lovitură în ceafă, dată de un necunoscut, pe când ea stătea întoarsă cu faţa la foc
-, care urma să nu‑şi mai iasă niciodată din fire, cât timp avea să mai fie nevasta lui Joe.
Capitolul XVI
Cu capul plin de George Barnwell, la început am fost înclinat să cred că de bună seamă avusesem şi eu un amestec în atacul asupra surorii mele sau că, oricum, fiind ruda ei cea mai apropiată, şi fiind bine ştiut că‑i eram foarte îndatorat, eu trebuia să fiu ţinta tuturor bănuielilor, mai presus decât oricare altul. Dar când, în lumina zile următoare, am început să chibzuiesc la întreaga poveste şi să aud comentariile celorlalţi din jurul meu, am privit altfel lucrurile, mult mai rezonabil.
Joe fusese la cei „Trei luntraşi voioşi”, ca să‑şi fumeze pipa, de la opt şi un sfert până la zece fără un sfert. Pe când el era acolo, sora mea, din pragul bucătăriei, îşi dăduse bună seara cu un plugar de la o fermă, care se îndrepta spre casa lui. Omul nu ştia bine la ce oră o văzuse (se încurcă de tot când încercă
să‑şi amintească), dar spuse că trebuie să fi fost înainte de nouă. Când ajunsese acasă, la zece fără cinci, Joe o găsise zăcând pe podea şi ceruse numaidecât ajutor. În acel moment, focul nu dădea semne că stă să se stingă, iar fitilul lumânării nu era prea lung - lumânarea, ce‑i drept, fusese stinsă.
Nu lipsea nimic din casă şi, în afară de lumânarea stinsă - care stătea pe masă, între uşă şi sora mea, aşadar se afla în spatele ei în clipa în care se întorsese cu faţa către foc şi fusese lovită -, nimic altceva nu era clintit de la locul lui în bucătărie, decât ce dărâmase sora mea când căzuse, sângerând. În schimb, se găsise la faţa locului o remarcabilă dovadă incriminatorie. Sora mea fusese lovită cu un obiect bont şi greu, în cap şi în şira spinării; după ce primise loviturile, acelaşi obiect greu fusese azvârlit asupra ei cu o deosebită putere, în vreme ce ea zăcea cu faţa în jos. Şi Joe găsise pe podea, lângă ea, o cătuşă de picior, care fusese tăiată în două cu pila.
Numai că Joe, cercetând bucata de fier cu ochiul său de fierar, declară că
fusese tăiată cu mult timp în urmă. Strigătele şi zvonul despre atac ajungând până la pontoane, oamenii legii veniseră până la noi, cercetaseră cătuşa şi confirmaseră părerea lui Joe. Nu erau în stare să spună de cât timp nu se mai afla cătuşa aceea pe vasul cu deţinuţi, de unde, fără îndoială, provenise, dar susţineau, cu foarte mare siguranţă, că obiectul nu fusese purtat de nici unul
dintre cei doi puşcăriaşi evadaţi în seara dinainte, ba, mai mult, unul dintre cei doi fusese deja prins şi nu‑şi scosese cătuşa de la picior.
Cum eu ştiam ce ştiam, mi‑am formulat o explicaţie a mea. Credeam că
inelul de fier era unul şi acelaşi cu al puşcăriaşului meu - acela pe care îl văzusem şi îl auzisem în timp ce‑l pilea, în mlaştină - dar mintea mea nu‑l învinuia pe puşcăriaşul meu pentru faptul că, acum, cătuşa lui devenise o armă.
Căci bănuiam că ajunsese pe mâna altcuiva care se folosise de ea pentru fapta sângeroasă de acum. Probabil Orlick sau străinul ciudat, care îmi arătase pila.
În ceea ce îl priveşte pe Orlick, fusese în oraş, întocmai cum ne spusese şi nouă, când îl întâlnisem pe drum, la barieră. Fusese văzut prin oraş toată seara, împreună cu diverse persoane, intrase prin mai multe localuri şi se întorsese odată cu mine şi cu domnul Wopsle. Nu îl învinovăţea nimic, în afară de cearta din ajun cu sora mea, dar sora mea se certase cu el şi cu toată lumea din jurul ei de nenumărate ori. Cât despre străin, dacă venise înapoi după cele două
bancnote, nu se putea să se fi supărat din pricina lor, căci sora mea oricum era pregătită să i le dea înapoi. De altminteri, nu avusese loc nici o ceartă - atacatorul intrase fără zgomot şi pe neaşteptate, de vreme ce ea căzuse înainte să‑şi poată
întoarce privirile spre uşă.
Gândul că eu procurasem arma, chiar dacă fără voia mea, era cumplit, însă
nu‑mi puteam închipui altfel. Mă chinuiam nespus şi chibzuiam, în fel şi chip, întrebându‑mă dacă n‑ar fi fost mai bine să pun capăt jurământului tăcerii din copilăria mea şi să‑i povestesc lui Joe întreg adevărul. Luni de‑a rândul, după
aceea, în fiecare zi mă hotăram să răspund „nu” la această întrebare, ca s‑o reiau şi să reîncep să cumpănesc, a doua zi dimineaţă. În procesul acesta, ajunsei, în sfârşit, la hotărârea următoare: de acum, secretul era vechi şi îngropat; îl păstrasem nesmintit atâta vreme, până ce devenise o parte din mine însumi, şi nu mai puteam să mi‑l smulg. Pe lângă faptul că, dezvăluindu‑l acum, mă
temeam că, după ce făcuse atâta rău, ar fi însemnat să îl îndepărtez pe Joe de mine, dacă m‑ar fi crezut, mai presus de toate mă oprea teama că Joe nu m‑ar fi crezut, asemuind taina cu ogarii fantastici şi cotletele de viţel, o monstruoasă
născocire de‑a minţii mele.
În orice caz, am tot amânat, pentru liniştea mea, bineînţeles, căci nu eram în situaţia de a şovăi între bine şi rău, câtă vreme fapta se împlinise, şi m‑am hotărât să fac o mărturisire completă îndată ce aveam să prind o nouă ocazie sau dacă aşa aş fi putut da o mână de ajutor la descoperirea atacatorului.
Comisarii şi agenţii de pe Bow Street din Londra - pentru că lucrurile acestea s‑au petrecut pe vremea poliţiei cu tunici roşii, astăzi dispărute - s‑au învârtit pe lângă casă vreo două săptămâni şi au făcut aproape tot ce‑am auzit şi am citit că
fac oamenii legii în asemenea cazuri. Arestau mai mulţi indivizi, în mod evident fără nici o legătură cu fapta, şi le împuiau capul, cu multă asprime, cu ideile lor greşite, stăruind să potrivească împrejurările faptei la aceste idei, în loc să
încerce să extragă ideile din împrejurări. De asemenea, se proţăpeau lângă uşa tavernei „Luntraşilor voioşi”, cu aerul tăcut al oamenilor care ştiu mai multe decât spun, ceea ce umplea tot ţinutul de admiraţie; aveau un mod misterios de a
‑şi ridica paharele cu băutură, aproape la fel de priceput ca acela de a‑l ridica pe adevăratul vinovat, deşi nu chiar, căci pe acesta n‑au reuşit niciodată să‑l ridice.
Mult timp după ce aceşti reprezentanţi ai ordinii constituţionale plecaseră,
sora mea a zăcut, foarte bolnavă, în pat. Vederea îi era tulburată, astfel încât obiectele i se înfăţişau multiplicate şi întindea mâna s‑apuce ceşti de ceai şi pahare de vin închipuite, în locul celor reale; auzul îi slăbise foarte tare, ca şi ţinerea de minte, iar vorbirea îi era de neînţeles. Deşi, în cele din urmă, şi‑a revenit până într‑atât încât să coboare, ajutată, scările, tot mai trebuia să‑i pun la îndemână tăbliţa de ardezie, ca să ne comunice în scris ceea ce nu mai putea să ne spună prin viu grai. Pe lângă faptul că scria foarte urât, stătea mai mult decât prost la capitolul ortografie şi, cum Joe stătea mai mult decât prost la capitolul citire, între ei doi apăreau greutăţi neînchipuit de mari şi mă chemau întotdeauna pe mine să le descurc. Că i se dădea miere în loc de mere, că mai confundam şalul cu Joe şi papucii cu pieptenele, acestea erau greşelile mele cele mai neînsemnate.
În orice caz, firea i se schimbase mult în bine şi se dovedea foarte răbdătoare.
Tremurul şi nesiguranţa tuturor mişcărilor sale trupeşti deveniseră nelipsite în starea sa actuală şi, puţin mai târziu, la fiecare două sau trei luni, îşi ducea mâinile la cap, după care rămânea aproape o săptămână încheiată cu mintea răvăşită şi întunecată. Nu ştiam cum să facem să găsim pe cineva potrivit care s
‑o îngrijească, până când, din fericire, se întâmplă un eveniment care se dovedi pentru noi un prilej foarte nimerit de a ieşi din încurcătură. Sora bunicii domnului Wopsle dobândi iertarea Bisericii pentru obiceiul de a trăi, de care se dezbără, iar Biddy deveni o membră a familiei noastre.
Să fi fost la vreo lună după ce sora mea îşi făcuse din nou apariţia în bucătărie, când Biddy veni la noi, cu o cutie bălţată, care conţinea toate bunurile sale pământeşti, şi deveni o binecuvântare pentru gospodăria noastră. Mai presus de toate, o binecuvântare pentru Joe, căci sărmanul om cumsecade era amarnic descumpănit din pricina faptului că avea mereu în faţa ochilor lenta descompunere a nevestei sale şi căpătase obiceiul ca, seara, în vreme ce o îngrijea, să se întoarcă una‑două spre mine şi să‑mi spună, cu ochii săi albaştri înotând în lacrimi:
― Ce femeie frumoasă a fost înainte, Pip!
Deoarece Biddy o luă numaidecât în primire, de parcă ar fi făcut asta din copilărie, Joe reuşi, într‑o oarecare măsură, să se bucure de pacea de acum din viaţa lui şi începu să iasă mult mai des până la „Luntraşii voioşi”, o schimbare care îi făcu foarte bine. Tipic pentru oamenii care lucrează în poliţie, cu toţii îl bănuiseră, mai mult sau mai puţin, pe bietul Joe (deşi el n‑a aflat‑o niciodată) şi împărtăşiseră, până la unul, părerea că avea una dintre cele mai profunde minţi pe care o întâlniseră vreodată.
Cea dintâi victorie a lui Biddy în noua sa funcţie a fost să rezolve o problemă
care mă depăşise cu totul. Încercasem din răsputeri să‑i dau de cap, dar în zadar.
Iată despre ce era vorba.
Sora mea mâzgălea pe tăbliţă tot timpul o literă care aducea cu un T bizar şi apoi se îndârjea să ne atragă atenţia asupra acesteia ca fiind un lucru pe care şi
‑l dorea cu tot dinadinsul. Degeaba încercasem să‑i aduc toate lucrurile care începeau cu „t”, de la tingire până la tablou şi tavă. În cele din urmă, îmi încolţi în minte gândul că semnul acela semăna cu un ciocan şi, când îi strigai din răsputeri acel cuvânt la ureche, sora mea începu să bată în masă ca să‑şi arate, bucuroasă, încuviinţarea. Aşadar, i‑am adus, pe rând, toate ciocanele care se găseau în casa noastră, dar fără folos. Apoi, m‑am gândit la o cârjă, fiindcă forma
acesteia era foarte asemănătoare cu a ciocanului, şi am împrumutat una din sat, arătându‑i‑o surorii mele, plin de încredere. Dar, când o văzu, clătină din cap cu atâta înverşunare încât ne‑am temut că, în starea sa de slăbiciune şi şubrezenie, o să‑şi scrântească gâtul.
