mă sâcâi, atuncea să vedem cine eşti! Vreau să spun că, dacă eşti bărbat, atunci hai să vedem! Vreau să spun că, dacă eu am zis ceva, aşa am vrut să zic şi rămâne în picioare sau cad eu!
L ‑ am tras pe Joe deoparte şi numaidecât deveni blajin, spunând mai degrabă către mine, într‑un mod binevoitor, ca pe o observaţie mustrătoare şi politicoasă, adresată oricui s‑ar fi întâmplat să fie interesat, că nu avea de gând să se lase asmuţit şi sâcâit în casa lui. Domnul Jaggers se ridicase în picioare, când Joe izbucnise, şi se lipise cu spatele de uşă. Fără să arate nici cea mai mică
intenţie de a veni înapoi, îşi rosti de acolo cuvintele de despărţire în felul următor:
― Ei, bine, domnule Pip, după părerea mea, cu cât pleci mai curând de aici, fiindcă urmează să devii un gentleman, cu atât mai bine. Rămâne hotărât că va fi de azi într‑o săptămână. Între timp, vei primi cartea mea de vizită cu adresa mea.
Poţi să iei o birjă de la staţia diligenţelor din Londra şi să vii direct la mine. Să fie bine înţeles că eu nu‑mi exprim nici o părere, în nici un fel, despre misiunea pe care o îndeplinesc. Sunt plătit să o îndeplinesc şi nimic mai mult. Aşadar, să fie bine înţeles, pentru ultima oară! Trebuie să înţelegi acest lucru!
Îşi îndreptase degetul către amândoi, iar eu credeam că va continua să
vorbească, dar, dând semne că‑l socotea pe Joe periculos, plecă.
Îmi trecu deodată prin minte un gând, care mă făcu să alerg după el, în timp ce se înapoia la „Trei luntraşi voioşi”, unde îşi lăsase trăsura.
― Vă cer iertare, domnule Jaggers!
― Ei! tresări el, întorcându‑se în loc. Ce s‑a întâmplat?
― Nu vreau să greşesc, domnule Jaggers. Aş vrea să vă urmez dispoziţiile întocmai şi, de aceea, m‑am gândit că mai bine vă întreb. Există vreo interdicţie de a‑mi lua rămas‑bun de la vreo persoană pe care o cunosc, de aici, din ţinut, înainte de a pleca?
― Nu, zise el, privindu‑mă de parcă făcea eforturi să mă înţeleagă.
― Nu mă refer doar la oamenii din sat, ci la cei din oraş.
― Nu, zise el. Nu te opreşte nimic.
I‑am mulţumit şi am alergat înapoi acasă, unde am descoperit că Joe deja încuiase uşa din faţă şi făcuse ordine în salonaşul de musafiri, iar acum şedea lângă foc, în bucătărie, cu mîinile pe genunchi, privind ţintă la tăciuni. M‑am aşezat şi eu lângă foc şi mi‑am fixat ochii pe tăciuni, rămânând aşa multă vreme, fără ca vreunul din noi să scoată vreo vorbă.
Sora mea stătea pe scaunul său, între perne, într‑un colţ al odăii, iar Biddy şedea cu ghergheful ei în faţa focului, lângă ea stătea Joe, iar lângă Joe stăteam eu, în colţul opus celui în care se afla sora mea. Cu cât priveam mai mult tăciunii aprinşi, cu atât mai greu îmi venea să mă uit la Joe. Cu cât se prelungea tăcerea, cu atât mai greu îmi venea să vorbesc.
În cele din urmă, izbucnii:
― Joe, i‑ai spus lui Biddy?
― Nu, Pip, îmi răspunse Joe, uitându‑se mai departe în foc şi ţinându‑şi strâns genunchii, de parcă ar fi prins de veste că genunchii lui plănuiseră s‑o şteargă undeva. Ţi‑am lăsat‑o ţie, să i‑o spui tu, Pip.
― Mai bine i‑ai fi spus tu, Joe.
― Bine, atunci. Pip e un gentleman bogat, zise Joe, şi Dumnezeu să‑l ajute!
Biddy scăpă ghergheful din mână şi se uită la mine. Joe îşi strânse genunchii mai tare şi se uită la mine. Eu mă uitai la amândoi. După câteva clipe de tăcere, amândoi mă felicitară călduros, dar cu o umbră de tristeţe de care îmi dădui seama.
Am încercat s‑o fac pe Biddy să înţeleagă (şi, prin Biddy, pe Joe) seriozitatea obligaţiei pe care socoteam că trebuie s‑o respecte rudele mele, de a nu şti nimic şi de a nu vorbi nimic despre făuritorul viitorului meu. Totul va ieşi la lumină, am ţinut să adaug, la timpul potrivit şi până atunci nu trebuia să se afle nimic, decât că mă aşteptau mari speranţe prin bunăvoinţa unui ocrotitor misterios. Biddy dădu din cap, gânditoare, către foc, şi îşi reluă cusutul, zicând că va fi cu băgare de seamă, iar Joe, încă ţinându‑şi genunchii, zise:
― Sigur, s‑a înţeles, şi eu voi fi, de asemenea, cu băgare de seamă, Pip!
Apoi, mă felicitară din nou şi continuară să‑şi exprime într‑atât uimirea la gândul că voi fi un gentleman, că aproape că nu‑mi mai plăcea.
Biddy se porni, atunci, să se căznească în fel şi chip să‑i sădească surorii mele în minte o idee despre ceea ce se petrecuse. După cât am putut judeca eu, aceste strădanii dădură greş. Sora mea râdea şi dădea din cap, de cele mai multe ori, ba chiar repeta după Biddy cuvintele „Pip” şi „avere”, dar mă îndoiesc că
acestea aveau mai mult înţeles pentru ea decât dacă i s‑ar fi spus o lozincă
electorală - şi nu pot sugera un tablou mai sumbru despre starea minţii sale.
Dacă n‑aş fi simţit‑o pe pielea mea, n‑aş fi crezut‑o niciodată, dar, în vreme ce Joe şi Biddy reveneau la vesela lor nepăsare, eu deveneam de‑a dreptul posac.
Bineînţeles că nu puteam fi nemulţumit de norocul meu, dar se prea poate să fi fost, fără să‑mi dau prea bine seama, nemulţumit de mine însumi.
Oricum, am rămas cu cotul sprijinit de genunchi şi cu falca în palmă, privind tăciunii, în timp ce ei vorbeau despre plecarea mea şi despre ce‑or să se facă fără
mine şi toate celelalte. Şi, ori de câte ori prindeam asupra mea privirea vreunuia dintre ei, deşi mai caldă ca oricând (mai ales Biddy mă privea adesea), mă
simţeam jignit, crezând că îşi arătau astfel un soi de neîncredere faţă de mine.
Totuşi, Dumnezeu mi‑e martor că n‑au arătat‑o niciodată prin cuvinte sau gesturi.
Fiind vară, obişnuiam să mă ridic, seara, şi să mă duc la uşă, privind afară, căci uşa bucătăriei noastre dădea spre curte şi rămânea deschisă, ca să intre aerul înăuntru. Toate stelele către care îmi ridicasem ochii până atunci mi se păruseră doar nişte steluţe amărâte şi neînsemnate, fiindcă sclipeau spre lucrurile rustice în mijlocul cărora îmi petreceam viaţa.
― E sâmbătă seara! zisei eu, când ne‑am aşezat la cina alcătuită din pâine cu brânză şi bere. Încă cinci zile şi‑apoi ajunul zilei celei mari! Or să zboare curând!
― Da, Pip, remarcă Joe, al cărui glas sună a gol, în cana lui de bere. Or să
zboare curând!
― Or să zboare curând‑curând, zise şi Biddy.
― M‑am gândit, Joe, ca luni, atunci când mă voi duce în oraş şi‑mi voi comanda haine noi, să‑i spun croitorului că o să vin să le îmbrac la el sau să mi le trimită acasă la Pumblechook. Ar fi tare neplăcut să se holbeze la mine tot satul.
