― Fie că mă cerţi, fie că eşti de părerea mea, răspunse sărmana Biddy, poţi oricum să te bizui pe mine că voi încerca să fac aici tot ce‑mi va sta în puteri. Şi indiferent cu ce părere despre mine ai să rămâi, tot n‑o să schimbe ceva felul în care o să mă gîndesc la tine. Totuşi, un gentleman n‑ar trebui să fie nedrept, zise Biddy, întorcând capul.

I‑am spus, din nou, cu înflăcărare, că îmi arătase o latură urâtă a firii omeneşti (lucru de care, lăsând la o parte persoana pe care o acuzam în clipa aceea, am avut mai târziu prilejul să mă conving) şi m‑am îndepărtat de Biddy cu vreo câţiva paşi, pe potecuţă, iar Biddy a intrat în casă. Am ieşit pe poarta grădinii şi m‑am plimbat trist şi fără ţintă până la ora mesei de seară - din nou simţindu‑mă foarte mâhnit şi ciudat, pentru că şi această a doua noapte a vieţii mele strălucitoare era la fel de singuratică şi lipsită de bucurii ca şi cea dintâi.

Dar, încă o dată, dimineaţa îmi lumină perspectivele şi îmi revărsai cu mărinimie iertarea asupra lui Biddy, îngropând pricina de nemulţumire dintre noi. Îmbrăcând cele mai bune haine pe care le aveam, m‑am dus în oraş la prima oră la care puteam nădăjdui că voi găsi prăvăliile deschise şi m‑am înfăţişat domnului Trabb, croitorul, care tocmai îşi lua gustarea de dimineaţă în odaia din spatele prăvăliei sale şi care nu găsi de cuviinţă să şi‑o întrerupă ca să mă

întâmpine, ci mă chemă pe mine la el.

― Ei! zise domnul Trabb, în loc de „Salutare, băiete! Îmi pare bine că te văd!”, dar pe acelaşi ton. Ce mai faci şi cu ce‑ţi pot fi de folos?

Domnul Trabb îşi tăiase cornul cald în lung, în trei felii, pe care le unse cu unt şi le potrivi la loc. Era un burlac bătrân şi înfloritor, iar fereastra odăii sale se deschidea către o înfloritoare grădină‑livadă; înăuntrul odăii se mai afla şi un seif înfloritor, zidit în perete, într ‑ o parte a căminului, şi nu mă îndoiam că

agoniseala prosperităţii sale era pusă acolo la păstrare, în săculeţi.

― Domnule Trabb, zisei eu, nu‑mi face plăcere să te anunţ, fiindcă sună a laudă de sine, dar am pus mâna pe o avere frumuşică.

Se petrecu de îndată o schimbare în întreaga persoană a domnului Trabb.

Uită feliile unse cu unt, se ridică de pe marginea patului şi îşi şterse degetele cu faţa de masă, exclamând:

― Doamne iartă‑mă!

― Voi pleca la custodele meu din Londra, zisei eu, scoţând cu nepăsare calculată câteva guinee din buzunar şi uitându‑mă la ele. De aceea, vreau un rând de haine elegant, ca să am cu ce mă îmbrăca la plecare. Aş vrea să‑l plătesc cu bani peşin, adăugai eu, ca să nu creadă că doar i le comandam.

― Dragul meu domn, zise domnul Trabb, înclinându‑se plin de respect, deschizându‑şi braţele şi luându‑şi libertatea de a‑mi atinge coatele, nu‑mi pomeniţi de acest lucru dacă nu vreţi să mă jigniţi. Pot îndrăzni să vă felicit? Îmi veţi face onoarea să intraţi în prăvălie?

Băiatul de prăvălie al domnului Trabb era cel mai obraznic din întreg ţinutul.

Când intrasem, mătura prin prăvălie şi îşi făcuse munca mai plăcută trecând cu mătura peste picioarele mele. Încă mai mătura când m‑am întors în prăvălie împreună cu domnul Trabb, lovind cu mătura toate colţurile şi obstacolele posibile, ca să dea de înţeles, am dedus eu, că se simţea egal cu oricare fierar, viu sau mort.

― Termină cu zgomotul ăsta, zise domnul Trabb, cu cea mai mare asprime,

altminteri te lovesc eu în cap până ţi‑l sparg! Faceţi‑mi cinstea să luaţi loc, domnule! Acesta - începu domnul Trabb, trăgând de pe raft un sul de stofă şi desfăşurându‑l în valuri peste tejghea, ca să‑şi poată vârî apoi mâna sub material şi să‑mi arate luciul - acesta este un articol foarte drăguţ. Vi l‑aş

recomanda pentru ceea ce vă trebuie dumneavoastră, domnule, pentru că este, într‑adevăr, prima‑ntâi! Dar trebuie să mai vedeţi şi altele! Dă‑mi numărul patru, tu, ăsta! îi porunci el băiatului, cu o privire teribil de severă, prevăzând pericolul ca puşlamaua să mă lovească, în trecere, cu numărul patru sau să‑şi îngăduie vreun alt semn de familiaritate.

Domnul Trabb nu ‑ l scăpă din ochi, ţintuindu ‑ l neînduplecat până ce ucenicul aşeză sulul cu numărul patru pe tejghea şi se trase înapoi, la o distanţă

sigură. După aceea, îi porunci să‑i aducă numărul cinci, apoi numărul opt:

― Şi scuteşte‑mă de măscările tale pe‑aici, zise domnul Trabb, sau o să te căieşti câte zile‑oi avea, ticălos mic!

Domnul Trabb se aplecă apoi deasupra numărului patru şi, cu un aer de confidenţialitate politicoasă, mi‑l recomandă ca pe o stofă uşoară, potrivită

pentru vară, o stofă foarte la modă printre nobilii de la oraş şi din provincie, o stofă cu care va considera întotdeauna o cinste pentru el să ştie că îl poate servi pe un distins concetăţean de‑al său (dacă îi era îngăduit să mă numească pe mine concetăţeanul său).

― Aduci odată numerele cinci şi opt, derbedeule? zise domnul Trabb către băiat, adăugând: Sau te zvârlu din prăvălie, cu un picior în dos, şi mi le aduc eu singur?

Am ales materialele pentru un costum, cu ajutorul sfaturilor domnului Trabb, şi m‑am întors în salonaşul din spatele prăvăliei, ca să mi se ia măsurile.

Căci, deşi domnul Trabb avea deja măsurile mele şi fusesem chiar mulţumit de cum îmi făcuse hainele până acum, el îmi spuse, drept scuză că „nu se mai potrivesc, în împrejurările de faţă, domnule, nu se mai potrivesc nicicum!”. Astfel, domnul Trabb mă măsură şi mă calculă în salonaş, de parcă aş fi fost vreo moşie, iar el, cel mai ager exemplar de administrator, şi se silise să‑şi bată capul atât de tare, încât simţeam că nici un costum de haine din lume n‑ar fi fost cu putinţă să

‑i răsplătească strădaniile. Când, în cele din urmă, sfârşi treaba şi stabilirăm să

trimită hainele acasă la domnul Pumblechook marţi seara, îmi zise, cu mâna pe clanţa uşii salonaşului:

― Ştiu, domnule, că nu li se poate cere, în general, gentlemenilor londonezi să sprijine activitatea locală, dar, dacă mi‑aţi mai călca pragul, când şi când, în calitate de concetăţean, v‑aş fi profund recunoscător. Vă doresc o dimineaţă

bună, domnule, vă sunt îndatorat. Uşa!

Ultimul cuvânt îi fusese aruncat ucenicului, care nu avea nici cea mai mică

idee despre ce ar putea să însemne şi asta. Dar l‑am văzut rămânând năuc, căci stăpânul său îmi scutura hainele, în timp ce mă conducea la ieşire, iar prima mea experienţă incontestabilă despre nemaipomenita putere a banilor a fost aceasta care l‑a lăsat doborât moral pe băiatul de prăvălie al lui Trabb.

După acest memorabil eveniment, am mers la pălărier, la cizmar şi la negustorul de ciorapi şi m‑am simţit aproape precum câinele Mătuşii Hubbard, al cărui echipament a cerut serviciile atâtor negustori. Am trecut, de asemenea, şi pe la staţia diligenţelor şi mi‑am oprit un loc pentru sâmbătă dimineaţa, la ora

şapte. Nu a fost nevoie să explic pretutindeni că pusesem mâna pe o avere frumuşică, dar, ori de câte ori am pomenit ceva în acest sens, urmarea a fost că

negustorul respectiv înceta să se mai preocupe de vitrinele confraţilor de pe strada principală şi se concentra numai asupra mea. După ce comandasem tot ce aveam nevoie, mi‑am îndreptat paşii spre locuinţa domnului Pumblechook şi, apropiindu‑mă de sediul afacerilor acestui domn, l‑am zărit stând în prag.

Mă aştepta fierbând de nerăbdare. Ieşise dis‑de‑dimineaţă cu brişca şi oprise pe la fierărie, unde aflase vestea. Pregătise pentru mine un prânz frugal în faimosul salon Barnwell. Şi el, la rândul său, îi porunci vânzătorului său „să se dea la o parte din cale” în timp ce trecea venerata mea persoană.

― Dragul meu prieten, zise domnul Pumblechook, apucându‑mi mâinile într

‑ale sale, când el, eu şi gustarea pentru mine rămăserăm singuri. Îţi urez numai bucurii de pe urma norocului dumitale. Binemeritat, binemeritat!

Cu acestea, venea direct la subiect şi am crezut că era, din partea lui, un mijloc sensibil de a‑şi exprima simţămintele.

― Când te gândeşti, zise domnul Pumblechook, după ce fornăi de admiraţie privindu‑mă câteva clipe, că eu am fost umila unealtă care te‑a condus până pe această culme. Iată o răsplată care mă umple de mândrie!

L‑am rugat pe domnul Pumblechook să îşi aducă aminte că nu trebuie să

povestească ori să pomenească nimic despre acest subiect.

― Dragul meu tânăr prieten, zise domnul Pumblechook, dacă îmi vei îngădui să te numesc aşa...

Am bâlbâit „Desigur”, iar domnul Pumblechook mă apucă din nou de mâini şi îi imprimă jiletcii sale foarte lungi o mişcare sugerând o tresărire de emoţie.

― Dragul meu tânăr prieten, poţi să te bizui pe mine că, în absenţa dumitale, voi face puţinul care‑mi va sta în putere de a ţine viu acest lucru în mintea lui Joseph. Ah, Joseph! zise domnul Pumblechook într‑un fel de rugă fierbinte, plină

de milă. Joseph!! Joseph!!

Rostind acestea, îşi scutura capul şi‑l lovea uşurel cu palma, arătându‑mi că ştia care sunt neajunsurile lui Joseph.

― Dar, dragul meu tânăr prieten, zise domnul Pumblechook, trebuie să fii flămând, trebuie să fii sleit de oboseală. Ia loc! Iată aici un pui de la „Mistreţul”, iată şi o limbă adusă de la „Mistreţul”, cu vreo alte două‑trei mărunţişuri aduse tot de la „Mistreţul” şi pe care sper că nu le vei dispreţui. Dar, făcu domnul Pumblechook, ridicându‑se din nou, în clipa imediat următoare, oare îl văd înaintea mea pe acel copil cu care mă jucam mereu, în zilele fericite ale fragedei sale pruncii? Şi, oare aş putea să… aş putea să...?

Cu acest „aş putea să” mă întreba, de fapt, dacă îi îngăduiam să‑mi strângă

mâna. Am încuviinţat şi el mi‑a strâns‑o cu multă căldură, după care s‑a aşezat din nou.