru din sat, şi se bâlbâia şi tremura precum bătrânul paznic de la barieră, care auzise loviturile, exagerându‑i mult paralizia, cât să te facă să te îndoieşti de integritatea facultăţilor acelui martor. Judecătorul de instrucţie, în lectura domnului Wopsle, devenea un Timon din Atena, iar grefierul, un Coriolan. Se distra copios, cum şi noi, ceilalţi, ne distram, simţindu‑ne nemaipomenit de bine. În această dispoziţie plăcută, am ajuns la verdictul de crimă cu premeditare.

Exact în clipa aceea, şi nu mai devreme, am descoperit un gentleman străin care, sprijinit de speteaza unei bănci din faţa mea, privea cu atenţie. Avea întipărit pe chip un dispreţ adânc şi îşi muşca vârful degetului său arătător enorm, nedezlipindu‑şi ochii de pe feţele ascultătorilor domnului Wopsle.

― Ei, bine! îi zise străinul domnului Wopsle, când acesta sfârşi de citit. Le‑ai aranjat pe toate după cum ţi‑a venit bine, dacă nu mă înşel.

Toată lumea tresări şi‑şi ridică ochii spre vorbitor, de parcă el ar fi fost ucigaşul. Străinul înfruntă privirile tuturor cu răceală şi sarcasm.

― Verdictul dumitale este „Vinovat”, de bună seamă! continuă el. Hai, termină! Citeşte mai departe!

― Domnule, răspunse domnul Wopsle, deşi n‑am avut onoarea să facem cunoştinţă, vă voi spune fără şovăială: Vinovat!

La aceste cuvinte, prinserăm cu toţii curaj şi ne unirăm glasurile într‑un murmur aprobator.

― Ştiam, zise străinul. Ştiam că dumneata aşa l‑ai declara. Ţi‑am spus‑o doar. Însă, acum, să‑ţi pun o întrebare. Dumneata ştii sau nu că legea Angliei presupune că orice om este nevinovat, până când se dovedeşte - repet, se dovedeşte - că este vinovat?

― Domnule, începu domnul Wopsle să răspundă, cum eu însumi sunt englez, eu, unul...

― Haide! zise străinul, întinzându‑şi arătătorul spre el. Nu ocoli întrebarea!

Ori ştii, ori nu ştii. Care din două?

Stătu puţin, ţinându ‑ şi capul într ‑ o parte, într ‑ un mod întrebător şi sfidător, apoi îşi îndreptă arătătorul spre domnul Wopsle, ca pentru a‑l desemna pe el în mod special, înainte de a şi‑l muşca din nou.

― Zi! reluă el. Ştiai sau nu ştiai?

― Bineînţeles că ştiam, răspunse domnul Wopsle.

― Bineînţeles că ştiai. Atunci, de ce n‑ai spus aşa adineauri? Acuma, să te întreb altceva, continuă el, punând stăpânire pe domnul Wopsle de parcă ar fi avut vreun drept asupra lui. Dumneata ştii că nici unul dintre aceşti martori n‑

a fost supus unui contrainterogatoriu?

Domnul Wopsle începu:

― Tot ce pot spune este că...

Însă străinul îl opri:

― Ce faci? Nu răspunzi la întrebare: da sau nu? Atunci, mai încerc o dată! - şi întinse arătătorul din nou către el - Ascultă‑mă bine! Îţi dai sau nu seama că nici unul dintre aceşti martori n ‑a fost încă supus contrainterogatoriului? Hai, răspunde, nu vreau decât un cuvânt de la dumneata! Da sau nu?

Domnul Wopsle şovăi şi noi toţi începurăm să ne facem o părere destul de

proastă despre el.

― Hai! zise străinul. O să te ajut. Nu meriţi să fii ajutat, dar o să te ajut. Uită

‑te la hârtia pe care‑o ţii în mână. Ce este aceasta?

― Ce este aceasta? repetă domnul Wopsle, privindu‑l pierdut de tot.

― Este cumva, continuă străinul, pe tonul cel mai sarcastic şi mai bănuitor, ziarul din care tocmai ai citit?

― Fără îndoială.

― Fără îndoială. Acuma, uită‑te din nou în ziar şi spune‑mi dacă scrie acolo clar că inculpatul a afirmat, în mod expres, că a fost instruit de consilierii săi legali să îşi rezerve apărarea pentru mai târziu.

― Tocmai asta urma să citesc, se apără domnul Wopsle.

― N‑are a face ce urma dumneata să citeşti, domnule! Eu nu te‑am întrebat ce urma să citeşti. Poţi citi şi Tatăl Nostru invers, de la coadă la cap, dacă vrei şi, probabil, ai mai făcut‑o şi până acum. Uită‑te din nou în ziar... Nu, nu, nu, prietene, nu la începutul articolului, doar ştii prea bine unde anume, jos! La sfârşit!

Toţi începuserăm să credem că domnul Wopsle era un om plin de ascunzişuri.

― Ei, bine? Ai găsit?

― Am găsit, zise domnul Wopsle.

― Bun, urmăreşte pasajul final cu atenţie şi spune‑mi dacă este scris clar că

inculpatul a ţinut să sublinieze că a fost sfătuit de către consilierii săi legali să‑şi păstreze apărarea pentru mai târziu? Hai! Ai dat de asta?

Domnul Wopsle răspunse:

― Nu sunt întocmai aceste cuvinte...

― Nu sunt întocmai aceste cuvinte! repetă gentlemanul, cu amară ironie. Dar înţelesul este întocmai?

― Da, zise domnul Wopsle.

― Da, repetă străinul, uitându‑se roată la ceilalţi din jur, cu mâna dreaptă

întinsă către martorul Wopsle. Şi acum, vă întreb, ce spuneţi despre conştiinţa omului care, având acest pasaj în faţa ochilor, se poate culca liniştit, după ce l‑

a declarat pe un semen de‑al său vinovat mai înainte de a‑l fi ascultat?

În sufletul nostru se strecură bănuiala că domnul Wopsle nu era omul pe care îl crezuserăm şi că începuse să‑şi dea arama pe faţă.

― Şi acelaşi om, ţineţi minte, continuă gentlemanul, întinzându‑şi degetul acuzator către domnul Wopsle, acelaşi om ar putea fi chemat să fie jurat chiar în acest proces şi, după ce se va fi compromis atât de grav, s‑ar putea întoarce în sânul familiei sale, culcându‑se liniştit, după ce a jurat, în deplină cunoştinţă de cauză, că va judeca cu dreptate şi potrivit adevărului în procesul dintre Majestatea Sa, şi inculpatul de la bară, şi că va da verdictul corect, în funcţie de toate dovezile prezentate, aşa să‑i ajute Dumnezeu!

Eram cu toţii profund încredinţaţi că nefericitul de Wopsle mersese prea departe şi că mai bine se oprea de pe calea aceasta nesăbuită cât mai avea timp.

Cu un aer de autoritate ce nu admitea discuţii şi cu o atitudine care dădea de înţeles că ştia câte un secret despre fiecare dintre noi, cu care ne‑ar fi putut da de gol oricând, dacă s‑ar fi hotărât să‑l dezvăluie, gentlemanul necunoscut îşi părăsi locul şi înaintă în spaţiul dintre cele două rânduri de bănci, în faţa focului,

unde rămase în picioare, cu mâna stângă în buzunar, muşcându‑şi arătătorul mâinii drepte.

― Din informaţiile pe care le‑am primit, zise el, trecându‑ne în revistă, în vreme ce noi toţi ne fâstâceam, am un motiv să cred că există un fierar printre voi, pe nume Joseph - sau Joe - Gargery. Cine‑i acela?

― Eu! zise Joe.

Gentlemanul străin îi făcu semn să se ridice de pe locul său şi Joe se apropie de el.