Domnul Jaggers, punându‑mi o mână pe umăr şi trăgându‑mă lângă el, în mers, fără să‑mi spună nici un cuvânt, se adresă, rând pe rând, celor care‑l urmăreau.

Mai întâi, îi luă în primire pe cei doi oameni cu feţe ascunse:

― Să ştiţi că vouă n‑am nimic să vă spun, zise domnul Jaggers, întinzând degetul arătător către ei. Nu vreau să aflu mai mult decât ştiu deja. Cât priveşte rezultatul, e o loterie. V‑am spus de la bun început că e o loterie. I‑aţi plătit lui Wemmick?

― Am făcut rost de bani azi‑dimineaţă, domnule, zise spăşit unul dintre cei doi, în timp ce tovarăşul lui sorbea din ochi chipul domnului Jaggers.

― Eu nu vă întreb când aţi făcut rost de ei, nici de unde, nici măcar dacă aţi făcut, până la urmă, rost de ei. Wemmick i‑a primit?

― Da, domnule! răspunseră amândoi în cor.

― Foarte bine. Atunci, puteţi pleca! Nu, n‑am să ascult nimic! zise domnul Jaggers, fluturându‑şi mâna spre ei, ca să‑i oprească în spatele său. Un singur cuvânt dacă‑mi spuneţi, renunţ la caz!

― Ne‑am gândit, domnule Jaggers..., începu unul dintre cei doi, scoţându‑şi pălăria.

― Exact ceea ce v‑am spus să nu faceţi! zise domnul Jaggers. V‑aţi gândit voi! Eu gândesc în locul vostru şi asta e destul. Dacă am nevoie de voi, ştiu unde să vă caut. Nu vreau să mă căutaţi! Acum nu ascult nimic, nici un cuvânt!

Cei doi se uitară unul la altul, iar domnul Jaggers le făcu semn din nou să

rămână în spate şi atunci, cu umilinţă, se dădură înapoi şi nu mai auzirăm nimic din gura lor.

― Şi acuma, voi! zise domnul Jaggers, oprindu‑se brusc şi răsucindu‑se către cele două femei cu şaluri, de care cei trei bărbaţi se îndepărtaseră, sfioşi.

Amelia, nu‑i aşa?

― Da, domnule Jaggers.

― Îţi mai aminteşti, ripostă domnul Jaggers, că, dacă nu eram eu, voi n‑aţi fi fost şi nici n‑aţi fi avut cum să fiţi aici?

― Oh, da, domnule! exclamară ambele femei într‑un glas. Dumnezeu să vă

binecuvânteze, domnule, că ştim prea bine asta!

― Atunci, reluă domnul Jaggers, de ce veniţi aici?

― Bill al meu, domnule? se milogi femeia care plânsese.

― Uite ce e! zise domnul Jaggers. Odată pentru totdeauna! Dacă tu nu ştii că

Bill al tău e pe mâini bune, eu, unul, o ştiu. Şi dacă vii aici, sâcâindu‑mă cu Bill al tău, o să vă dau o lecţie la amândoi, şi ţie şi lui Bill al tău, şi‑o să‑l las să‑mi

scape printre degete! I‑ai plătit lui Wemmick?

― Oh, da, domnule! Până la ultima leţcaie.

― Foarte bine. Atunci, ai făcut tot ce trebuia să faci. Mai spune un cuvânt -

un singur cuvânt - şi Wemmick o să‑ţi dea banii înapoi!

Această teribilă ameninţare le convinse pe cele două femei să se retragă

numaidecât. Nu mai rămăsese decât evreul agitat, care deja ridicase poala hainei domnului Jaggers, sărutându‑i‑o de mai multe ori.

― Nu‑l cunosc pe acest om! se răsti domnul Jaggers ucigător. Ce vrea individul acesta?

― Dragul mieu domnu’ Jaggerz. Tzunt fratele lu’ Abraham Lazaruz!

― Şi ăsta cine e? făcu domnul Jaggers. Dă‑mi drumul la haină!

Petiţionarul, sărutând pulpana hainei încă o dată înainte să‑i dea drumul, răspunse:

― Abraham Lazaruz, zuzpectat de ezcrocherie.

― V‑aţi trezit prea târziu, zise domnul Jaggers. Sunt tocmit de partea adversă.

― Sfinte Dumnezeule, domnu’ Jaggerz! strigă evreul meu în culmea neliniştii, făcându‑se alb ca varul. Nu‑mi spunezi că suntezi contra Abraham Lazaruz!

― Ba sunt, zise domnul Jaggers, şi cu asta, basta! Dă‑te la o parte din drumul meu!

― Domnu’ Jaggerz! Un momenzel! Înzuji vărul meu e duz la domnu’

Wemmick, chiar în clipa de fază, gata s‑accepte orice condizii. Domnu’ Jaggerz! O

fărămiză de momenzel! Dacă doar az avea îngăduinza de a fi cumpărat de la partea adverză... la mai mult decât vi z ‑ a oferit, oricât! Banii nu zunt o problemă!... Domnu’ Jaggerz!... Domnu’ Jaggerz!...

Custodele meu îl dădu la o parte, cu o maiestuoasă indiferenţă, pe omul care

‑l implora şi îl lăsă ţopăind pe pavelele drumului de parcă acesta ar fi fost din fier înroşit. Fără să mai fim întrerupţi, am ajuns în biroul din faţă, unde l‑am găsit pe secretar şi pe omul cu haină de catifea de bumbac şi căciulă de blană.

― A venit Mike, zise secretarul, dându‑se jos de la pupitrul său şi apropiindu

‑se, confidenţial, de domnul Jaggers.

― Aşa, deci! zise domnul Jaggers, întorcându‑se către Mike, care se trăgea de o şuviţă de păr atârnându‑i la mijlocul frunţii şi arăta ca taurul din Povestea măcăleandrului când trăgea clopotul de sfoară. Omul tău vine în după‑amiaza asta? Ei?

― Să vedeţi, jupâne Jaggers, răspunse Mike, cu glasul unuia suferind de guturai din naştere. După multă bătaie de cap, am găsit pe unul, domnule, care ar putea s‑o facă.

― Şi ce e gata să jure?

― Să vedeţi, jupâne Jaggers, răspunse Mike ştergându‑şi nasul cu căciula de blană, de data aceasta. Ca să zic aşa, orice...

Domnul Jaggers îşi ieşi brusc din fire.

― Uite ce e, ţi‑am mai spus şi înainte, zise el, întinzându‑şi arătătorul către clientul îngrozit, dacă îţi trece vreodată prin cap să vorbeşti cum ai vorbit acuma, o să te învăţ eu minte! Ticălosul naibii, cum îndrăzneşti să‑mi spui una ca asta?

Clientul părea speriat şi totodată, în culmea nedumeririi, de parcă habar n‑

avea ce anume greşise.