Joe şi Biddy se arătau foarte simţitori şi prietenoşi când le vorbeam despre apropiata noastră despărţire, dar nu aminteau despre aceasta decât atunci când aduceam eu vorba.

După masa de dimineaţă, Joe scoase contractele mele de ucenicie de la păstrare, din salonaşul musafirilor, şi le aruncă în foc - şi atunci simţii că eram cu adevărat liber. Cu tot entuziasmul noii mele libertăţi, m‑am dus, totuşi, cu Joe la biserică, şi m‑am gândit că pastorul poate n‑ar fi citit tocmai pilda despre bogătaş şi Împărăţia Cerurilor dacă ar fi cunoscut toată tărăşenia.

După masa de prânz, servită devreme, am ieşit să mă plimb de unul singur, vrând să străbat întreaga mlaştină, de la un capăt la altul, şi să o văd, astfel, pentru ultima oară. Când treceam pe lângă biserică, am simţit (cum simţisem şi în timpul slujbei de dimineaţă) o nespusă duioşie pentru sărmanele făpturi simple, menite să vină aici, duminică de duminică, de‑a lungul întregii lor vieţi, ca apoi, să‑şi doarmă somnul de veci, uitate, sub moviliţele mici de pământ înverzite. Mi‑am făgăduit că voi face şi eu ceva pentru ele, într‑una din zilele acestea, şi mi‑am schiţat în minte un plan ca să le ofer tuturor oamenilor din sat o masă, cu friptură de oaie şi budincă de prune, cu o halbă de bere şi o damigeană de îngăduinţă.

Dacă mai‑nainte mă gândisem adesea, cu un fel de ruşine, la prietenia mea cu evadatul pe care îl văzusem odinioară şchiopătând printre morminte, vă puteţi

închipui ce‑am gândit în duminica aceea, când locul mi l‑a readus în minte pe nenorocitul zdrenţăros şi tremurând de frig, cu lanţurile şi însemnele ticăloşiei sale! Singura mea alinare era că întâmplarea se petrecuse cu mult timp în urmă

şi că el, fără îndoială, fusese dus departe, că era ca şi mort pentru mine şi, pe deasupra, se putea chiar să fi murit de‑a binelea.

În ceea ce mă privea, spuneam adio şesului acesta mustind de apă, adio şanţurilor şi stăvilarelor, adio vitelor care păşteau pe aici - cu toate că mi se părea că, în mişcările lor nătângi, aveau un aer mult mai respectuos acum, căci se întorceau în loc ca să se poată holba cât mai lung cu putinţă la posesorul unor asemenea mari speranţe de viitor -, rămas ‑ bun, monotone cunoştinţe ale copilăriei mele, de‑acum înainte sunt sortit Londrei şi splendorilor, nu muncii de fierar, în general, nici vouă! M‑am îndreptat radios către fort, unde m‑am întins pe jos, ca să chibzuiesc la întrebarea dacă domnişoara Havisham mă pregătea pentru Estella, şi am aţipit.

Când m‑am deşteptat, am fost foarte surprins să‑l descopăr pe Joe, aşezat lângă mine, fumându‑şi pipa. Mă salută cu un zâmbet vesel, când deschisei ochii, şi‑mi zise:

― Fiind ultima oară, Pip, m‑am gândit să vin după tine.

― Iar eu sunt foarte bucuros că ai venit.

― Mulţumesc, Pip.

― Poţi să fii sigur, Joe, continuai eu, după ce ne strânserăm mâinile, că n‑am să te uit niciodată.

― Nu, sigur că nu, Pip! zise Joe, cu un glas domol. Sunt sigur de asta. Se‑

nţelege, prietene! Slavă Domnului, nu‑i nevoie decât să se închege bine gândul în mintea omului, ca să fie sigur de asta. Numai că a luat puţin timp până s‑a închegat bine, căci schimbarea asta a picat atât de pe neaşteptate! Nu‑i aşa?

Nu ştiu cum, dar nu eram foarte încântat că Joe era atât de sigur de mine. Mi

‑ar fi plăcut să‑l văd trădându‑şi emoţia sau să‑l aud zicându‑mi: „Asta îţi face cinste, Pip” sau ceva de genul ăsta. Aşadar, n‑am răspuns nimic la prima parte a cuvântării lui Joe, iar la a doua m‑am mărginit să spun că vestea picase într‑

adevăr pe neaşteptate, dar că eu îmi dorisem dintotdeauna să devin un gentleman şi nu o dată îmi închipuisem ce aş face dacă aş fi unul.

― Te‑ai gândit tu la asta? făcu Joe. Nemaipomenit!

― Ce păcat, Joe, zisei eu, că n‑ai făcut ceva mai multe progrese, când ne‑am ţinut noi lecţiile aici, nu‑i aşa?

― Păi, nu‑mi dau seama, răspunse Joe. Sunt îngrozitor de greu de cap. Mă

pricep bine doar la meseria mea. Dintotdeauna a fost mare păcat că am fost aşa de greu de cap. Dar nu e mai păcat acum, decât a fost... să zicem, acum un an, mă‑nţelegi?

Ceea ce voisem să spun era că, în momentul în care aveam să devin stăpân pe averea mea, aş fi putut să fac ceva pentru Joe şi ar fi fost mult mai plăcut dacă

el ar fi fost mai bine pregătit pentru a creşte în rang. Însă Joe se arăta atât de departe de a‑mi bănui gândul, încât mi‑am spus că mai bine voi vorbi cu Biddy despre acest lucru.

Aşadar, după ce ne‑am întors acasă şi ne‑am servit ceaiul, am invitat‑o pe Biddy la plimbare prin micuţa noastră grădină, din lungul drumului, şi, după ce

am luat‑o pe departe, ca să‑i dau curaj, declarându‑i că n‑am s‑o uit niciodată, i‑am zis că voiam să‑i cer o favoare:

― Şi anume, Biddy, să nu pierzi nici un prilej de a‑l ajuta puţin pe Joe.

― Cum anume să‑l ajut? întrebă Biddy, cu o privire severă.

― Păi, Joe este un om foarte cumsecade, de fapt, cred că este cel mai cumsecade om din câţi au fost vreodată pe lume, dar este destul de înapoiat în unele privinţe. De pildă, Biddy, la învăţătură şi la purtări.

Cu toate că mă uitam la Biddy în timp ce vorbeam şi cu toate că făcuse ochii mari ascultându‑mă, nu‑şi întoarse privirile spre mine.

― Oh, purtările sale! Adică purtările sale nu sunt potrivite? întrebă Biddy, smulgând o frunză de coacăză.

― Draga mea Biddy, sunt foarte potrivite aici...

― Oh, sunt foarte potrivite aici!? mă întrerupse Biddy, privind îndeaproape frunza din palma sa.

― Ascultă‑mă bine... Dacă aş vrea să‑l mut pe Joe într‑o societate mai înaltă, după cum sper să‑l pot muta când voi intra în posesia averii mele, cu greu va fi apreciat cum se cuvine.

― Şi tu crezi că el nu ştie lucrul ăsta? întrebă Biddy.

Întrebarea fu atât de supărătoare (pentru că mie nu‑mi trecuse nici o clipă

prin cap), încât am izbucnit, răţoindu‑mă:

― Biddy, ce vrei să spui?

Biddy strivi frunza, frecând‑o între palme - şi, de atunci, mirosul tufelor de coacăze negre întotdeauna îmi aduce aminte de seara aceea, din grădiniţa de la marginea drumului - şi‑mi zise:

― Nu te‑ai gândit niciodată că poate are mândria lui?

― Mândrie? repetai eu, cu dispreţ răspicat.

― Oh, există multe feluri de mândrie! zise Biddy, uitându‑se drept în ochii mei şi clătinând din cap. Nu toate mândriile sunt de acelaşi fel...

― Hai, zi! De ce te‑ai oprit? întrebai eu.

― Nu sunt toate de acelaşi fel, reluă Biddy. Poate că Joe este prea mândru ca să îngăduie cuiva să‑l scoată dintr‑un mediu în care ştie să facă faţă şi unde se arată la înălţime şi demn de respect. Ca să‑ţi spun sincer, eu cred că aşa este el, deşi poate că ţi se va părea că nu se cuvine să‑ţi spun asta, căci tu trebuie să‑l cunoşti cu mult mai bine decât mine.

― Uite ce e, Biddy, zisei eu, îmi pare rău să descopăr asta la tine! Nu mă

aşteptam să fii astfel! Eşti invidioasă, Biddy, şi ranchiunoasă. Eşti nemulţumită

din pricina norocului meu şi nu te poţi abţine să nu mi‑o arăţi.

― Dacă aşa te îndeamnă pe tine inima să gândeşti, răspunse Biddy, atunci spune‑o! Spune asta iar şi iar, ţine‑o tot aşa, dacă astfel te îndeamnă pe tine inima să gândeşti!

― La tine, Biddy, zisei eu pe un ton superior, de cunoscător, „dacă astfel te îndeamnă pe tine inima să fii” înseamnă „nu da vina pe mine”. Îmi pare foarte rău să descopăr asta şi să ştii că este... Este o latură urâtă a firii omeneşti! Voiam să

te rog să foloseşti fie şi cel mai mic prilej ce ţi s‑ar ivi, după plecarea mea, pentru a‑l ajuta pe Joe să facă progrese. Dar, după toate acestea, nu te mai rog nimic.

Îmi pare nespus de rău să văd această trăsătură la tine, Biddy! repetai eu. Este o... este o latură urâtă a firii omeneşti.