― Nătărăule! zise secretarul, cu voce scăzută, dându‑i un ghiont cu cotul.

Cap sec! Trebuia să i‑o spui în faţă?

― Uite, te mai întreb o dată, gogomanul pământului, zise custodele meu foarte aspru, şi să fie pentru ultima dată: ce e gata să jure omul pe care l‑ai adus?

Mike se uită încordat la custodele meu, de parcă încerca să‑şi citească lecţia de pe faţa acestuia, apoi răspunse, cu încetineală:

― Fie despre caracterul lui, fie că a fost împreună cu el şi nu s‑au despărţit nici o clipă în noaptea respectivă.

― Acuma, bagă de seamă! Ce situaţie are omul ăsta?

Mike se uită în căciula sa, se uită în podea, apoi se uită în tavan, se uită la secretar, ba se uită şi la mine, înainte de a începe să răspundă, foarte neliniştit:

― L‑am îmbrăcat s‑arate ca...

În clipa aceea, custodele meu răbufni:

― Ce? Ai s‑ o spui, nu‑i aşa?

― Nătărăule! adăugă secretarul, cu încă un ghiont.

După ce căută neputincios cu privirea în jur, Mike se lumină şi începu din nou:

― Este îmbrăcat ca un plăcintar respectabil. Un soi de patiser.

― E aici? întrebă custodele meu.

― L‑am lăsat, zise Mike, să stea pe nişte trepte, de la o intrare de după colţ.

― Ia‑l şi treci cu el prin faţa ferestrei, ca să‑l văd şi eu.

Fereastra indicată era cea a biroului mare. Toţi trei ne‑am aşezat în spatele ei, privind printre zăbrelele oblonului, şi, în scurt timp, văzurăm clientul trecând pe acolo, ca din întâmplare, însoţit de un individ deşirat, cu mutră de borfaş, îmbrăcat într‑un costum din pânză albă, prea scurt şi cu un coif de hârtie. Se vedea de la o poştă că preacinstitul cofetar era abţiguit şi avea un ochi vânăt, ajuns în faţa verzulie a vindecării, peste care i se dăduse cu alb.

― Spune‑i să se descotorosească imediat de martorul lui, zise custodele meu către secretar, dezgustat profund, şi întreabă‑l ce‑a fost în capul lui când mi‑a adus o creatură ca asta!

Custodele meu mă duse, apoi, în cabinetul său şi, rămânând în picioare, în timp ce îşi lua gustarea, alcătuită dintr‑un pachet cu sandvişuri şi o sticluţă de buzunar cu sherry (părea că băga frica până şi‑n sandvişurile pe care le mânca), mă înştiinţă despre ceea ce aranjase pentru mine. Aveam să mă duc la „Hanul lui Barnard”, să stau în apartamentul domnului Pocket junior, unde fusese trimis un pat pentru mine; aveam să rămân cu tânărul Pocket până luni; luni, urma să

mergem împreună în vizită la tatăl lui acasă, pentru a vedea dacă mi‑ar plăcea să

locuiesc acolo. De asemenea, îmi spuse ce venit urma să am - o sumă destul de generoasă - şi îmi înmână, dintr‑un sertar, cărţile de vizită ale unor negustori la care aveam credit şi de la care puteam să iau orice fel de haine şi toate celelalte lucruri de care, de bună seamă, duceam lipsă.

― Ai să descoperi că ai un credit îndestulător, domnule Pip, zise custodele meu, a cărui sticluţă cu sherry mirosea ca un butoi întreg, ori de câte ori se răcorea, bând în grabă din ea. Însă, în acest fel, eu voi fi în stare să‑ţi controlez poliţele şi să te opresc, dacă văd că te îngropi în datorii. Bineînţeles, o să te împotmoleşti cumva, dar asta nu este vina mea!

După ce cumpănii câteva clipe asupra acestei declaraţii încurajatoare, îl întrebai pe domnul Jaggers dacă pot trimite după o birjă? El îmi răspunse că n‑

avea rost, căci mă aflam destul de aproape de destinaţie şi că, dacă n‑am nimic împotrivă, o să mă conducă Wemmick.

Atunci am înţeles că Wemmick era secretarul din biroul din faţă. Un alt secretar fu sunat să coboare de la etaj, ca să‑i ţină locul lui Wemmick, cât avea să

fie plecat, şi apoi l‑am însoţit pe acesta din urmă în stradă, după ce am dat mâna cu administratorul averii mele. Afară, întâlnirăm un nou grup de persoane aşteptând, dar Wemmick îşi croi drum printre ele, zicând calm, dar hotărât:

― Înţelegeţi că n‑are nici un rost; nu are să vă spună nimic nici unuia dintre voi.

Curând, scăparăm de ei şi merserăm mai departe, unul lângă altul.

Capitolul XXI

În vreme ce mergeam, aruncându‑mi ochii spre domnul Wemmick, ca să văd cum arăta la lumina zilei, descoperii că era un individ uscăţiv, mai curând mic de înălţime, cu un chip colţuros, parcă cioplit în lemn, a cărui expresie ai fi zis că

fusese tăiată stângaci, cu o daltă boantă. Avea unele adâncituri despre care ai fi putut zice că sunt gropiţe, dacă materialul ar fi fost mai moale şi unealta sculptorului mai fină, dar care, aşa, erau doar nişte scobituri. Dalta făcuse trei sau patru încercări de înfrumuseţare a chipului, în privinţa nasului, dar renunţase repede la strădania de a‑l cizela. Am ajuns la concluzia că era burlac, judecând după cât de roase îi erau hainele, şi că avusese de îndurat o mulţime de necazuri, fiindcă purta pe puţin patru inele de doliu, pe lângă o broşă care înfăţişa o doamnă şi o salcie plângătoare lângă un mormânt cu o urnă funerară

deasupra. Am mai observat, de asemenea, că mai multe inele şi peceţi de doliu erau aninate de lanţul ceasului, aşa încât omul părea de‑a dreptul covârşit de povara amintirilor de la prietenii săi dispăruţi. Avea nişte ochi sclipitori - mici, vioi şi negri - şi o gură mare, cu buze subţiri şi cu pete de culoare. După cât am putut eu aprecia, avea între patruzeci şi cincizeci de ani.

― Aşadar, n‑ai mai fost niciodată în Londra până acum? mă întrebă domnul Wemmick.

― Nu, răspunsei eu.

― Şi eu am fost cândva nou‑venit aici, zise domnul Wemmick. Mi se pare ciudat când mă gândesc acum.

― Cunoşti bine toată Londra acum?

― Oh, da! zise domnul Wemmick. Ştiu tot ce mişcă în ea.

― Este chiar aşa un sălaş al tuturor relelor? întrebai eu, mai mult de dragul de a zice ceva, decât curios să aflu.

― Poţi fi tras pe sfoară, furat şi ucis în Londra. Dar pretutindeni întâlneşti o mulţime de oameni gata să‑ţi facă lucruri dintr‑astea.

― Aşa e, dacă există pricină de pizmă între tine şi ei, zisei eu, ca să mai îndulcesc puţin judecata lui.

― Oh, nu‑i vorba despre pizmă! replică domnul Wemmick. Nu prea există

aşa ceva pe‑aici. Ei ţi‑o fac oricând, dacă e să se aleagă cu ceva din asta.

― Atunci, e mai rău!

― Crezi? zise domnul Wemmick. E aproape la fel, aş spune eu.

Îşi purta pălăria împinsă pe ceafă şi privea drept înainte, mergând într‑un mod foarte cumpănit, de parcă nimic de pe stradă nu putea să‑l tulbure. Gura lui semăna într‑atât cu o deschizătură de cutie de scrisori, încât părea că zâmbeşte întruna, mecanic. Ajunserăm în vârful lui Holborn Hill, înainte să‑mi dau seama că într‑adevăr era un zâmbet mecanic şi că, de fapt, nu zâmbea deloc.

― Ştiţi unde locuieşte domnul Matthew Pocket? îl întrebai pe domnul Wemmick.

― Da, zise el, arătând cu capul în direcţia respectivă. La Hammersmith, în vestul Londrei.

― E departe?

― Păi, vreo cinci mile.

― Îl cunoaşteţi?