― Pentru că, dacă vrei să‑i faci în ciudă, urmă Biddy, mă gândesc că ar fi mai
bine şi ai izbândi mai lesne dacă n‑ai ţine cont câtuşi de puţin de cuvintele sale.
Iar dacă‑i vorba s‑o câştigi, mă gândesc că, deşi tu ştii mai bine, poate nu merită
să fie câştigată.
Întocmai cum mă gândisem şi eu, de multe ori, şi cum mi se arăta foarte limpede în clipa aceea. Dar cum aş fi putut eu, un sărman băiat năuc de la ţară, să mă feresc de acea uluitoare amăgire, căreia îi cad pradă, în fiecare zi, şi cei mai buni şi mai înţelepţi dintre oameni?
― Poate că totu‑i foarte adevărat, îi zisei lui Biddy, dar o admir aşa de tare!
După ce‑am rostit aceste cuvinte, m‑am întors brusc cu faţa în jos, băgându
‑mi mâinile în păr şi trăgându‑mă cu nădejde de el. Ştiindu‑mi nebunia din suflet într‑atât de dezlănţuită şi de nepotrivită, eram conştient că, în loc să‑mi ascund faţa şi să mă trag de păr, mai bine m‑aş fi dat cu capul de prundiş, drept pedeapsă că‑i aparţine unui asemenea netot.
Biddy era cea mai înţeleaptă dintre fete şi n‑a mai stăruit să mă convingă. Şi
‑a aşezat mâna, o mână mângâietoare, deşi asprită de muncă, pe mâinile mele, scoţându‑mi‑le încetişor din păr, una după alta. Apoi, m‑a bătut uşurel pe umăr, ca să mă liniştească, în vreme ce eu, cu faţa ascunsă în mânecă, am plâns puţin, întocmai cum făcusem şi în curtea fabricii de bere, cumva încredinţat că eram foarte oropsit de cineva sau de toată lumea - n‑aş putea spune prea bine.
― Mă bucur de un singur lucru, zise Biddy, şi anume că ai simţit că poţi avea încredere în mine, vorbindu‑mi deschis, Pip. Şi mai e un lucru de care sunt bucuroasă, şi‑anume că ştii că te poţi bizui întotdeauna pe mine şi că voi face totul ca să‑ţi păstrez încrederea. Dacă prima ta profesoară - Doamne! una atât de sărmană, cu atâta nevoie de a fi ea însăşi învăţată de altcineva! - ar mai fi şi acum profesoara ta, ea ar crede că ştie ce lecţie ar trebui să‑ţi predea. Dar ar fi o lecţie greu de învăţat şi cum, în clipa de faţă, tu ştii mai multe decât ea, n‑ar mai folosi la nimic.
Astfel, cu un oftat uşor, de parcă i‑ar fi fost milă de mine, Biddy se ridică de pe malul râului şi spuse, cu o schimbare plăcută, plină de prospeţime în glas:
― Ne mai plimbăm puţin sau mergem acasă?
― Biddy! strigai eu, sărind în picioare, luând‑o pe după gât şi dându‑i un sărut. Ţie o să‑ţi spun întotdeauna totul.
― Până când ai să ajungi un gentleman, mă corectă Biddy.
― Ştii bine că n‑am să ajung niciodată, aşa că am să‑ţi spun întotdeauna totul. Şi asta nu pentru că aş avea ceva să‑ţi spun, căci tu ştii tot ce ştiu şi eu, după cum ţi‑am zis şi aseară, acasă.
― Ah! făcu Biddy, aproape în şoaptă, întorcându‑şi din nou privirile spre bărci, după care repetă, cu plăcuta schimbare de glas de dinainte: Ne mai plimbăm puţin sau mergem acasă?
I‑am răspuns că mai bine ne mai plimbăm puţin, ceea ce am şi făcut, în vreme ce după‑amiaza căpăta culorile încântătoare ale amurgului de vară. Am început să mă întreb dacă, la urma urmelor, nu era mai potrivit şi mai sănătos pentru mine să mă aflu acolo, decât să joc „război” la lumina lumânării, în odaia cu ceasuri oprite, dispreţuit de Estella. M‑am gândit că mi‑ar fi cu mult mai bine dacă aş putea să mi‑o scot pe Estella din minte, deopotrivă cu toate celelalte amintiri şi năluciri, şi aş putea trece la muncă, hotărât să mă bucur de ceea ce
am de făcut, şi să mă ţin de treabă, dându‑mi osteneala s‑o îndeplinesc cât mai bine. Mi‑am pus întrebarea dacă nu ştiam cu siguranţă că, dacă Estella s‑ar fi aflat în clipa aceea lângă mine, în locul lui Biddy, m‑ar fi făcut să sufăr foarte tare. Am fost silit să admit că, într‑adevăr, eram încredinţat de acest lucru şi mi
‑am zis, în sinea mea: „Pip, prost mai eşti!”
Am vorbit mult cu Biddy, în timp ce ne plimbam, şi tot ceea ce spunea ea mi se părea îndreptăţit. Biddy nu era niciodată obraznică sau năzuroasă, sau azi aşa, mâine altminteri. Dacă m‑ar fi făcut să sufăr n‑ar fi simţit decât durere. Mai degrabă şi‑ar fi sfâşiat ei însăşi inima, decât să mi‑o rănească pe a mea. Şi‑
atunci, oare de ce n‑o plăceam pe ea mai mult, dintre ele două?
― Biddy, zisei eu, când o pornirăm spre casă, mi‑aş dori să mă aduci pe calea cea bună.
― Şi eu mi‑aş dori! răspunse Biddy.
― Dacă măcar aş reuşi să mă îndrăgostesc de tine... Nu te superi că‑ţi vorbesc atât de sincer, căci ne cunoaştem de atâta vreme?
― Oh, Doamne, deloc! zise Biddy. Nu‑ţi face griji pentru mine.
― Dacă aş reuşi s‑o fac, asta ar însemna mare lucru pentru mine!
― Dar, vezi tu, niciodată n‑o vei face, zise Biddy.
Nu mi s‑a mai părut chiar cu neputinţă, în momentul acela al serii, cum s‑
ar fi întâmplat dacă am fi stat de vorbă despre acest lucru cu vreo câteva ceasuri mai devreme. Aşadar, i‑am spus că nu mai eram foarte sigur. Însă Biddy mi‑a răspuns că ea, una, era foarte sigură, şi a spus‑o chiar cu hotărâre. În adâncul sufletului meu, simţeam că avea dreptate şi, cu toate acestea, nu mi‑a picat prea bine că se arăta atât de convinsă.
Apropiindu‑ne de cimitir, trebuia să urcăm un val de pământ şi să sărim peste un pârleaz de lângă stăvilar. Acolo răsări deodată înaintea noastră, de lângă stăvilar sau din păpuriş sau din nămolul iazului (care arăta chiar ca o băltoacă oarecare), bătrânul Orlick.
― Hei, voi ăştia! mormăi el. Încotro?
― Păi, unde în altă parte decât acasă?
― Bine, zise el, să mă tai bucăţi, de n‑oi merge cu voi până acasă!
Această pedeapsă de a fi tăiat în bucăţi era una dintre închipuirile sale favorite. Expresia nu avea nici un înţeles anume, din câte îmi dădeam eu seama, dar o folosea, ca şi pe aşa‑zisul său nume de botez, ca să zgândăre lumea şi să
înfăţişeze un lucru înfiorător de primejdios. Când eram mai mic, aveam impresia că, dacă el m‑ar fi făcut bucăţi pe mine, s‑ar fi folosit de o cange ascuţită şi încovoiată.
Lui Biddy nu‑i plăcea deloc că Orlick venea cu noi şi îmi şopti:
― Nu‑l lăsa să vină, nu‑mi place de el!
Cum nici mie nu‑mi plăcea, mi‑am îngăduit să‑i zic că‑i mulţumim, dar că
nu voiam să ne ducă până acasă. A primit această înştiinţare cu un hohot de râs şi a rămas în urmă, dar a continuat să ne urmărească, târându‑şi picioarele, la mică distanţă.
