Domnul Wopsle şovăi şi noi toţi începurăm să ne facem o părere destul de
proastă despre el.
― Hai! zise străinul. O să te ajut. Nu meriţi să fii ajutat, dar o să te ajut. Uită
‑te la hârtia pe care‑o ţii în mână. Ce este aceasta?
― Ce este aceasta? repetă domnul Wopsle, privindu‑l pierdut de tot.
― Este cumva, continuă străinul, pe tonul cel mai sarcastic şi mai bănuitor, ziarul din care tocmai ai citit?
― Fără îndoială.
― Fără îndoială. Acuma, uită‑te din nou în ziar şi spune‑mi dacă scrie acolo clar că inculpatul a afirmat, în mod expres, că a fost instruit de consilierii săi legali să îşi rezerve apărarea pentru mai târziu.
― Tocmai asta urma să citesc, se apără domnul Wopsle.
― N‑are a face ce urma dumneata să citeşti, domnule! Eu nu te‑am întrebat ce urma să citeşti. Poţi citi şi Tatăl Nostru invers, de la coadă la cap, dacă vrei şi, probabil, ai mai făcut‑o şi până acum. Uită‑te din nou în ziar... Nu, nu, nu, prietene, nu la începutul articolului, doar ştii prea bine unde anume, jos! La sfârşit!
Toţi începuserăm să credem că domnul Wopsle era un om plin de ascunzişuri.
― Ei, bine? Ai găsit?
― Am găsit, zise domnul Wopsle.
― Bun, urmăreşte pasajul final cu atenţie şi spune‑mi dacă este scris clar că
inculpatul a ţinut să sublinieze că a fost sfătuit de către consilierii săi legali să‑şi păstreze apărarea pentru mai târziu? Hai! Ai dat de asta?
Domnul Wopsle răspunse:
― Nu sunt întocmai aceste cuvinte...
― Nu sunt întocmai aceste cuvinte! repetă gentlemanul, cu amară ironie. Dar înţelesul este întocmai?
― Da, zise domnul Wopsle.
― Da, repetă străinul, uitându‑se roată la ceilalţi din jur, cu mâna dreaptă
întinsă către martorul Wopsle. Şi acum, vă întreb, ce spuneţi despre conştiinţa omului care, având acest pasaj în faţa ochilor, se poate culca liniştit, după ce l‑
a declarat pe un semen de‑al său vinovat mai înainte de a‑l fi ascultat?
În sufletul nostru se strecură bănuiala că domnul Wopsle nu era omul pe care îl crezuserăm şi că începuse să‑şi dea arama pe faţă.
― Şi acelaşi om, ţineţi minte, continuă gentlemanul, întinzându‑şi degetul acuzator către domnul Wopsle, acelaşi om ar putea fi chemat să fie jurat chiar în acest proces şi, după ce se va fi compromis atât de grav, s‑ar putea întoarce în sânul familiei sale, culcându‑se liniştit, după ce a jurat, în deplină cunoştinţă de cauză, că va judeca cu dreptate şi potrivit adevărului în procesul dintre Majestatea Sa, şi inculpatul de la bară, şi că va da verdictul corect, în funcţie de toate dovezile prezentate, aşa să‑i ajute Dumnezeu!
Eram cu toţii profund încredinţaţi că nefericitul de Wopsle mersese prea departe şi că mai bine se oprea de pe calea aceasta nesăbuită cât mai avea timp.
Cu un aer de autoritate ce nu admitea discuţii şi cu o atitudine care dădea de înţeles că ştia câte un secret despre fiecare dintre noi, cu care ne‑ar fi putut da de gol oricând, dacă s‑ar fi hotărât să‑l dezvăluie, gentlemanul necunoscut îşi părăsi locul şi înaintă în spaţiul dintre cele două rânduri de bănci, în faţa focului,
unde rămase în picioare, cu mâna stângă în buzunar, muşcându‑şi arătătorul mâinii drepte.
― Din informaţiile pe care le‑am primit, zise el, trecându‑ne în revistă, în vreme ce noi toţi ne fâstâceam, am un motiv să cred că există un fierar printre voi, pe nume Joseph - sau Joe - Gargery. Cine‑i acela?
― Eu! zise Joe.
Gentlemanul străin îi făcu semn să se ridice de pe locul său şi Joe se apropie de el.
― Ai un ucenic, continuă străinul, cunoscut sub numele de Pip. Este şi el aici?
― Aici sunt! strigai eu.
Străinul nu mă recunoscu, dar eu îl recunoscusem ca fiind gentlemanul pe care îl întâlnisem pe scări la cea de‑a doua vizită pe care i‑o făcusem domnişoarei Havisham. Îl recunoscusem încă din clipa în care îl văzusem uitându‑se la noi, peste speteaza băncii, iar acum, stând în picioare înaintea lui, cu mâna sprijinită
pe umărul meu, putui verifica, amănunt cu amănunt, că el era, într‑adevăr - de la capul său mare, chipul negricios, ochii adânciţi în orbite, sprâncenele stufoase şi negre, punctele negre, foarte vizibile, din locul firelor de păr din barbă şi favoriţi, până la ceasul cu lanţ şi mirosul de săpun parfumat al mâinilor lui mari.
― Aş vrea să stau de vorbă numai cu voi doi, zise el, după ce mă studiase pe îndelete. O să dureze ceva mai mult. Poate că ar fi mai bine să mergem acasă la voi. Prefer să nu încep aici ceea ce am să vă spun. După aceea, o să le povestiţi şi prietenilor voştri, mai mult sau mai puţin, după cum veţi crede de cuviinţă. Nu‑
i treaba mea.
În mijlocul unei tăceri uluite, am ieşit toţi trei de la „Luntraşii voioşi”, şi, tot într ‑ o tăcere uluită, am mers pe jos până acasă. Pe drum, gentlemanul necunoscut se uita, din când în când, la mine şi uneori îşi muşca vârful degetului arătător. Când ne ‑ am apropiat de casă, Joe, presimţind nedesluşit că
evenimentul era unul important şi ceremonios, o luă înainte, ca să deschidă uşa din faţă. Discuţia noastră se petrecu în salonaşul de musafiri, la lumina slabă a unei lumânări.
Gentlemanul străin se aşeză la masă, trase lumânarea mai aproape de el şi se uită peste nişte însemnări din carneţelul său de buzunar. Apoi îşi vârî carneţelul la loc şi împinse lumânarea într‑o parte, scrutând întunericul spre Joe şi spre mine, de parcă ar fi vrut să stabilească, încă o dată, care era unul şi care era celălalt.
― Numele meu, zise el, este Jaggers şi sunt avocat la Londra. Sunt destul de cunoscut. Am o afacere neobişnuită de rezolvat cu voi şi o să încep explicându‑vă
