pricep bine doar la meseria mea. Dintotdeauna a fost mare păcat că am fost aşa de greu de cap. Dar nu e mai păcat acum, decât a fost... să zicem, acum un an, mă‑nţelegi?
Ceea ce voisem să spun era că, în momentul în care aveam să devin stăpân pe averea mea, aş fi putut să fac ceva pentru Joe şi ar fi fost mult mai plăcut dacă
el ar fi fost mai bine pregătit pentru a creşte în rang. Însă Joe se arăta atât de departe de a‑mi bănui gândul, încât mi‑am spus că mai bine voi vorbi cu Biddy despre acest lucru.
Aşadar, după ce ne‑am întors acasă şi ne‑am servit ceaiul, am invitat‑o pe Biddy la plimbare prin micuţa noastră grădină, din lungul drumului, şi, după ce
am luat‑o pe departe, ca să‑i dau curaj, declarându‑i că n‑am s‑o uit niciodată, i‑am zis că voiam să‑i cer o favoare:
― Şi anume, Biddy, să nu pierzi nici un prilej de a‑l ajuta puţin pe Joe.
― Cum anume să‑l ajut? întrebă Biddy, cu o privire severă.
― Păi, Joe este un om foarte cumsecade, de fapt, cred că este cel mai cumsecade om din câţi au fost vreodată pe lume, dar este destul de înapoiat în unele privinţe. De pildă, Biddy, la învăţătură şi la purtări.
Cu toate că mă uitam la Biddy în timp ce vorbeam şi cu toate că făcuse ochii mari ascultându‑mă, nu‑şi întoarse privirile spre mine.
― Oh, purtările sale! Adică purtările sale nu sunt potrivite? întrebă Biddy, smulgând o frunză de coacăză.
― Draga mea Biddy, sunt foarte potrivite aici...
― Oh, sunt foarte potrivite aici!? mă întrerupse Biddy, privind îndeaproape frunza din palma sa.
― Ascultă‑mă bine... Dacă aş vrea să‑l mut pe Joe într‑o societate mai înaltă, după cum sper să‑l pot muta când voi intra în posesia averii mele, cu greu va fi apreciat cum se cuvine.
― Şi tu crezi că el nu ştie lucrul ăsta? întrebă Biddy.
Întrebarea fu atât de supărătoare (pentru că mie nu‑mi trecuse nici o clipă
prin cap), încât am izbucnit, răţoindu‑mă:
― Biddy, ce vrei să spui?
Biddy strivi frunza, frecând‑o între palme - şi, de atunci, mirosul tufelor de coacăze negre întotdeauna îmi aduce aminte de seara aceea, din grădiniţa de la marginea drumului - şi‑mi zise:
― Nu te‑ai gândit niciodată că poate are mândria lui?
― Mândrie? repetai eu, cu dispreţ răspicat.
― Oh, există multe feluri de mândrie! zise Biddy, uitându‑se drept în ochii mei şi clătinând din cap. Nu toate mândriile sunt de acelaşi fel...
― Hai, zi! De ce te‑ai oprit? întrebai eu.
― Nu sunt toate de acelaşi fel, reluă Biddy. Poate că Joe este prea mândru ca să îngăduie cuiva să‑l scoată dintr‑un mediu în care ştie să facă faţă şi unde se arată la înălţime şi demn de respect. Ca să‑ţi spun sincer, eu cred că aşa este el, deşi poate că ţi se va părea că nu se cuvine să‑ţi spun asta, căci tu trebuie să‑l cunoşti cu mult mai bine decât mine.
― Uite ce e, Biddy, zisei eu, îmi pare rău să descopăr asta la tine! Nu mă
aşteptam să fii astfel! Eşti invidioasă, Biddy, şi ranchiunoasă. Eşti nemulţumită
din pricina norocului meu şi nu te poţi abţine să nu mi‑o arăţi.
― Dacă aşa te îndeamnă pe tine inima să gândeşti, răspunse Biddy, atunci spune‑o! Spune asta iar şi iar, ţine‑o tot aşa, dacă astfel te îndeamnă pe tine inima să gândeşti!
― La tine, Biddy, zisei eu pe un ton superior, de cunoscător, „dacă astfel te îndeamnă pe tine inima să fii” înseamnă „nu da vina pe mine”. Îmi pare foarte rău să descopăr asta şi să ştii că este... Este o latură urâtă a firii omeneşti! Voiam să
te rog să foloseşti fie şi cel mai mic prilej ce ţi s‑ar ivi, după plecarea mea, pentru a‑l ajuta pe Joe să facă progrese. Dar, după toate acestea, nu te mai rog nimic.
Îmi pare nespus de rău să văd această trăsătură la tine, Biddy! repetai eu. Este o... este o latură urâtă a firii omeneşti.
― Fie că mă cerţi, fie că eşti de părerea mea, răspunse sărmana Biddy, poţi oricum să te bizui pe mine că voi încerca să fac aici tot ce‑mi va sta în puteri. Şi indiferent cu ce părere despre mine ai să rămâi, tot n‑o să schimbe ceva felul în care o să mă gîndesc la tine. Totuşi, un gentleman n‑ar trebui să fie nedrept, zise Biddy, întorcând capul.
I‑am spus, din nou, cu înflăcărare, că îmi arătase o latură urâtă a firii omeneşti (lucru de care, lăsând la o parte persoana pe care o acuzam în clipa aceea, am avut mai târziu prilejul să mă conving) şi m‑am îndepărtat de Biddy cu vreo câţiva paşi, pe potecuţă, iar Biddy a intrat în casă. Am ieşit pe poarta grădinii şi m‑am plimbat trist şi fără ţintă până la ora mesei de seară - din nou simţindu‑mă foarte mâhnit şi ciudat, pentru că şi această a doua noapte a vieţii mele strălucitoare era la fel de singuratică şi lipsită de bucurii ca şi cea dintâi.
Dar, încă o dată, dimineaţa îmi lumină perspectivele şi îmi revărsai cu mărinimie iertarea asupra lui Biddy, îngropând pricina de nemulţumire dintre noi. Îmbrăcând cele mai bune haine pe care le aveam, m‑am dus în oraş la prima oră la care puteam nădăjdui că voi găsi prăvăliile deschise şi m‑am înfăţişat domnului Trabb, croitorul, care tocmai îşi lua gustarea de dimineaţă în odaia din spatele prăvăliei sale şi care nu găsi de cuviinţă să şi‑o întrerupă ca să mă
întâmpine, ci mă chemă pe mine la el.
― Ei! zise domnul Trabb, în loc de „Salutare, băiete! Îmi pare bine că te văd!”, dar pe acelaşi ton. Ce mai faci şi cu ce‑ţi pot fi de folos?
Domnul Trabb îşi tăiase cornul cald în lung, în trei felii, pe care le unse cu unt şi le potrivi la loc. Era un burlac bătrân şi înfloritor, iar fereastra odăii sale se deschidea către o înfloritoare grădină‑livadă; înăuntrul odăii se mai afla şi un seif înfloritor, zidit în perete, într ‑ o parte a căminului, şi nu mă îndoiam că
agoniseala prosperităţii sale era pusă acolo la păstrare, în săculeţi.
― Domnule Trabb, zisei eu, nu‑mi face plăcere să te anunţ, fiindcă sună a laudă de sine, dar am pus mâna pe o avere frumuşică.
Se petrecu de îndată o schimbare în întreaga persoană a domnului Trabb.
Uită feliile unse cu unt, se ridică de pe marginea patului şi îşi şterse degetele cu faţa de masă, exclamând:
