― Ştiu, Joe, ştiu. A fost doar o scăpare de‑a mea. Ce zici de planul meu, Joe?
Pe scurt, Joe fu de părere că, dacă eu socoteam că era un lucru bun, atunci şi el zicea la fel. Dar stărui să mă prevină că, dacă nu aveam să fiu întâmpinat cu bucurie sau dacă nu aveam să fiu încurajat să‑mi repet vizita, o vizită fără vreun alt scop decât acela de a‑mi arăta recunoştinţa pentru favoarea primită, atunci această încercare trebuia să fie prima şi ultima de acest fel. Am făgăduit să
respect aceşti termeni.
Ei, dar Joe avea o calfă, un om tocmit cu săptămâna, pe care îl chema Orlick.
El pretindea că numele de botez i‑ar fi fost Dolge - ceea ce, în mod vădit, era cu neputinţă -, însă cum era un individ atât de încăpăţânat, nu cred că fusese victima unei farse, ci mai curând îşi impusese anume acest nume printre săteni, ca să le zgândăre puterea de înţelegere. Orlick era negricios, cu umerii largi, cu mâinile şi picioarele atârnând şleampăte pe lângă corp, foarte puternic, niciodată
grăbit, ci abia târşâindu‑şi picioarele. Nu lăsa niciodată impresia c‑ar fi venit la fierărie ca să muncească, ci ai fi zis că nimerise pe‑acolo din întâmplare. Iar când se ducea la „Trei luntraşi voioşi” ca să mănânce ori când pleca acasă, seara, o pornea tot aşa, abia târându‑şi picioarele, precum Cain sau evreul rătăcitor, de parcă habar n‑avea încotro se ducea, dar nici nu‑i trecea prin cap să se mai întoarcă vreodată. Locuia la unul din paznicii stăvilarului din mlaştini şi, în zilele de lucru, venea târâş‑grăpiş din sihăstria lui, cu mâinile în buzunare şi cu
merindele legate într‑o bocceluţă petrecută pe după gât şi bălăbănindu‑i‑se pe spate. Duminicile, cel mai adesea, zăcea întins toată ziulica pe stăvilar sau sprijinit de vreo căpiţă ori vreun hambar. Întotdeauna umbla greoi pe drum, cu ochii în pământ şi, când îl oprea cineva sau îl silea în vreun fel să şi‑i ridice, se uita pe sub sprâncene, pe jumătate supărat, pe jumătate buimăcit, ca şi cum singurul lucru la care se gândea era cât de ciudat şi neplăcut este faptul că el n‑
o să poată gândi niciodată.
Calfa aceasta ursuză nu mă putea înghiţi. Când eram foarte mic şi temător, îmi dăduse de înţeles că Diavolul îşi avea sălaşul într‑un ungher întunecat al fierăriei şi că el îl cunoştea pe Necuratul foarte bine şi, de asemenea, că o dată la şapte ani era nevoie să se facă focul cu un băiat viu, iar eu puteam deja să mă
socotesc lemn de foc. Când am devenit ucenicul lui Joe, lui Orlick i se adeveri, pesemne, bănuiala că eu aveam să‑i iau locul şi, ca atare, din clipa aceea mă
plăcu şi mai puţin. Nu că ar fi zis sau ar fi făcut vreodată ceva duşmănos pe faţă, numai că am băgat de seamă că întotdeauna bătea fierul astfel încât scânteile să
sară spre mine şi că, ori de câte ori cântam Bătrânu’ Clem, el nu păstra niciodată
ritmul.
Dolge Orlick era de faţă, la muncă, a doua zi, când i‑am reamintit lui Joe de jumătatea mea de zi liberă. N‑a zis nimic pe moment, căci el şi Joe tocmai lucrau la o bucată de fier înroşit, iar eu eram la foale. Dar peste puţin timp spuse, sprijinindu‑se în baros:
― Auzi, jupâne? De bună seamă că n‑o să‑l răsfeţi doar pe unu’ din noi. Dacă
tânăru’ Pip primeşte o jumătate de zi liberă, fă şi pentru bătrânu’ Orlick acelaşi lucru!
Îi dădeam vreo douăzeci şi cinci de ani, dar avea obiceiul să vorbească despre el ca despre un om în vârstă.
― Şi, mă rog, ce‑o să faci tu cu o jumătate de zi liberă, dacă o s‑o primeşti?
zise Joe.
― Ce‑o să fac eu cu ea? Da’ el ce‑o să facă? O să fac cu ea ce face el cu a lui!
zise Orlick.
― Ei! Cât despre Pip, el se duce în oraş, zise Joe.
― Bine, atunci! replică omul dârz. Cât despre bătrânu’ Orlick, el se duce în oraş. Pot merge şi doi în oraş. Nu doar unu’!
― Nu‑ţi ieşi din fire! zise Joe.
― Ba o să‑mi ies, dacă vreau! mârâi Orlick. Unii şi mersul lor la oraş! Uite ce e, jupâne! Să ne înţelegem! Fără favoruri în prăvălia asta! Fii om întreg!
Cum jupânul nu voia să mai vorbească despre acest lucru până ce calfa nu se potolea, Orlick se repezi la cuptor, scoase de‑acolo un drug de fier înroşit, îl îndreptă spre mine de parcă s‑ar fi pregătit să mi‑l înfigă în trup, mi‑l învârti deasupra capului, îl puse pe nicovală şi începu să‑l bată cu barosul - de parcă m
‑ar fi lovi pe mine, gândii eu, şi scânteile ar fi fost sângele meu ţâşnind -, iar la sfârşit, când, de la atâta bătut, el se încinsese tot, în timp ce fierul se răcise, se sprijini din nou în baros şi zise:
― Ei, jupâne?
― Te‑ai potolit acum? întrebă Joe.
― Îhî! M‑am potolit, hârâi bătrânul Orlick îmbujorat.
― Atunci, fiindcă te ţii de treabă la fel ca toţi ceilalţi, zise Joe, hai să fie o
jumătate de zi liberă pentru toţi!
Sora mea, care auzise tot, fiindcă stătuse în curte fără să scoată un cuvânt -
n‑avea pic de ruşine să iscodească şi să tragă cu urechea -, îşi iţi de îndată capul la una din ferestre.
― Da’ ştii că‑mi placi, prostănacule! îi zise ea lui Joe. Le dai liber unor trântori cât casa! Eşti un mare bogătan, pe legea mea, să dai simbriile pe apa sâmbetei! Ce mi‑ar fi plăcut să fiu eu stăpânul lui!
― Ţi‑ar plăcea să fii stăpânu’ tuturor, dac‑ai putea, i‑o întoarse Orlick, cu un rânjet ameninţător.
― Las‑o în pace! zise Joe.
― Aş avea eu ac de cojocul tuturor netoţilor şi tuturor haimanalelor, răspunse sora mea, începând să fiarbă de furie turbată. Şi n‑aş putea să am ac de cojocul netoţilor, dacă n‑aş avea unul pentru jupânul vostru, care‑i capul sec încoronat al netoţilor. Şi n‑aş putea să am ac de cojocul haimanalelor, dacă n‑aş
avea unul pentru tine, care eşti cea mai înrăită mutră de haimana ce s‑a văzut vreodată de aici şi până‑n Franţa. Aşa!
― Eşti o smintită afurisită, cumătră Gargery, mârâi calfa. Dacă asta s‑ar cere ca să fii judecător peste haimanale, tu ai fi unu’ grozav!
