cobor la prima schimbare de cai şi să mă întorc pe jos înapoi, ca să mai petrec o noapte acasă şi să plec mai frumos. S‑au schimbat caii, dar eu tot nu m‑am putut hotărî, gândindu‑mă, ca să‑mi dau curaj, că încă mai era floare la ureche să mă dau jos şi să mă întorc - până ce s‑au schimbat caii a doua oară. Şi, în vreme ce mă frământam cu aceste întrebări, mi se păru că văd o asemănare între

Joe şi un om care venea pe drum, înspre noi, iar inima îmi bătu cu putere, de parcă ar fi putut să fie chiar el acolo!

Am schimbat din nou caii, apoi încă o dată. De‑acum era prea târziu şi mă

aflam prea departe ca să mă mai întorc, aşa că am rămas în diligenţă. Toată ceaţa se ridicase solemn, iar lumea largă se desfăşura înaintea mea.

Aici sesfârşeşte primaetapăasperanţelor luiPip.

Capitolul XX

Călătoria din orașul nostru până în capitală dură vreo cinci ore. Trecuse cu puţin de amiază când diligenţa cu patru cai, printre ai cărei pasageri mă

numărasem, intră în încâlceala traficului ce împânzeşte Cross Keys, Woodstreet şi Cheapside.

Noi, englezii, consideram la vremea aceea că era o trădare să te îndoieşti că

avem şi suntem tot ce‑i mai bun pe lume - altminteri, speriat cum eram de imensitatea Londrei, aş fi putut nutri gândul că era mai degrabă urâtă, întortocheată, sufocantă şi soioasă.

Domnul Jaggers îmi trimisese din timp adresa lui - stătea pe Little Britain - şi scrisese, în josul ei, pe cartea de vizită: „imediat la ieşirea din Smithfield, lângă

staţia de diligenţe”. Cu toate acestea, un birjar care părea să aibă tot atâtea pelerine scurte peste mantaua sa jegoasă câţi ani purta în cârcă mă vârî în trăsura lui şi mă închise înăuntru, punând o popritoare zornăitoare peste scăriţa pliantă, de parcă urma să mă ducă pe puţin cincizeci de mile. Suirea lui pe capră, despre care mi ‑ amintesc că era împodobită cu o husă verde ca mazărea, decolorată de vreme şi mâncată zdravăn de molii, dură o bună bucată de timp.

Era un echipaj de poveste, cu şase coroane mari pe portiere şi cu nişte chestii jerpelite în spate, de care să se ţină nu ştiu câţi lachei, iar, sub ele, un soi de grapă, care să‑i împiedice pe pietonii amatori să cedeze, în timpul mersului, ispitei de a‑i înlocui pe lachei.

Nici n‑am avut timp să mă bucur de trăsură, să mă gândesc cât semăna cu o ogradă aşternută cu paie şi cât cu o prăvălie părăginită şi să mă întreb de ce oare traistele pentru nutreţul cailor erau ţinute înăuntru, când am băgat de seamă că birjarul începuse să încetinescă, de parcă, în scurt timp, urma să se oprească. Şi chiar ne ‑ am oprit, după vreo câteva clipe, pe o străduţă

întunecoasă, în faţa unor birouri şi a unei uşi deschise, pe care era scris cu vopsea: Domnul Jaggers.

― Cât face? l‑am întrebat pe birjar.

― Un şiling, răspunse acesta, în caz că nu vreţi să daţi mai mult.

I‑am spus, fireşte, că nu voiam să dau mai mult.

― Atunci, un şiling e obligatoriu, răspunse birjarul. Nu vreau necazuri. Îl cunosc eu pe ăsta! şi făcu încruntat cu ochiul spre numele domnului Jaggers, clătinând din cap.

După ce îşi primi şilingul, şi reuşi, după o bună bucată de timp, să se urce

din nou pe capră, plecă (după câte se pare, cu o senzaţie de uşurare), iar eu intrai în birourile din faţă, cu mica mea valijoară în mână, întrebând dacă domnul Jaggers era acasă.

― Nu‑i, răspunse secretarul. Este la tribunal acum. Mă adresez, oare, domnului Pip?

I‑am declarat că, într‑adevăr, i se adresa domnului Pip.

― Domnul Jaggers a lăsat vorbă să‑l aşteptaţi în biroul dumnealui. N‑a putut spune cât va lipsi, fiindcă are un proces. Dar se înţelege că, timpul său fiind valoros, n‑o să întârzie mai mult decât va fi nevoie.

Cu aceste cuvinte, secretarul deschise o uşă şi mă pofti într‑o încăpere din spate. Aici am dat peste un domn cu un singur ochi, cu o haină de catifea din bumbac şi pantaloni până la genunchi, care, în momentul în care fu întrerupt de noi, citea atent ziarul şi îşi ştergea nasul cu mâneca.

― Du‑te şi aşteaptă afară, Mike! zise secretarul.

Eu deja începusem să spun că speram că nu‑l deranjez... când secretarul îl îmbrânci afară pe domnul acela, fără pic de politeţe, cum nu‑mi mai fusese dat să

văd, şi, după ce‑i azvârli şi căciula de blană în urma lui, mă lăsă singur.

Cabinetul domnului Jaggers avea doar un luminator şi părea cel mai sinistru loc - fiindcă geamul luminatorului era peticit în mod bizar, aducând cu un cap spart, iar prin acele petice casele din jur apăreau deformate, ca şi când îşi suceau gâtul să arunce o privire jos, la mine. Nu existau vrafuri‑vrafuri de hârtii, cum mă

aşteptasem, ci nişte obiecte foarte ciudate, pe care nu mă aşteptasem să le văd -

de pildă, un pistol vechi, ruginit, o sabie într ‑o teacă, mai multe cutii cu înfăţişare stranie, nişte pachete aidoma, şi pe un raft două mulaje înfiorătoare ale unor feţe ciudat de umflate şi încreţite în jurul nasului, într‑o grimasă. Jilţul cu spătar înalt al domnului Jaggers era îmbrăcat în roshar negru ca moartea, prins de jur împrejur cu un rând de ţinte de alamă, ca un sicriu - aproape că‑l şi vedeam cum se lăsa pe spate, în acest jilţ, împungând prin aer cu degetul arătător către clienţi. Încăperea era destul de mică, iar clienţii păreau că aveau obiceiul să se lipească de ziduri cu spatele, căci mai ales peretele de vizavi de jilţul domnului Jaggers avea urme soioase de la atâţia umeri. Mi‑am amintit, de asemenea, că domnul cu un singur ochi mersese cu spatele de perete până la uşă, când eu fusesem cauza nevinovată a izgonirii sale.

M‑am aşezat pe scaunul clienţilor, aflat de partea cealaltă a mesei, în faţa jilţului domnului Jaggers, şi m ‑ am lăsat copleşit de atmosfera lugubră a încăperii. Mă gândeam că şi secretarul avea acelaşi aer ca stăpânul său, de parcă

ar fi ştiut câte un lucru compromiţător despre fiecare dintre ceilalţi oameni. Mă

întrebam câţi secretari mai erau şi la etaj şi dacă toţi pretindeau că deţin aceeaşi putere asupra semenilor. Mă întrebam care putea fi explicaţia pentru straniul talmeş‑balmeş din încăpere şi cum ajunseseră toate vechiturile aici. Mă întrebam dacă cele două feţe umflate or fi fost rude de‑ale domnului Jaggers şi, dacă

avusese atâta ghinion cât să aibă o pereche de rude care să arate atât de rău, de ce le cocoţase acolo, pe stinghia aceea prăfuită, ca să s‑aşeze funinginea şi muştele pe ele, în loc să le ţină acasă la el. Bineînţeles, cum nu ştiam ce înseamnă o zi de vară în Londra, îmi simţeam creierul apăsat de aerul fierbinte, copleşitor, şi de praful şi ţărâna aşternute în strat gros pretutindeni. Dar am rămas aşa, punându‑mi fel şi fel de întrebări şi aşteptând în cabinetul înăbuşitor

al domnului Jaggers, până când n‑am mai putut îndura să văd cele două mulaje pe raftul de deasupra jilţului domnului Jaggers, aşa că m‑am ridicat şi‑am ieşit.

Când i‑am spus secretarului că aş vrea să fac câţiva paşi la aer, cât timp mai aveam de aşteptat, m‑a sfătuit să mă duc până în capătul străzii, să cotesc şi să

intru în Smithfield. Prin urmare, am intrat în Smithfield - dar locul acela ruşinos, colcăind de mizerii, de zoaie, de sânge şi de spumă părea să se lipească de mine.

Aşadar, l‑am şters de pe mine cât am putut de repede, cotind pe o stradă unde m

‑am trezit cu neagra cupolă a catedralei Saint Paul care părea că se umflă spre mine să mă vadă mai bine, din spatele unei clădiri mohorâte, din piatră, despre care un trecător îmi spuse că era închisoarea Newgate. Apucând‑o în lungul zidului puşcăriei, am observat că drumul era aşternut cu paie, ca să înăbuşe zgomotul trăsurilor. După acest amănunt şi după faptul că o mare mulţime de oameni stătea în preajmă, duhnind a rachiu şi a bere, am dedus că înăuntru se ţineau procese.

În timp ce priveam în jurul meu, un slujbaş de la judecătorie, nespus de răpciugos şi pe jumătate beat, mă întrebă dacă n‑aş vrea să intru şi să aud ce se spune la un proces şi toate celelalte, şoptindu‑mi că îmi putea face el rost de un loc în faţă, pentru o jumătate de coroană, de unde l‑aş fi văzut, în toată măreţia sa, pe lordul judecător al Curţii de Apel, cu peruca şi roba sa - vorbindu‑mi despre temutul personaj ca despre o figurină de ceară şi, curând, oferindu‑mi‑l la preţul redus de optsprezece pence. Cum i‑am refuzat propunerea, spunând că

trebuia să ajung la o întâlnire, fu atât de bun încât mă luă în curtea închisorii şi

‑mi arătă unde se aflau spânzurătorile şi unde se ţineau biciuirile în public. Apoi, îmi arătă Poarta Datornicilor, pe care ieşeau inculpaţii care urmau să fie spânzuraţi, încercând să ‑ mi stârnească interesul pentru poarta aceea îngrozitoare, dându‑mi de înţeles că „patru din ăştia” vor ieşi pe acolo chiar poimâine, la ora opt dimineaţa, pentru a fi spânzuraţi toţi odată. Toate aceste lucruri cumplite mă făcură să capăt o părere foarte proastă despre Londra - cu atât mai mult cu cât omul care voia să mi‑l vândă pe lordul judecător al Curţii de Apel era îmbrăcat, din cap până‑n picioare şi invers, inclusiv batista, în haine atinse de mucegai, care în mod evident nu erau ale lui şi pe care, îmi trecu prin minte, le cumpărase ieftin de la călău. În aceste împrejurări, am socotit o afacere bună că scap de el dându‑i un şiling.

M‑am întors şi‑am intrat iarăşi în birou ca să întreb dacă domnul Jaggers sosise. Am aflat că nu, aşa că am pornit din nou la plimbare. De data aceasta, am înconjurat Little Britain şi m‑am întors, cotind pe fundătura Bartholomew. Abia acum mi‑am dat seama că mai erau şi alţi oameni care, ca şi mine, îl aşteptau pe domnul Jaggers. Erau doi indivizi cu înfăţişare ascunsă, care se plimbau în sus şi

‑n jos prin fundătura Bartholomew, ca să treacă vremea, şi îşi potriveau cu mare grijă paşii, călcând numai pe despărţiturile dintre pietrele pavajului, în timp ce vorbeau între ei. Când trecură pe lângă mine, unul dintre ei îi spuse celuilalt:

„Jaggers ar face‑o dacă ar fi nevoie.” Mai era un grup de trei bărbaţi şi două

femei, stând într‑un colţ. Una dintre femei plângea, cu faţa înfundată în şalul ei murdar, iar cealaltă o consola, zicându‑i, în timp ce‑şi strângea propriul şal în jurul umerilor: „Jaggers e de partea lui, ’Melia, şi ce ţi‑ai putea dori mai mult?”

Apoi, în timp ce mă învârteam fără rost prin fundătura Bartholomew, apăru un

evreu mărunţel, cu ochii roşii, însoţit de un alt evreu mărunţel, pe care însă îl trimise să ducă un mesaj. Cât lipsi mesagerul, îl studiai pe evreul rămas, care de bună seamă avea un temperament deosebit de nervos, căci executa neobosit o gigă neliniştită sub un felinar de stradă, acompaniindu‑se, aproape frenetic, cu aceste cuvinte: „Oi! Oi! Jaggerz, Jaggerz, Jaggerz! tozi ăilalzi zunt flecari de doi bani, îl vreau pe Jaggerz!” Toate aceste dovezi despre popularitatea custodelui meu îmi făcură o impresie adâncă şi‑mi stârniră, mai mult ca oricând, admiraţia şi curiozitatea.

Într ‑ un sfârşit, pe când mă uitam prin poarta de fier a fundăturii Bartholomew către Little Britain, îl zării pe domnul Jaggers traversând strada spre mine. Toţi ceilalţi care îl aşteptau îl văzură în acelaşi timp şi îl luară cu asalt.