încep, Handel, prin a‑ţi preciza că la Londra nu se obişnuieşte să vâri cuţitul în gură, de teama accidentelor, şi că, dacă furculiţa este menită acestui scop, nu trebuie, totuşi, înfundată în gură mai mult decât este nevoie. Nu că ar fi neapărat nevoie să‑ţi spun aceste lucruri, numai că e mai bine să le faci cum le face restul lumii. De asemenea, lingura nu se ţine, în general, cu mâna pe deasupra, ci pe dedesubt. Asta prezintă două avantaje: o poţi duce mai bine la gură (ceea ce, la urma urmei este însuşi scopul) şi scapi în bună măsură de impresia că deschizi o stridie, văzut dinspre cotul drept.

Îmi oferi aceste observaţii prieteneşti cu atâta veselie, încât amândoi am râs, iar eu abia de‑am roşit.

― Şi acum, continuă el, despre domnişoara Havisham. Domnişoara Havisham, trebuie să ştii, a fost un copil răsfăţat. Mama sa a murit când ea era încă mică, iar tatăl său nu i‑a refuzat nimic. Tatăl său era un gentleman de ţară, cu moşii prin ţinutul vostru, şi avea o fabrică de bere. Nu ştiu ce‑i aşa de nemaipomenit să fii berar, dar e un lucru de netăgăduit că, în vreme ce nu‑i cu putinţă să fii nobil şi să fii brutar, e foarte cu putinţă să fii cât se poate de nobil şi să fii berar. Asta‑i la ordinea zilei!

― Totuşi, un gentleman nu se cuvine să ţină o cârciumă, nu‑i aşa? am zis eu.

― Cu nici un chip, răspunse Herbert, deşi o cârciumă poate să ţină un gentleman. Ei, bine! Domnul Havisham era foarte bogat şi foarte mândru. La fel şi fiica sa.

― Domnişoara Havisham era singurul copil, nu? încercai eu să‑mi dau cu părerea.

― Un moment, ajung şi la asta! Nu, nu era singurul copil, mai avea şi un frate vitreg. Tatăl ei s‑a căsătorit din nou, în secret, cu bucătăreasa, cred eu.

― Parcă ziceai că era mândru! zisei eu.

― Bunul meu Handel, aşa şi era. S‑a căsătorit cu cea de‑a doua nevastă în secret tocmai pentru că era mândru, şi, după o vreme, ea a murit. Când a murit, am înţeles că el i‑a spus pentru prima oară fiicei sale ce făcuse şi, atunci, fiul bastard a devenit un membru al familiei, locuind împreună cu ei, în casa pe care o cunoşti. Când fiul a crescut, s‑a dovedit a fi un desfrânat, un risipitor fără pic de respect, un nemernic din cap până‑n picioare. Până la urmă, tatăl l‑a dezmoştenit, dar s‑a îmbunat când a ajuns pe patul de moarte şi i‑a lăsat şi lui ceva avere, deşi nu atât cât i‑a lăsat domnişoarei Havisham... Mai ia un pahar de vin şi iartă‑mă că‑ţi spun, dar societatea, în ansamblul ei, nu se aşteaptă ca omul să fie atât de conştiincios, când îşi goleşte paharul, încât să‑l dea peste cap până îl lipeşte cu marginea de nas.

Făcusem acest lucru, din pricină că eram numai ochi şi urechi la povestea lui. I‑am mulţumit pentru observaţie şi mi‑am cerut scuze. El mi‑a răspuns: „N

‑ai pentru ce” şi a reluat:

― Domnişoara Havisham era, în acel moment, o moştenitoare bogată şi poţi să‑ţi închipui că era privită ca o partidă strălucită. Fratele său vitreg avea acum la dispoziţie destule mijloace de trai îmbelşugat, însă, ba cu vechile datorii, ba cu alte noi vicii nebuneşti, le‑a pierdut, de‑a dreptul îngrozitor, din nou. Între el şi sora lui s‑au iscat atunci neînţelegeri mai mari decât cele între el şi tatăl său şi se bănuieşte că nutrea o ranchiună de moarte împotriva ei, căci credea că ea îl influenţase pe tatăl lor să‑l dezmoştenească. Acuma, am ajuns la partea tragică a poveştii... Dar mă întrerup, dragul meu Handel, numai cât să‑ţi atrag atenţia că

un şervet nu o să încapă într‑un pahar!

De ce mă căzneam să‑l îndes pe‑al meu în pahar, n‑aş putea cu nici un chip să spun. Ştiu doar că m‑am trezit că făceam, cu o stăruinţă demnă de o cauză

mai bună, cele mai dârze sforţări să‑l înghesui înăuntru. Din nou i‑am mulţumit lui Herbert şi mi‑am cerut scuze, din nou el mi‑a răspuns, cu multă veselie, „N‑

ai pentru ce, pe cuvânt!” şi a continuat să povestească.

― Acum apare în scenă - să zicem la cursele de cai sau la balurile de societate sau în oricare altă parte vrei tu - un bărbat, care se îndrăgosteşte de domnişoara Havisham. Eu nu l‑am văzut niciodată (căci asta s‑a petrecut cu douăzeci şi cinci de ani în urmă, mai înainte să facem noi doi ochi), dar l‑am auzit pe tata zicând că era un bărbat foarte chipeş şi părea tocmai omul potrivit pentru a‑i plăcea domnişoarei Havisham. Însă tot tatăl meu susţinea cu tărie că nu putea fi luat drept un gentleman, decât din prostie sau dintr‑o fatală eroare. Întrucât, susţine tata, nici un om care nu este un adevărat gentleman în sufletul său nu va fi, cât îi lumea, un adevărat gentleman în purtări. El zice că nici un fel de lustru nu poate ascunde esenţa lemnului şi, cu cât mai mult lustru îi dai, cu atât iese esenţa lemnului mai tare la iveală. Ei bine! Acest bărbat se ţinea scai de domnişoara Havisham şi declara că o iubeşte. Cred că, până în momentul acela, ea nu se arătase un suflet atât de sensibil, dar toată sensibilitatea pe care o avea, cu siguranţă, în adâncuri a ieşit la iveală atunci. S‑a îndrăgostit nebuneşte de el.

Fără nici o îndoială că îl idolatriza. El s‑a folosit de iubirea ei în mod constant, storcându‑i sume mari de bani şi înduplecând‑o să cumpere de la fratele ei partea lui din berărie (pe care tatăl lor avusese slăbiciunea să i‑o lase moştenire) la un preţ exagerat, susţinând că, atunci când avea să devină soţul ei, va trebui

să stăpânească şi să conducă berăria întreagă. Custodele tău nu se ocupa, pe vremea aceea, de administrarea averii domnişoarei Havisham şi, de altfel, ea era prea trufaşă şi prea îndrăgostită ca să asculte de sfatul cuiva. Rudele ei erau sărace şi urzeau mereu intrigi, cu excepţia tatălui meu. Şi el era destul de sărac, dar nu era nici făţarnic, nici invidios. Fiind singura rubedenie dezinteresată, a avertizat‑o că făcea prea multe pentru acel bărbat şi că se lăsa, cu nesocotinţă, la cheremul lui. Ea s‑a folosit de cel dintâi prilej pentru a‑i porunci tatălui meu să

iasă afară din casă, în prezenţa pretendentului ei, şi, de atunci, tatăl meu n‑a mai văzut‑o niciodată.

Mi‑am amintit că ea îmi spusese: „Matthew va veni şi mă va vedea, în sfârşit, când o să zac, moartă, pe masa aceasta!” şi l‑am întrebat pe Herbert dacă tatăl său era într‑atât de înverşunat împotriva domnişoarei Havisham.

― Nu chiar aşa, zise el, dar ea l‑a acuzat pe tata, de faţă cu viitorul ei soţ, că

ar fi fost dezamăgit, chipurile, în nădejdea lui de a profita, la rândul său, gudurându‑se pe lângă ea. Dacă acum s‑ar duce la ea, ar părea că învinuirea aceasta se confirmă, atât în ochii lui, cât şi într‑ai ei. Dar să ne întoarcem la bărbatul domnişoarei Havisham şi să încheiem povestirea. Ziua nunţii fusese fixată, fusese cumpărată rochia de mireasă, voiajul de nuntă fusese stabilit şi invitaţiile fuseseră trimise. Ziua respectivă a sosit, însă mirele nu. I‑a scris o scrisoare...

― Pe care ea a primit‑o, mă amestecai eu în vorbă, pe când se îmbrăca pentru nuntă? La ora nouă fără douăzeci?

― Întocmai, zise Herbert, încuviinţând din cap, la acea oră fără acele minute la care, după aceea, a oprit toate ceasurile. Ce scria în acea scrisoare, în afară de faptul că renunţa, fără pic de milă, la căsătorie, nu pot să‑ţi spun, pentru că

habar n‑am. Când şi‑a revenit după lovitura care a ţintuit‑o bolnavă la pat, a lăsat întregul domeniu în paragină, aşa cum îl ştii, şi n‑a mai văzut niciodată de atunci lumina zilei.

― Asta‑i toată povestea? am întrebat, după câteva clipe de gândire.

― Asta‑i tot ce ştiu eu în legătură cu aceasta şi, de fapt, ştiu atât de multe fiindcă am pus cap la cap, după cum am crezut eu de cuviinţă, toate crâmpeiele pe care le‑am putut afla, căci tatăl meu ocoleşte subiectul şi, chiar şi atunci când domnişoara Havisham m‑a invitat pe la ea, nu mi‑a spus mai mult decât ceea ce era strict necesar ca să pot pricepe scopul vizitei mele. Dar am uitat să‑ţi spun ceva. S‑a bănuit că bărbatul căruia îi acordase atâta încredere şi care i‑o înşelase atât de crud a acţionat în înţelegere cu fratele ei vitreg, că puseseră totul la cale împreună şi că şi‑au împărţit apoi câştigul.

― Mă întreb de ce nu s‑a căsătorit, totuşi, cu ea, ca să pună mâna pe toată

averea? zisei eu.

― Probabil că era deja însurat, iar lovitura aceasta cumplită a fost o parte din planul urzit de fratele ei vitreg, zise Herbert. Nu uita că nu ştiu sigur, presupun doar.

― Ce s‑a întâmplat cu cei doi bărbaţi? întrebai eu, după alte câteva clipe de gândire.

― Au decăzut în ultimul hal, dacă se poate imagina că există şi o treaptă mai jos de unde se aflau deja, şi s‑au ruinat.

― Mai trăiesc?

― Nu ştiu.

― Ai spus mai devreme că Estella nu e ruda domnişoarei Havisham, ci a fost adoptată. Când a adoptat‑o?

Herbert ridică din umeri.

― A existat dintotdeauna o Estella, de când am auzit eu prima oară despre o domnişoară Havisham. Mai mult nu ştiu. Şi acum, Handel, zise el, încheind povestea în acest punct, între noi este o înţelegere absolut sinceră. Tot ce ştiu eu despre domnişoara Havisham ştii şi tu.

― Tot ce ştiu eu, îi replicai, ştii şi tu.

― Te cred pe deplin. Aşadar, asupra acestui subiect nu poate fi vorba despre rivalitate sau nedumeriri între tine şi mine. Cât despre condiţia de care depinde viitorul tău - adică faptul că ţi s‑a interzis să pui întrebări sau să discuţi despre persoana căreia i‑l datorezi -, poţi fi foarte sigur că n‑am s‑o încalc niciodată, nici măcar n‑o să pomenesc despre aceasta, şi nici vreunul dintre ai mei n‑o s‑o facă.

Ce‑i drept, spusese acest lucru cu atâta delicateţe, încât am simţit că

problema aceasta se pecetluise, chiar dacă aveam să fiu, ani de‑a rândul, sub acoperişul tatălui său. Totodată, rostise aceste cuvinte cu atâta înţeles, încât să

‑mi dau seama că ştia la fel de bine ca şi mine că domnişoara Havisham era binefăcătoarea mea.

La început, nu‑mi trecuse prin minte că deschisese acest subiect în scopul de a limpezi apele între noi. Dar, fiindcă ne‑am simţit şi mai uşuraţi şi mai în largul nostru după ce îl discutaserăm, am priceput că tocmai asta urmărise.

Eram amândoi foarte binedispuşi şi vorbăreţi, iar eu îl întrebai, la un moment dat, cu ce se ocupa.

― Sunt un capitalist, răspunse el, mă ocup cu asigurarea vaselor.

Bănuiesc că m‑a văzut căutând cu privirea prin cameră vreun indiciu despre navigaţie sau despre capital, căci adăugă:

― În City.

Aveam o părere foarte bună despre prosperitatea şi importanţa celor care se ocupau de asigurările de vase în City şi am început să mă gândesc, cu groază, că

doborâsem la pământ un astfel de agent de asigurări, îi înnegrisem ochiul său întreprinzător şi‑i spărsesem capul plin de asemenea răspunderi. Dar, încă o dată, m‑am simţit absolvit de vină, cuprins de acea senzaţie ciudată că Herbert Pocket nu va fi niciodată un afacerist de succes sau un om bogat.