― N‑o să mă mulţumesc să‑mi folosesc capitalul doar în asigurarea vaselor.

O să cumpăr nişte acţiuni puternice de la asigurări pe viaţă şi‑o să‑mi croiesc drum în vreun consiliu de administraţie. O să fac acelaşi lucru, dar la scară mai mică, şi cu exploatările miniere. Nici una dintre aceste iniţiative nu mă va împiedica să afretez câteva mii de tone pe socoteala mea. Cred că voi face negoţ, zise el, lăsându‑se pe spate în scaunul său, cu Indiile de Est - mătăsuri, şaluri, mirodenii, vopseluri, medicamente şi esenţe de lemn preţios. Este un negoţ

interesant.

― Iar câştigurile sunt mari? întrebai eu.

― Neînchipuite! zise el.

M‑am îndoit din nou de ceea ce auzeam şi am început să cred că avea visuri de viitor mai mari decât ale mele.

― Mă gândesc să fac, de asemenea, negoţ şi cu Indiile de Vest, zise el vârându

‑şi degetele mari în buzunarele de la piept ale vestei, pentru zahăr, tutun şi rom.

Ba şi cu Ceylonul, mai ales pentru fildeşii de elefanţi.

― O să ai nevoie de o mulţime de vase, zisei eu.

― O flotă în toată regula! întări el.

De‑a dreptul copleşit de măreţia acestor tranzacţii, l‑am întrebat pe unde făceau acum negoţ vasele pe care le asigurase el.

― N‑am început încă să investesc în asigurări, răspunse el. Casc ochii bine în jurul meu.

Într‑un fel, această îndeletnicire mi se părea mult mai potrivită cu „Hanul lui Barnard”. Dar am spus, cu o voce convinsă:

― Aha!

― Da. Sunt la un contoar comercial şi casc bine ochii în jurul meu.

― Şi un contoar comercial este profitabil? întrebai.

― Pentru... vrei să spui pentru un tânăr care lucrează acolo? întrebă el, la rândul lui.

― Da, pentru tine, de pildă.

― Păi, nu, pentru mine nu.

Spusese aceste cuvinte cu aerul cuiva care‑şi face, cu grijă, nişte socoteli şi întocmeşte apoi o balanţă.

― Nu este direct profitabil. În sensul că nu mă plătesc cu nimic şi eu trebuie... să mă întreţin singur.

Cu siguranţă că treaba aceasta nu părea deloc profitabilă şi am dat din cap, ca şi când aş fi vrut să remarc că e cam greu să speri că vei aduna mult capital dintr‑o astfel de sursă de venit.

― Dar principalul este, zise Herbert Pocket, că poţi căsca bine ochii în jurul tău. Acesta este clenciul întregii afaceri. Eşti într‑un contoar comercial, ştii, şi caşti ochii la ce este în jurul tău.

Mă ului din cale afară consecinţa că nu puteai să fii în afara unui contoar comercial, ştii, şi să caşti bine ochii în jurul tău - dar m‑am înclinat, în tăcere, în faţa experienţei lui.

― Apoi, vine un moment, zise Herbert, când vezi că ţi se deschide o portiţă. Şi

‑o porneşti într‑acolo, dai lovitura, îţi faci propriul capital şi gata! Odată ce ai obţinut un capital al tău, nu mai ai nimic altceva de făcut decât să‑l foloseşti.

Toate acestea semănau foarte tare cu felul în care se purtase când îl întâlnisem în grădină. De asemenea, şi felul în care îşi suporta sărăcia se potrivea întru totul cu modul în care suportase înfrângerea de atunci. Mi se părea că

încasa acum toate loviturile şi trântele sorţii cu acelaşi aer cu care le încasase, odinioară, de la mine. Era foarte limpede că nu avea în jurul lui decât lucrurile strict necesare, căci tot ceea ce observasem, când privisem prin apartament, fusese trimis, cu prilejul sosirii mele, de la cafenea sau din alte părţi.

Cu toate acestea, cum deja îşi croise în minte un viitor strălucit, era atât de modest încât îi eram de‑a dreptul recunoscător că nu se umfla în pene. Era încă

o trăsătură frumoasă, pe lângă toate acelea care‑i alcătuiau firea atât de plăcută, şi ne‑am înţeles minunat. Seara, am ieşit să ne plimbăm puţin pe străzi şi am intrat, cu jumătate de preţ, la teatru. În ziua următoare, ne‑am dus la biserică, la Westminster Abbey, iar după‑amiază ne‑am plimbat prin parcuri, unde eu m‑am

întrebat cine potcovea toţi caii de acolo şi mi‑am dorit să fi fost Joe acela.

La prima vedere, mi se părea că trecuseră luni de zile din duminica aceea când îi părăsisem pe Joe şi pe Biddy. Distanţa între mine şi ei devenise şi ea la fel de mare, iar mlaştinile noastre erau hăt, departe. Faptul că în cea din urmă

duminică petrecută acolo, fusesem la vechea noastră biserică, în hainele mele bune, mi se părea o combinaţie de imposibilităţi geografice, sociale şi astronomice. Totuşi, pe străzile, atât de pline de lume şi atât de orbitor luminate în pragul serii, ale Londrei, inima mi se mai strângea, dureros, cu reproş pentru că lăsasem biata noastră bucătărioară veche atât de departe. Şi, în neclintirea nopţii, zgomotul paşilor vreunui neisprăvit de aşa‑zis portar, defilând ca un somnambul în jurul „Hanului lui Barnard”, pretinzând că îl supraveghează, îmi pătrundea surd până în adâncul sufletului.

Luni dimineaţă, la nouă fără un sfert, Herbert se duse până la contoarul său comercial ca să facă act de prezenţă - şi, de asemenea, să caşte bine ochii în jurul lui, presupun -, iar eu l‑am însoţit până acolo. Avea să iasă, peste vreo oră sau două, şi să ne întâlnim la Hammersmith, unde trebuia să‑l aştept. Mi s‑a părut că ouăle din care ieşeau puii agenţilor de asigurări se cloceau în praf şi arşiţă, precum ouăle de struţ, judecând după locurile în care aceşti giganţi de mâine se adunau luni dimineaţa. Contoarul comercial unde Herbert lua lecţii de viitor nu mi se păru nici pe departe un loc de observaţie bun - se afla la etajul al doilea, în fundul unei curţi cu o înfăţişare lugubră în toate amănuntele sale, şi cu ferestrele dând către un alt etaj al doilea, al spatelui unei clădiri, şi nu către o privelişte oarecare, dar deschisă, care să permită observaţia.

Am aşteptat până la prânz şi m‑am dus la Bursă, unde am văzut mai mulţi oameni scorţoşi stând sub afişele despre vasele în circulaţie, pe care i‑am luat drept nişte mari negustori, deşi n‑am putut pricepe de ce erau toţi scoşi din sărite. Când a sosit Herbert, am mers împreună să luăm masa la un local celebru, pe care eu, pe atunci, îl veneram, dar despre care cred astăzi că este cea mai abjectă plăsmuire a popularităţii din Europa, şi unde nu m‑am putut opri să

nu remarc, chiar şi la vremea aceea, că era mai mult sos pe feţele de masă, pe cuţite şi pe hainele chelnerilor decât pe cotlete. După acest prânz frugal, oferit la un preţ modest (ţinând cont că grăsimea din jur n‑a intrat în nota de plată), ne‑

am întors la „Hanul lui Barnard” ca să‑mi iau valijoara şi apoi am închiriat o birjă

până la Hammersmith. Am sosit acolo, pe la ora trei sau patru după‑amiază, de unde am mai avut de mers foarte puţin până la casa domnului Pocket. Ridicând zăvorul unei porţi, am intrat direct într‑o grădină micuţă, care dădea spre fluviu şi unde se jucau copiii domnului Pocket. Şi, dacă nu mă înşel asupra unei chestiuni care nu priveşte nicidecum interesele şi preocupările mele, am văzut că

toţi copiii domnului şi doamnei Pocket nici nu creşteau singuri, nici nu erau crescuţi de cineva, ci se dădeau peste cap.

Doamna Pocket stătea pe un scaun de grădină, sub un copac, citind, cu picioarele sprijinite de alt scaun de grădină; iar cele două dădace se uitau în jur la copiii care se jucau.

― Mamă, zise Herbert, acesta este tânărul domn Pip.

La acestea, doamna Pocket mă întâmpină cu un aer de demnitate politicoasă.

― Domnişorule Alick şi domnişoară Jane! strigă una dintre doici spre doi dintre copii, dacă vă repeziţi aşa în tufişuri, o să cădeţi în apă şi‑o să vă înecaţi...

Şi ce‑o să zică tăticul vostru atunci?

În acelaşi timp, doica ridică de jos batista doamnei Pocket şi zise:

― Asta e a şasea oară când o lăsaţi să cadă, doamnă!...

La care, doamna Pocket râse şi răspunse:

― Mulţumesc, Flopson.

Apoi, aranjându‑şi mai bine locul, de data aceasta pe un singur scaun, îşi reluă lectura. Chipul său căpătă într‑o clipă o expresie concentrată şi atentă, de parcă ar fi citit de‑o săptămână încheiată, dar, mai înainte de‑a fi citit şase rânduri, îşi îndreptă din nou privirile spre mine şi zise: