― N‑ai de gând s‑o laşi în pace? zise Joe.
― Ce‑ai zis? strigă sora mea, începând să urle. Ce‑ai zis? Ce‑a zis lepădătura aia de Orlick despre mine, Pip? Cum a zis că sunt... de faţă cu bărbatul meu? O!
O! O!
Fiecare dintre aceste exclamaţii era un ţipăt. Şi trebuie să spun, în privinţa surorii mele, ceea ce li se potriveşte la fel de bine tuturor femeilor ţâfnoase pe care le‑am cunoscut, că înfierbântarea asta nu era înnăscută, deci uşor de trecut cu vederea, căci, fără nici o îndoială, în loc să se înfierbânte fără să‑şi dea seama, ea se căznea din răsputeri, de bunăvoie şi în deplină cunoştinţă de cauză, să se aprindă şi devenea orbită de furie parcurgând nişte etape bine determinate.
― Cum mi‑a zis că sunt, în faţa mocofanului care a jurat să mă apere? O!
Ţine‑mă! O!
― Ah‑h‑h! şuieră calfa printre dinţi. Ce te‑aş ţine eu, dacă ai fi nevastă‑mea!
Te‑aş ţine numa‑n pumni, până ţi‑aş scoate gărgăunii din cap!
― Las‑o în pace, îţi spun! zise Joe.
― Oh! Auziţi‑l! strigă sora mea, plesnind din palme şi scoţând totodată un ţipăt - trecând la următoarea etapă. Auziţi‑l cum îmi spune! Orlick ăsta! În casa mea! Mie, o femeie măritată! Cu bărbatu‑meu de faţă! O! O!
Aici, sora mea, după accesul de bătăi din palmă şi de ţipete, se lovi cu pumnii în piept şi cu palmele de genunchi, îşi smulse boneta din cap şi se trase de păr -
aceasta fiind ultima etapă pe calea spre delir. Ajungând acum furia întruchipată
şi izbutind să‑şi iasă cu desăvârşire din sărite, se năpusti la uşă, dar, din fericire, o încuiasem mai‑nainte.
Ce altceva mai putea face sărmanul Joe, după ce spusele sale fuseseră
nesocotite ca nişte paranteze neînsemnate, decât să se proţăpească în faţa calfei lui şi să‑l întrebe de ce se amesteca între el şi doamna Joe şi, după aceea, dacă
avea destul curaj să‑l înfrunte pe el? Bătrânul Orlick mirosi că situaţia nu‑i mai îngăduia decât s‑accepte înfruntarea şi luă de îndată poziţia de apărare; astfel,
fără să mai piardă vremea scoţându‑şi şorţurile mânjite şi pârlite, se aruncară
unul asupra celuilalt ca doi titani. Dar, dacă se afla vreun om în tot ţinutul în stare să‑i ţină piept mult timp lui Joe, eu, unul, nu l‑am cunoscut. Orlick, de parcă n‑ar fi fost mai breaz ca tânărul gentleman palid al meu, se trezi curând în praful de cărbune şi nu se prea grăbi să iasă din el. Atunci, Joe deschise uşa şi o ridică în braţe pe sora mea, care căzuse fără simţiri, în faţa ferestrei (dar nu înainte să vadă lupta, cred eu) şi care fu dusă în casă şi întinsă în pat, şi căreia i se dădură îngrijiri, ca să‑şi vină în fire, şi care nu făcu altceva decât să se zbată şi să‑şi înfigă mâinile în părul lui Joe. Apoi, se lăsă acea linişte specifică şi acea muţenie care urmează după toate marile furtuni. Cu senzaţia nelămurită pe care mi‑o trezise întotdeauna un astfel de armistiţiu - mai precis că era duminică şi cineva murise - am urcat în odaia mea ca să mă îmbrac de plecare.
Când am coborât, i‑am găsit pe Joe şi pe Orlick măturând, fără nici o altă
urmă de vătămare, în afara unei crestături pe una din nările lui Orlick, care nu era nici expresivă, nici ornamentală. Apăruse o ulcică de bere de la „Luntraşii voioşi”, pe care şi‑o treceau, de la unul la altul, într‑un mod foarte paşnic.
Armistiţiul avu o influenţă liniştitoare şi filosofică asupra lui Joe, care mă
conduse până în drum, spunându‑mi, în chip de rămas‑bun, o observaţie care ar fi putut să‑mi fie de folos:
― În miezul iureşului, Pip, şi în afara lui - aşa e viaţa!
N‑are rost să vă mai spun ce emoţii absurde (căci simţămintele foarte serioase la oamenii mari le socotim de‑a dreptul caraghioase la copii) m‑au cuprins când am pornit‑o iarăşi spre domnişoara Havisham. Nici cum am trecut în sus şi în jos prin faţa porţii, de mai multe ori, până m‑am hotărât să sun, nici cum aş fi plecat, fără îndoială, dacă aş fi fost stăpân pe timpul meu, ca să vin altă
dată.
La poartă, apăru domnişoara Sarah Pocket. Nu Estella.
― Cum vine asta? Tu, aici, din nou? zise domnişoara Pocket. Ce vrei?
Când i‑am spus că venisem doar să văd ce mai face domnişoara Havisham, Sarah şovăi, în mod vădit, cântărind dacă n‑ar fi mai bine să mă trimită să‑mi văd de treabă. Dar fiindu‑i peste mână să‑şi asume răspunderea, mă lăsă să
intru şi, curând, îmi transmise cu acreală mesajul „să urc”.
Toate erau neschimbate, iar domnişoara Havisham era singură.
― Ei, bine! zise ea, aţintindu‑şi privirile asupra mea. Sper că nu vrei nimic! N
‑ai să primeşti nimic.
― Sigur că nu, domnişoară Havisham. Voiam doar să vă spun că o duc foarte bine în ucenicia mea şi că vă sunt foarte recunoscător.
― Haide, haide! îşi flutură ea degetele a nerăbdare, cu acelaşi gest de odinioară. Mai treci pe‑aici, din când în când. Vino de ziua ta... Aha! strigă ea deodată, întorcându‑se cu scaun cu tot către mine. Te uiţi după Estella? Aşa‑i?
Mă uitasem în jur - într‑adevăr, după Estella - şi‑am bâlbâit că nădăjduiam că o duce bine.
― Este în străinătate, spuse domnişoara Havisham, îşi primeşte educaţia cuvenită unei lady... Departe? Foarte departe... Şi mai frumoasă ca niciodată... şi admirată de toţi cei care o văd. Simţi c‑ai pierdut‑o?
Era aşa o bucurie răutăcioasă în glasul ei când rosti ultimele cuvinte, izbucnind apoi într‑un hohot de râs atât de neplăcut, încât nu mai ştiam ce să
spun. M‑a scutit de chinul de a‑mi chibzui răspunsul, făcându‑mi semn să plec.
În clipa în care poarta fu închisă în urma mea de către Sarah cea cu faţa ca din coji de nucă, m‑am simţit mai nemulţumit ca niciodată de casa mea, de meseria mea şi de toate celelalte - iar acest lucru a fost singurul meu câştig de pe urma vizitei aceleia.
Pe când mergeam agale pe drum, de‑a lungul străzii principale, privind nemângâiat în vitrinele prăvăliilor şi gândindu‑mă ce aş putea cumpăra, dacă aş
