― Poate că domnului şi doamnei Hubble o să le facă plăcere să te vadă în noua ta înfăţişare elegantă, Pip, zise Joe, tăindu‑şi sârguincios bucata sa de pâine cu brânză din palma mâinii stângi, şi aruncând o privire scurtă către bucata mea neatinsă, de parcă s‑ar fi gândit la vremea când obişnuiam să ne măsurăm feliile. La fel şi domnul Wopsle. Şi poate că şi cei de la „Luntraşii voioşi”
s‑ar simţi măguliţi.
― Tocmai asta nu vreau, Joe. Ar face atâta caz despre asta - atât de grosolan şi necioplit ar vorbi - încât eu, unul, n‑aş putea îndura.
― Ah, asta... într‑adevăr, Pip! zise Joe. Dacă tu n‑ai putea să înduri...
Biddy mă întrebă, în timp ce stătea lângă sora mea, ţinându‑i farfuria:
― Dar te‑ai gândit când o să te putem vedea şi noi, domnul Gargery, sora ta şi cu mine? Fiindcă o să ne arăţi şi nouă cum îţi şade, nu‑i aşa?
― Biddy, i‑am răspuns eu cu o oarecare ciudă, eşti atât de repezită încât e greu să ţină omul pasul cu tine!
― Întotdeauna a fost mai iute, observă Joe.
― Dacă ai fi aşteptat un moment, Biddy, m‑ai fi auzit spunând că o să‑mi aduc hainele aici, într‑un pachet, într‑o seară - cel mai probabil în seara din ajunul plecării.
Biddy nu mai scoase nici un cuvânt. Iertând‑o cu generozitate, în scurt timp ne urarăm noapte bună şi mă dusei la culcare. Când am intrat în odăiţa mea, m
‑am aşezat şi am privit‑o îndelung, socotind‑o doar o odăiţă sărăcăcioasă, de care curând aveam să mă despart, pentru a mă înălţa deasupra ei pentru totdeauna. Era plină, însă, de amintiri încă proaspete, ceea ce, în momentul acela, mă aruncă în aceeaşi nelămurită sfâşiere sufletească, căci şovăiam între odaia aceasta şi camerele mult mai bune spre care aveam să plec, la fel cum şovăisem, de atâtea ori, între fierărie şi casa domnişoarei Havisham sau între Biddy şi Estella.
Soarele strălucise cu putere toată ziua deasupra acoperişului mansardei mele, iar odaia era încinsă. Deschizând fereastra şi privind afară, l‑am zărit pe Joe, ieşind încet pe uşa întunecată de sub geamul meu şi plimbându‑se în sus şi
‑n jos la aer. Apoi, am văzut‑o pe Biddy venind şi aduncându‑i pipa, pe care i‑o aprinse. Joe nu fuma niciodată la ore aşa de târzii şi mi se părea că desluşesc în acest lucru faptul că, dintr‑un motiv sau altul, avea nevoie de mângâiere.
După aceea, se opri la uşa de sub fereastra mea, fumându‑şi pipa, iar Biddy se opri şi ea acolo, vorbind liniştită cu el, iar eu am înţeles că vorbeau despre mine, căci mi‑am auzit numele pomenit de mai multe ori, rostit de amândoi pe un ton drăgăstos. N‑aş fi ascultat mai departe nici dacă aş fi putut s‑aud mai multe, aşa că m‑am tras de la fereastră şi m‑am aşezat pe scăunelul de lângă pat, simţindu‑mă foarte întristat şi anapoda pentru faptul că, în această primă
noapte a vieţii mele strălucite, eram mai singur ca niciodată.
Privind prin fereastra deschisă, am văzut plutind rotocoalele de fum de la pipa lui Joe şi mi‑am închipuit că erau un soi de binecuvântare din partea lui -
una care nu mi‑era vârâtă pe gât, nici fluturată în faţa ochilor, ci se răspândea în aerul pe care îl respiram împreună. Mi‑am stins lumânarea şi m‑am strecurat în pat, însă acesta era acum neprimitor şi n‑am mai reuşit să am somnul adânc de odinioară.
Capitolul XIX
Sosirea dimineţii îmi schimbă părerea despre viaţă şi o făcu să mi se pară
atât de luminoasă, încât abia de‑mi mai venea să cred că era aceeaşi. Ceea ce continua să îmi împovăreze cugetul era socoteala că mă despărţeau încă şase zile de momentul plecării - căci nu puteam să‑mi scot din minte presentimentul că, între timp, s‑ar putea să se întâmple ceva rău la Londra şi că, odată ajuns acolo, totul s‑ar putea dovedi fie mult înrăutăţit, fie năruit de‑a binelea.
Joe şi Biddy se arătau foarte simţitori şi prietenoşi când le vorbeam despre apropiata noastră despărţire, dar nu aminteau despre aceasta decât atunci când aduceam eu vorba.
După masa de dimineaţă, Joe scoase contractele mele de ucenicie de la păstrare, din salonaşul musafirilor, şi le aruncă în foc - şi atunci simţii că eram cu adevărat liber. Cu tot entuziasmul noii mele libertăţi, m‑am dus, totuşi, cu Joe la biserică, şi m‑am gândit că pastorul poate n‑ar fi citit tocmai pilda despre bogătaş şi Împărăţia Cerurilor dacă ar fi cunoscut toată tărăşenia.
După masa de prânz, servită devreme, am ieşit să mă plimb de unul singur, vrând să străbat întreaga mlaştină, de la un capăt la altul, şi să o văd, astfel, pentru ultima oară. Când treceam pe lângă biserică, am simţit (cum simţisem şi în timpul slujbei de dimineaţă) o nespusă duioşie pentru sărmanele făpturi simple, menite să vină aici, duminică de duminică, de‑a lungul întregii lor vieţi, ca apoi, să‑şi doarmă somnul de veci, uitate, sub moviliţele mici de pământ înverzite. Mi‑am făgăduit că voi face şi eu ceva pentru ele, într‑una din zilele acestea, şi mi‑am schiţat în minte un plan ca să le ofer tuturor oamenilor din sat o masă, cu friptură de oaie şi budincă de prune, cu o halbă de bere şi o damigeană de îngăduinţă.
Dacă mai‑nainte mă gândisem adesea, cu un fel de ruşine, la prietenia mea cu evadatul pe care îl văzusem odinioară şchiopătând printre morminte, vă puteţi
închipui ce‑am gândit în duminica aceea, când locul mi l‑a readus în minte pe nenorocitul zdrenţăros şi tremurând de frig, cu lanţurile şi însemnele ticăloşiei sale! Singura mea alinare era că întâmplarea se petrecuse cu mult timp în urmă
şi că el, fără îndoială, fusese dus departe, că era ca şi mort pentru mine şi, pe deasupra, se putea chiar să fi murit de‑a binelea.
În ceea ce mă privea, spuneam adio şesului acesta mustind de apă, adio şanţurilor şi stăvilarelor, adio vitelor care păşteau pe aici - cu toate că mi se părea că, în mişcările lor nătângi, aveau un aer mult mai respectuos acum, căci se întorceau în loc ca să se poată holba cât mai lung cu putinţă la posesorul unor asemenea mari speranţe de viitor -, rămas ‑ bun, monotone cunoştinţe ale copilăriei mele, de‑acum înainte sunt sortit Londrei şi splendorilor, nu muncii de fierar, în general, nici vouă! M‑am îndreptat radios către fort, unde m‑am întins pe jos, ca să chibzuiesc la întrebarea dacă domnişoara Havisham mă pregătea pentru Estella, şi am aţipit.
Când m‑am deşteptat, am fost foarte surprins să‑l descopăr pe Joe, aşezat lângă mine, fumându‑şi pipa. Mă salută cu un zâmbet vesel, când deschisei ochii, şi‑mi zise:
― Fiind ultima oară, Pip, m‑am gândit să vin după tine.
― Iar eu sunt foarte bucuros că ai venit.
― Mulţumesc, Pip.
― Poţi să fii sigur, Joe, continuai eu, după ce ne strânserăm mâinile, că n‑am să te uit niciodată.
― Nu, sigur că nu, Pip! zise Joe, cu un glas domol. Sunt sigur de asta. Se‑
nţelege, prietene! Slavă Domnului, nu‑i nevoie decât să se închege bine gândul în mintea omului, ca să fie sigur de asta. Numai că a luat puţin timp până s‑a închegat bine, căci schimbarea asta a picat atât de pe neaşteptate! Nu‑i aşa?
Nu ştiu cum, dar nu eram foarte încântat că Joe era atât de sigur de mine. Mi
‑ar fi plăcut să‑l văd trădându‑şi emoţia sau să‑l aud zicându‑mi: „Asta îţi face cinste, Pip” sau ceva de genul ăsta. Aşadar, n‑am răspuns nimic la prima parte a cuvântării lui Joe, iar la a doua m‑am mărginit să spun că vestea picase într‑
adevăr pe neaşteptate, dar că eu îmi dorisem dintotdeauna să devin un gentleman şi nu o dată îmi închipuisem ce aş face dacă aş fi unul.
― Te‑ai gândit tu la asta? făcu Joe. Nemaipomenit!
― Ce păcat, Joe, zisei eu, că n‑ai făcut ceva mai multe progrese, când ne‑am ţinut noi lecţiile aici, nu‑i aşa?
― Păi, nu‑mi dau seama, răspunse Joe. Sunt îngrozitor de greu de cap. Mă
