― Sper că mama dumitale se simte foarte bine, nu‑i aşa?

Neaşteptata întrebare mă puse într ‑ o asemenea încurcătură, încât am început să‑i răspund cât se poate de aiuritor, că, dacă ar fi existat vreo astfel de persoană, nu mă îndoiesc că s‑ar fi simţit foarte bine şi i‑ar fi fost foarte îndatorată pentru atenţia pe care i‑o arăta doamna Pocket şi că i‑ar fi transmis negreşit salutările sale...

Noroc că doica interveni şi mă salvă:

― Ei, bine! strigă ea, ridicând iarăşi batista de jos. Asta e a şaptea oară!... Ce

‑i cu dumneavoastră în după‑amiaza asta?

Doamna Pocket îşi primi înapoi batista, la început cu o privire plină de uimire, ca şi când n‑ar mai fi văzut‑o niciodată, după care o recunoscu şi râse, zicând „Mulţumesc, Flopson!” şi, uitând de mine, citi mai departe.

Am descoperit, astfel, având răgazul să‑i număr pe îndelete, că erau, nici mai mult, nici mai puţin, de şase mici Pocket de faţă, în diverse stadii ale datului peste cap. Abia ajunsesem la acest total, când se auzi un al şaptelea, parcă

venind din văzduh şi jelindu‑se.

― Ăsta e bebeluşul!... zise Flopson, de parcă ar fi fost deosebit de surprinsă

să‑l audă. Dă fuga, Millers!

Millers, care era cealaltă doică, intră în casă şi, încet‑încet, bocetul copilului fu alinat şi oprit, până când nu mai rămase decât un sunet înfundat, de mic ventriloc cu gura plină. Doamna Pocket citea fără întrerupere şi eram curios să

aflu ce carte era aceea.

Îl aşteptam, bănuiesc, pe domnul Pocket să vină afară la noi. În orice caz, aşteptam acolo şi astfel, aveam prilejul să observ un remarcabil fenomen familial, constând în faptul că, de fiecare dată când vreunul dintre copii trecea, în joaca lui, prin apropiere de doamna Pocket, negreşit se poticnea şi se dădea peste cap, venind grămadă peste ea - de fiecare dată spre marea ei uluire de‑o clipă şi spre durerea şi văicăreala lui de durată. Am încercat să găsesc vreo explicaţie pentru această ciudăţenie şi nu m‑am putut abţine să nu fac fel şi fel de presupuneri, până când, la un moment dat, Millers ieşi afară cu bebeluşul, care îi fu înmânat lui Flopson, care, când dădu să i‑l înmâneze doamnei Pocket, veni drept cu capul înainte peste doamna Pocket, cu bebeluş cu tot, şi de‑abia, de‑abia am reuşit Herbert şi cu mine s‑o prindem.

― Doamne fereşte, Flopson! zise doamna Pocket, ridicându‑şi pentru o clipă

ochii din carte. Toată lumea se dă peste cap?

― Să vă ferească Dumnezeu, într‑adevăr, doamnă! răspunse Flopson cu obrajii arzând ca para focului. Dar ce aveţi aici?

― Ce am aici, Flopson? întrebă şi doamna Pocket.

― Păi, ăsta‑i scăunelul dumneavoastră de picioare!?... strigă Flopson. Şi dacă vi‑l ţineţi sub fustă, aşa, cine vreţi să nu se dea peste cap? Hai! Luaţi copilul, doamnă, şi daţi‑mi mie cartea dumneavoastră.

Doamna Pocket făcu precum fu îndemnată şi jucă puţin, fără pricepere, copilul pe genunchi, în vreme ce toţi ceilalţi micuţi se jucau în jur. Lucrul acesta dură foarte puţin, căci doamna Pocket dădu scurt ordinul de stingere, adică

porunci să fie duşi cu toţii în casă, să doarmă puţin. Astfel făcui a doua descoperire, cu prilejul acelei prime vizite, şi anume că sistemul de creştere al micilor Pocket consta în alternanţa dintre tumbe şi somn.

Aşa stând lucrurile, când Flopson şi Millers mânară copiii în casă ca pe o mică turmă de oi, iar domnul Pocket apăru, pentru a face cunoştinţă cu mine, n

‑am fost mirat să văd că domnul Pocket era un gentleman cu o expresie de perplexitate pe chip şi cu părul încărunţit zbârlit, de parcă n‑ar fi avut nici o idee despre cum să mai pună ordine în ceva din jurul său.

Capitolul XXIII

Domnul Pocket îmi spuse că era bucuros că mă vede şi că spera că nici mie nu‑mi părea rău că‑l vedeam pe el.

― Deoarece chiar nu sunt, adăugă el cu un zâmbet ca al fiului său, un personaj care să sperie pe cineva.

Părea foarte tânăr, în pofida aerului de perplexitate şi a părului albit, şi avea gesturi fireşti. Prin cuvântul „fireşti”, vreau să spun că nu aveau nici urmă de afectare. Însă era ceva nostim în zăpăceala sa, care ar fi devenit de‑a dreptul ridicolă dacă nu şi‑ar fi dat şi el seama că era foarte aproape de ridicol. După ce vorbi puţin cu mine, îi zise doamnei Pocket mai degrabă neliniştit, încruntând din sprâncene, care erau negre şi frumoase:

― Belinda, sper că i‑ai spus bun venit domnului Pip?

Ea îşi ridică ochii din carte şi răspunse:

― Da.

După aceea, zâmbi, privindu‑mă absentă, şi mă întrebă dacă îmi plăcea apa cu aromă de floare de portocal. Pentru că întrebarea n‑avea nici o legătură, nici apropiată, nici îndepărtată, cu nici unul dintre schimburile noastre de cuvinte, am socotit‑o aruncată la întâmplare în conversaţia generală, la fel ca lucrurile pe care mi le spusese mai devreme din dorinţa de a părea amabilă.

Am aflat în câteva ore, şi pot s‑o spun de la bun început, că doamna Pocket era singura fiică a unui cavaler, răposat pur şi simplu accidental, căruia i se năzărise şi credea cu tărie că tatăl lui ar fi ajuns baronet de n‑ar fi existat opoziţia înverşunată a cuiva, stârnită din motive cu totul şi cu totul personale - am uitat a cui era această opoziţie, dacă am ştiut ‑o vreodată, a suveranului, a prim‑

ministrului, a lordului cancelar, a arhiepiscopului de Canterbury sau a altcuiva?

- şi, în virtutea acestui fapt, el se adăugase castei nobililor de pe acest pământ.

Eu cred că se învestise singur cavaler, pentru că luase cu asalt gramatica engleză, în vârful peniţei sale, într‑o cuvântare disperată, copiată pe hârtie velină, rostită cu prilejul aşezării primei pietre la temelia nu ştiu cărei clădiri şi al înmânării către un personaj de la Curte fie a mistriei, fie a mortarului. În orice caz, cavalerul hotărâse ca doamna Pocket să fie crescută, încă din leagăn, ca o femeie care, prin natura lucrurilor, era musai să se mărite cu un nobil şi trebuia

ferită de a dobândi orice deprindere plebee a treburilor gospodăreşti.

Părintele acesta înţelept izbândise într‑atât de categoric în acţiunea de supraveghere şi ocrotire a odraslei, încât doamna Pocket crescuse ca o deosebită

podoabă, cu desăvârşire neajutorată şi nefolositoare. Cu acest caracter fericit format, îl întâlnise în zorii tinereţii sale pe domnul Pocket - şi el, de asemenea, în zorii tinereţii lui şi încă mai stând în cumpănă între a alege să ajungă în Camera Lorzilor, ori să se adăpostească sub o mitră episcopală. Să înfăptuiască ori una, ori cealaltă era doar o problemă de timp, aşadar el şi doamna Pocket au tras de timp (când ar fi trebuit, socotind după lungimea acestuia, să‑l reteze scurt) şi s‑

au căsătorit fără ştirea părintelui înţelept, iar părintele înţelept, neavând nici o altă moştenire de dăruit sau de refuzat în afară de binecuvântarea sa, i‑a înzestrat frumos cu aceasta, după o scurtă împotrivire, şi i‑a adus la cunoştinţă

domnului Pocket că soţia lui era „o comoară demnă de un prinţ”. Domnul Pocket investise comoara demnă de un prinţ în treburile lumeşti şi, după cum era de bănuit, investiţia i‑a adus un câştig neînsemnat. Cu toate acestea, doamna Pocket rămăsese, în general, ţinta unui bizar amestec de milă şi respect, pentru că nu se măritase cu un titlu de nobleţe, în vreme ce domnul Pocket rămăsese ţinta unui bizar amestec de reproş şi iertare, pentru că nu obţinuse niciodată

vreunul.

Domnul Pocket mă luă cu el în casă şi îmi arătă camera mea - o cameră

plăcută şi mobilată în aşa fel încât o puteam folosi în voie drept salonaş personal.

Apoi, bătu la uşile altor două camere asemănătoare şi mă prezentă ocupanţilor acestora, pe nume Drummle şi Startop. Drummle, un tânăr cu înfăţişare de bătrân, şi cu o constituţie solidă, fluiera. Startop, mai tânăr şi ca vârstă şi ca înfăţişare, citea şi se ţinea de cap cu amândouă mâinile, de parcă l‑ar fi crezut gata să explodeze, fiind încărcat peste puteri cu povara cunoaşterii.

Atât domnul Pocket cât şi doamna Pocket aveau, în mod vădit, aerul că se află pe mâinile altcuiva şi mă întrebam cine stăpânea, de fapt, casa şi le îngăduia să trăiască aici, până ce am descoperit că această putere nevăzută o deţineau servitorii. Era o metodă uşoară de a rezolva problemele gospodăriei, probabil, în ceea ce priveşte lipsa grijilor, dar părea să fie costisitoare, fiindcă servitorii considerau drept o obligaţie faţă de ei înşişi să fie pretenţioşi cu mâncarea şi băutura lor şi să‑şi cinstească o droaie de musafiri în odăile lor. Le ofereau o masă foarte îmbelşugată şi domnului şi doamnei Pocket, totuşi, mie mi s‑a părut întotdeauna că locul din casă unde se mânca de departe cel mai bine era bucătăria - şi am presupus, totodată, că beneficiarii meselor de acolo erau în stare să se apere singuri, căci nu trecuse nici o săptămână de când venisem să

locuiesc aici, şi o doamnă din vecinătate, pe care familia Pocket n‑o cunoscuse personal, a trimis o scrisoare în care spunea că o văzuse pe Millers trăgându‑i palme bebeluşului. Această scrisoare o mâhni din cale‑afară pe doamna Pocket, care izbucni în lacrimi citind‑o şi zise că i se părea un lucru extraordinar faptul că vecinii nu‑şi puteau vedea de treburile lor.

Încet, încet am aflat, mai ales de la Herbert, că domnul Pocket studiase la Harrow şi la Cambridge, unde se dovedise student eminent, dar că, având fericirea să se căsătorească de foarte tânăr cu doamna Pocket, îşi îngustase perspectivele şi îmbrăţişase meseria de „meşter tocilar universitar”. După ce ascuţise mai multe minţi boante - ai căror taţi, când se întâmpla să fie sus‑puşi, se ofereau întotdeauna să‑l ajute pe domnul Pocket să progreseze în carieră, dar

întotdeauna îşi uitau cuvântul după ce minţile odraslelor părăseau tocilăria -, se săturase de îndeletnicirea aceasta mizeră şi venise la Londra. Aici, după ce idealurile înalte se spulberaseră pe rând, găsise de lucru ajutându‑i să devină

„citiţi” pe unii care nu avuseseră şanse ori nu profitaseră de ele, şi pe alţii să

devină şlefuiţi, pentru ocazii speciale, punându‑şi astfel cunoştinţele în slujba compilaţiilor literare şi a corecturilor, iar cu aceste mijloace şi cu vreo câteva foarte modeste venituri personale încă izbutea să întreţină casa pe care o vedeam eu.

Domnul şi doamna Pocket aveau o vecină linguşitoare - o doamnă văduvă, cu o fire atât de receptivă, încât era de acord cu toată lumea, binecuvânta pe toată lumea şi vărsa lacrimi sau împărţea zâmbete pentru toată lumea, după cum cereau împrejurările. Pe această vecină o chema domnişoara Coiler şi am avut onoarea să o conduc la masă chiar în ziua în care am sosit. Mi‑a dat de înţeles, pe scări, ce grea lovitură era pentru draga sa doamnă Pocket faptul că dragul său domn Pocket se vedea silit să primească în casă nişte gentlemeni pe care trebuia să‑i strunească atât ca să devină „citiţi”. Nu era vorba despre mine, mi‑a spus ea, într‑un şuvoi de afecţiune şi confidenţialitate (în momentul acela o cunoşteam de nu mai mult de cinci minute), căci, dacă ar fi fost toţi ca mine, ar fi fost cu totul altceva.