fi un gentleman, cine altul îmi ieşi în cale, dintr‑o librărie, dacă nu domnul Wopsle? Domnul Wopsle ţinea în mână cutremurătoarea tragedie George Barnwell, în care investise, în clipa aceea, şase pence, cu gând să i‑o vâre în cap, cuvânt cu cuvânt, domnului Pumblechook, cu care urma să se întâlnească să
bea un ceai. De îndată ce dădu cu ochii de mine, păru să fie convins că Providenţa însăşi îi scosese în cale tocmai un ucenic, ca să i‑o citească, aşa că mă înşfăcă şi stărui să vin cu el în salonul domnului Pumblechook. Cum ştiam că acasă mă voi simţi îngrozitor şi că nopţile erau negre ca smoala, iar drumul înfricoşător, aşa că
era mai de dorit să ai pe oricine tovarăş decât să‑l străbaţi singur, nu m‑am împotrivit cine ştie ce. Prin urmare, am intrat la Pumblechook chiar în clipa în care strada şi prăvăliile îşi aprindeau luminile.
Cum n‑am văzut niciodată jucându‑se piesa George Barnwell, nu ştiu cât trebuie să dureze de obicei, dar ştiu prea bine că a durat până la nouă şi jumătate în seara aceea şi că, atunci când domnul Wopsle ajunse să intre la Newgate, am crezut că nu va mai sui niciodată pe eşafod, căci devenise mai tărăgănat ca în oricare dintre perioadele anterioare din deplorabila sa carieră. Mi se păru că
depăşeşte orice măsură când începu să se vaite că va sfârşi prea brusc, în floarea vârstei, de parcă nu ştia că se îndreaptă spre deznodământ, pagină cu pagină, încă de când începuse povestea vieţii personajului. Iar aceasta, la urma urmei, nu fusese decât o poveste lungă şi plictisitoare. Ceea ce mă supăra cel mai mult era identificarea întregii intrigi cu nevinovata mea persoană. Când Barnwell începu să acţioneze greşit, mărturisesc că mă simţeam gata să‑mi cer iertare, căci privirea indignată a lui Pumblechook mă acuza pe mine pentru aceasta. De asemenea, şi Wopsle se strădui să mă prezinte în cea mai rea lumină. Deopotrivă
nemilos şi sentimental, am ajuns să ‑ mi omor unchiul fără nici un fel de circumstanţe atenuante; Millwood mă făcea praf cu argumentele de fiecare dată; era curată nebunie din partea fiicei stăpânului meu să‑i pese cât de cât de mine; şi tot ce pot spune despre purtarea mea împiedicată şi tărăgănată din dimineaţa fatală este că aceasta a fost pe măsura şubrezeniei generale a caracterului meu.
Chiar şi după ce, spre fericirea tuturor, fusesem spânzurat şi domnul Wopsle închisese cartea, Pumblechook continuă să mă ţintuiască din priviri şi, clătinându‑şi capul, spuse:
― Ia aminte, băiete, ia aminte!
De parcă era un lucru bine ştiut că deja întrezăream momentul când urma să ‑ mi ucid o rudă apropiată, lipsindu ‑ mi doar s ‑ o mai conving să aibă
slăbiciunea să devină binefăcătoarea mea.
Se făcuse întuneric deplin când se termină totul şi când pornii, împreună cu domnul Wopsle, pe drumul spre casă. La marginea oraşului, am fost învăluiţi de o ceaţă groasă, care ne‑a udat până la piele. Lampa de la barieră parcă era ştearsă, aproape scoasă din rolul său obişnuit de lampă, iar lumina ei, prin ceaţa
aceea, părea de‑a dreptul vâscoasă. Tocmai vorbiserăm despre acest fenomen şi ne spusesem că pâcla fusese adusă de schimbarea vântului dintr ‑ o bine cunoscută porţiune a mlaştinii, când am dat de un om mergând greoi pe lângă
ghereta barierei.
― Ei, poftim! ziserăm noi, oprindu‑ne. Orlick, aici!
― Îhî! răspunse el, apropiindu‑se târşâind picioarele. Mă oprisem o clipă, s‑
aştept vreun minut, poate‑oi avea norocul de un tovarăş de drum.
― Ai întârziat, spusei eu.
Orlick răspunse, cum era de aşteptat:
― Ei şi? Şi tu ai întârziat.
― Ne‑am îngăduit, zise domnul Wopsle, îmbătat de recentul său spectacol, ne‑am îngăduit, domnule Orlick, să petrecem o seară intelectuală.
Bătrânul Orlick fornăi, de parcă n‑ar mai fi avut ce spune la una ca asta şi am pornit apoi împreună spre casă. Îl întrebai dacă îşi petrecuse jumătatea de zi liberă bătând oraşul în sus şi‑n jos.
― Da, zise el, de la un capăt la altul. Am fost chiar pe urmele tale. Nu te‑am văzut, dar trebuie să fi fost la un pas în urma ta. I‑auzi, iar trag cu tunul!
― De la pontoane? întrebai eu.
― Mda! S‑ar zice că iar au zburat nişte păsări din colivie. Se trage cu tunul încă de pe înserat, fără răgaz. Ai să‑l auzi numaidecât!
Într ‑ adevăr, nu făcurăm nici câţiva paşi, când bubuitul de care ‑ mi aminteam atât de bine răzbătu până la noi, înăbuşit de ceaţă, rostogolindu‑se greoi de‑a lungul malurilor joase ale râului, de parcă îi urmărea şi‑i ameninţa pe fugari.
― O noapte potrivită ca s‑o ştergi şi să dispari, zise Orlick. Nici nu mai ştii cum să prinzi o pasăre şi s‑o vâri înapoi după gratii, pe‑o astfel de noapte!
Subiectul trezi multe amintiri în mine şi mă cufundai în gânduri, amuţind.
Domnul Wopsle, ca şi unchiul prost răsplătit din tragedia citită în seara aceea, în grădina lui din Camberwell, se porni să cugete cu glas tare. Orlick, cu mâinile în buzunare, îşi târa greoi picioarele pe lângă mine. Era o beznă adâncă, foarte umedă, foarte mocirloasă, iar ghetele noastre plescăiau pe drum. Când şi când, bubuitul tunului izbucnea deasupra capetelor noastre, ca apoi, iar şi iar, să se rostogolească sumbru de ‑a lungul albiei râului. Eu n‑am mai spus nimic, ţinându‑mi gândurile pentru mine. Domnul Wopsle muri împăcat la Camberwell, apoi îşi dădu duhul, schilodit ca vai de lume, pe câmpul de bătălie de la Bosworth Field, şi pieri, în cele mai mari chinuri, la Glastonbury. Orlick mormăia, din timp în timp:
― „Bateţi, bateţi, bateţi de zor / Bătrânu’ Clem! Să răsune ‑asurzitor /
Bătrânu’ Clem!”
Crezusem că băuse, însă era treaz.
Astfel, ajunserăm în sat. Uliţa pe care apucaserăm trecea prin faţa tavernei
„Trei luntraşi voioşi”, pe care avurăm surpriza s ‑ o găsim - la ora aceea, unsprezece noaptea! - deosebit de agitată, cu uşa larg deschisă şi cu neobişnuit de multe lumini aprinse în grabă şi puse pe jos, pretutindeni în jur. Domnul Wopsle se repezi înăuntru să întrebe ce se întâmplase (bănuind că fusese prins vreun deţinut), dar ieşi curând în fuga mare.
― S‑a întâmplat o nenorocire, zise el fără să se oprească, la tine acasă, Pip.
Hai repede!
― Ce anume? am întrebat, alergând pe lângă el.
Şi Orlick fugea, cot la cot cu mine.
― N‑am priceput bine. Se pare că a spart cineva casa, când Joe Gargery era plecat. Se crede că au fost evadaţii. Cineva a fost atacat şi rănit.
Alergam prea repede ca să mai putem vorbi şi nu ne oprirăm până ce nu ajunserăm în bucătăria noastră. Era plină de lume; tot satul se strânsese acolo, înăuntru şi în curte. Am zărit şi un doctor, şi pe Joe, şi un grup de femei, stând cu toţii pe podea, în mijlocul bucătăriei. Restul de gură‑cască s‑au tras în lături, când m‑au văzut apărând, şi atunci am dat cu ochii de sora mea - zăcând fără
cunoştinţă şi nemişcată pe duşumea, în locul unde fusese doborâtă de o teribilă
