― Nu vreau să greşesc, domnule Jaggers. Aş vrea să vă urmez dispoziţiile întocmai şi, de aceea, m‑am gândit că mai bine vă întreb. Există vreo interdicţie de a‑mi lua rămas‑bun de la vreo persoană pe care o cunosc, de aici, din ţinut, înainte de a pleca?

― Nu, zise el, privindu‑mă de parcă făcea eforturi să mă înţeleagă.

― Nu mă refer doar la oamenii din sat, ci la cei din oraş.

― Nu, zise el. Nu te opreşte nimic.

I‑am mulţumit şi am alergat înapoi acasă, unde am descoperit că Joe deja încuiase uşa din faţă şi făcuse ordine în salonaşul de musafiri, iar acum şedea lângă foc, în bucătărie, cu mîinile pe genunchi, privind ţintă la tăciuni. M‑am aşezat şi eu lângă foc şi mi‑am fixat ochii pe tăciuni, rămânând aşa multă vreme, fără ca vreunul din noi să scoată vreo vorbă.

Sora mea stătea pe scaunul său, între perne, într‑un colţ al odăii, iar Biddy şedea cu ghergheful ei în faţa focului, lângă ea stătea Joe, iar lângă Joe stăteam eu, în colţul opus celui în care se afla sora mea. Cu cât priveam mai mult tăciunii aprinşi, cu atât mai greu îmi venea să mă uit la Joe. Cu cât se prelungea tăcerea, cu atât mai greu îmi venea să vorbesc.

În cele din urmă, izbucnii:

― Joe, i‑ai spus lui Biddy?

― Nu, Pip, îmi răspunse Joe, uitându‑se mai departe în foc şi ţinându‑şi strâns genunchii, de parcă ar fi prins de veste că genunchii lui plănuiseră s‑o şteargă undeva. Ţi‑am lăsat‑o ţie, să i‑o spui tu, Pip.

― Mai bine i‑ai fi spus tu, Joe.

― Bine, atunci. Pip e un gentleman bogat, zise Joe, şi Dumnezeu să‑l ajute!

Biddy scăpă ghergheful din mână şi se uită la mine. Joe îşi strânse genunchii mai tare şi se uită la mine. Eu mă uitai la amândoi. După câteva clipe de tăcere, amândoi mă felicitară călduros, dar cu o umbră de tristeţe de care îmi dădui seama.

Am încercat s‑o fac pe Biddy să înţeleagă (şi, prin Biddy, pe Joe) seriozitatea obligaţiei pe care socoteam că trebuie s‑o respecte rudele mele, de a nu şti nimic şi de a nu vorbi nimic despre făuritorul viitorului meu. Totul va ieşi la lumină, am ţinut să adaug, la timpul potrivit şi până atunci nu trebuia să se afle nimic, decât că mă aşteptau mari speranţe prin bunăvoinţa unui ocrotitor misterios. Biddy dădu din cap, gânditoare, către foc, şi îşi reluă cusutul, zicând că va fi cu băgare de seamă, iar Joe, încă ţinându‑şi genunchii, zise:

― Sigur, s‑a înţeles, şi eu voi fi, de asemenea, cu băgare de seamă, Pip!

Apoi, mă felicitară din nou şi continuară să‑şi exprime într‑atât uimirea la gândul că voi fi un gentleman, că aproape că nu‑mi mai plăcea.

Biddy se porni, atunci, să se căznească în fel şi chip să‑i sădească surorii mele în minte o idee despre ceea ce se petrecuse. După cât am putut judeca eu, aceste strădanii dădură greş. Sora mea râdea şi dădea din cap, de cele mai multe ori, ba chiar repeta după Biddy cuvintele „Pip” şi „avere”, dar mă îndoiesc că

acestea aveau mai mult înţeles pentru ea decât dacă i s‑ar fi spus o lozincă

electorală - şi nu pot sugera un tablou mai sumbru despre starea minţii sale.

Dacă n‑aş fi simţit‑o pe pielea mea, n‑aş fi crezut‑o niciodată, dar, în vreme ce Joe şi Biddy reveneau la vesela lor nepăsare, eu deveneam de‑a dreptul posac.

Bineînţeles că nu puteam fi nemulţumit de norocul meu, dar se prea poate să fi fost, fără să‑mi dau prea bine seama, nemulţumit de mine însumi.

Oricum, am rămas cu cotul sprijinit de genunchi şi cu falca în palmă, privind tăciunii, în timp ce ei vorbeau despre plecarea mea şi despre ce‑or să se facă fără

mine şi toate celelalte. Şi, ori de câte ori prindeam asupra mea privirea vreunuia dintre ei, deşi mai caldă ca oricând (mai ales Biddy mă privea adesea), mă

simţeam jignit, crezând că îşi arătau astfel un soi de neîncredere faţă de mine.

Totuşi, Dumnezeu mi‑e martor că n‑au arătat‑o niciodată prin cuvinte sau gesturi.

Fiind vară, obişnuiam să mă ridic, seara, şi să mă duc la uşă, privind afară, căci uşa bucătăriei noastre dădea spre curte şi rămânea deschisă, ca să intre aerul înăuntru. Toate stelele către care îmi ridicasem ochii până atunci mi se păruseră doar nişte steluţe amărâte şi neînsemnate, fiindcă sclipeau spre lucrurile rustice în mijlocul cărora îmi petreceam viaţa.

― E sâmbătă seara! zisei eu, când ne‑am aşezat la cina alcătuită din pâine cu brânză şi bere. Încă cinci zile şi‑apoi ajunul zilei celei mari! Or să zboare curând!

― Da, Pip, remarcă Joe, al cărui glas sună a gol, în cana lui de bere. Or să

zboare curând!

― Or să zboare curând‑curând, zise şi Biddy.

― M‑am gândit, Joe, ca luni, atunci când mă voi duce în oraş şi‑mi voi comanda haine noi, să‑i spun croitorului că o să vin să le îmbrac la el sau să mi le trimită acasă la Pumblechook. Ar fi tare neplăcut să se holbeze la mine tot satul.

― Poate că domnului şi doamnei Hubble o să le facă plăcere să te vadă în noua ta înfăţişare elegantă, Pip, zise Joe, tăindu‑şi sârguincios bucata sa de pâine cu brânză din palma mâinii stângi, şi aruncând o privire scurtă către bucata mea neatinsă, de parcă s‑ar fi gândit la vremea când obişnuiam să ne măsurăm feliile. La fel şi domnul Wopsle. Şi poate că şi cei de la „Luntraşii voioşi”

s‑ar simţi măguliţi.

― Tocmai asta nu vreau, Joe. Ar face atâta caz despre asta - atât de grosolan şi necioplit ar vorbi - încât eu, unul, n‑aş putea îndura.

― Ah, asta... într‑adevăr, Pip! zise Joe. Dacă tu n‑ai putea să înduri...

Biddy mă întrebă, în timp ce stătea lângă sora mea, ţinându‑i farfuria:

― Dar te‑ai gândit când o să te putem vedea şi noi, domnul Gargery, sora ta şi cu mine? Fiindcă o să ne arăţi şi nouă cum îţi şade, nu‑i aşa?

― Biddy, i‑am răspuns eu cu o oarecare ciudă, eşti atât de repezită încât e greu să ţină omul pasul cu tine!

― Întotdeauna a fost mai iute, observă Joe.

― Dacă ai fi aşteptat un moment, Biddy, m‑ai fi auzit spunând că o să‑mi aduc hainele aici, într‑un pachet, într‑o seară - cel mai probabil în seara din ajunul plecării.

Biddy nu mai scoase nici un cuvânt. Iertând‑o cu generozitate, în scurt timp ne urarăm noapte bună şi mă dusei la culcare. Când am intrat în odăiţa mea, m

‑am aşezat şi am privit‑o îndelung, socotind‑o doar o odăiţă sărăcăcioasă, de care curând aveam să mă despart, pentru a mă înălţa deasupra ei pentru totdeauna. Era plină, însă, de amintiri încă proaspete, ceea ce, în momentul acela, mă aruncă în aceeaşi nelămurită sfâşiere sufletească, căci şovăiam între odaia aceasta şi camerele mult mai bune spre care aveam să plec, la fel cum şovăisem, de atâtea ori, între fierărie şi casa domnişoarei Havisham sau între Biddy şi Estella.

Soarele strălucise cu putere toată ziua deasupra acoperişului mansardei mele, iar odaia era încinsă. Deschizând fereastra şi privind afară, l‑am zărit pe Joe, ieşind încet pe uşa întunecată de sub geamul meu şi plimbându‑se în sus şi

‑n jos la aer. Apoi, am văzut‑o pe Biddy venind şi aduncându‑i pipa, pe care i‑o aprinse. Joe nu fuma niciodată la ore aşa de târzii şi mi se părea că desluşesc în acest lucru faptul că, dintr‑un motiv sau altul, avea nevoie de mângâiere.

După aceea, se opri la uşa de sub fereastra mea, fumându‑şi pipa, iar Biddy se opri şi ea acolo, vorbind liniştită cu el, iar eu am înţeles că vorbeau despre mine, căci mi‑am auzit numele pomenit de mai multe ori, rostit de amândoi pe un ton drăgăstos. N‑aş fi ascultat mai departe nici dacă aş fi putut s‑aud mai multe, aşa că m‑am tras de la fereastră şi m‑am aşezat pe scăunelul de lângă pat, simţindu‑mă foarte întristat şi anapoda pentru faptul că, în această primă

noapte a vieţii mele strălucite, eram mai singur ca niciodată.

Privind prin fereastra deschisă, am văzut plutind rotocoalele de fum de la pipa lui Joe şi mi‑am închipuit că erau un soi de binecuvântare din partea lui -

una care nu mi‑era vârâtă pe gât, nici fluturată în faţa ochilor, ci se răspândea în aerul pe care îl respiram împreună. Mi‑am stins lumânarea şi m‑am strecurat în pat, însă acesta era acum neprimitor şi n‑am mai reuşit să am somnul adânc de odinioară.

Capitolul XIX

Sosirea dimineţii îmi schimbă părerea despre viaţă şi o făcu să mi se pară

atât de luminoasă, încât abia de‑mi mai venea să cred că era aceeaşi. Ceea ce continua să îmi împovăreze cugetul era socoteala că mă despărţeau încă şase zile de momentul plecării - căci nu puteam să‑mi scot din minte presentimentul că, între timp, s‑ar putea să se întâmple ceva rău la Londra şi că, odată ajuns acolo, totul s‑ar putea dovedi fie mult înrăutăţit, fie năruit de‑a binelea.