― Bine. Acum trebuie să‑ţi aflu preferinţele. Eu nu cred că acesta este un lucru înţelept, reţine, dar aşa am fost însărcinat să procedez. Ai auzit vreodată
vorbindu‑se despre cineva, pe care l‑ai prefera ca tutore mai mult ca pe oricare altul?
Nu auzisem niciodată despre vreun alt tutore decât al lui Biddy, sora bunicului domnului Wopsle. Aşadar, i‑am răspuns că nu.
― Există un tutore despre care eu cunosc câte ceva şi care cred că ar fi potrivit în cazul de faţă, zise domnul Jaggers. Nu ţi‑l recomand, bagă de seamă, pentru că eu nu recomand niciodată pe cineva. Gentlemanul despre care vorbesc este un domn numit Matthew Pocket.
Ah! Am prins numele din zbor. Ruda domnişoarei Havisham! Acel Matthew despre care vorbiseră domnul şi doamna Camilla! Acel Matthew, al cărui loc avea să fie la căpătâiul domnişoarei Havisham, când avea să moară şi să zacă întinsă
pe masa de nuntă, în rochia sa de mireasă!
Răspunsul meu fu că auzisem acel nume.
― Oh! făcu el. Ai auzit de acest nume! Dar întrebarea este ce părere ai despre acest gentleman?
Am spus, mai bine zis am încercat să spun că îi eram foarte recunoscător pentru recomandare...
― Nu, micul meu prieten! mă întrerupse el, clătinându‑şi capul mare foarte încet. Adună‑te!
Fără să mă adun, am început din nou să‑i spun că îi eram foarte îndatorat pentru recomandare...
― Nu, micul meu prieten, mă întrerupse el, clătinând din cap, încruntându‑
se şi zâmbind în acelaşi timp. Nu, nu, nu! E o mutare deşteaptă, dar n‑o să ţină; eşti prea tânăr ca să mă prinzi cu asta. Nu recomandare este cuvântul, domnule Pip. Încearcă altceva!
Corectându‑mă, am spus că‑i sunt foarte recunoscător pentru că pomenise numele domnului Matthew Pocket...
― Aşa e mult mai bine! strigă domnul Jaggers.
― …şi, adăugai eu, voi fi bucuros să îl cunosc pe acest gentleman.
― Bun! Cel mai bine ar fi să îl cunoşti la el acasă. O să se pregătească să te primească şi o să‑l vezi, mai întâi, pe fiul lui, care locuieşte în Londra. Când ai să
vii la Londra?
I‑am răspuns, uitându‑mă la Joe, care stătea şi ne privea fără să facă o mişcare, că, după părerea mea, aş fi putut veni neîntârziat.
― Mai întâi, zise domnul Jaggers, va trebui să‑ţi faci nişte haine noi, ca să vii la Londra... şi să nu fie haine de lucru. Să zicem, de azi într‑o săptămână. O să ai nevoie de nişte bani. O să‑ţi las douăzeci de guinee.
Scoase din buzunar o pungă lunguiaţă, cu o desăvârşită răceală, numără
douăzeci de guinee pe masă şi le împinse spre mine. Abia în momentul acesta îşi dădu jos piciorul de pe scaun. Se aşezase călare pe scaun, când îmi împinsese banii, şi rămăsese legănându‑şi punga, cu ochii ţintă la Joe.
― Ei bine, Joseph Gargery? Mi se pare că ai amuţit?
― Am amuţit! zise Joe, cu foarte multă hotărâre.
― Ne‑am înţeles că nu vrei nimic pentru tine, îţi aminteşti?
― Aşa ne‑am înţeles, zise Joe. Şi rămâne cum ne‑am înţeles! Şi la fel va rămâne oricând, în această privinţă!
― Dar, zise domnul Jaggers, legănându‑şi punga, ce‑ar fi dacă printre instrucţiunile primite de mine ar fi prevăzut să ‑ ţi fac un cadou, drept compensaţie?
― Drept compensaţie pentru ce? întrebă Joe.
― Pentru că pierzi serviciile băiatului.
Joe îşi puse o mână pe umărul meu, atingându‑mă uşor, ca o femeie. De atunci, m‑am gândit adeseori la el, cum putea zdrobi un om, ca un ciocan pneumatic, sau cum putea mângâia o coajă de ou, fără s‑o spargă, cu amestecul său de putere şi de duioşie.
― Pip, zise Joe, are, din toată inima mea, binecuvântarea să renunţe să mă
servească şi să‑şi vadă de drumul său către onoruri şi bogăţie, cum nici nu ştiu să spun prin cuvinte. Dacă dumneata crezi că banii pot fi o compensaţie pentru pierderea copilului meu, orice‑ar fi să se întâmple cu fierăria, şi al celui mai bun prieten al meu dintotdeauna...
O, dragul şi bunul meu Joe, pe care eram atât de nerăbdător să‑l părăsesc şi faţă de care eram atât de nerecunoscător! Parcă te văd şi acum, acoperindu‑ţi
ochii cu braţul uriaş, de fierar, cu pieptul larg respirând greu şi cu glasul stingându‑se, gâtuit! O, dragul şi bunul, credinciosul şi iubitorul meu Joe, mai simt şi acum tremurul drăgăstos al mâinii tale aşezate pe braţul meu, stârnind în mine tot atâta pietate, astăzi, ca bătaia uşoară a unei aripi de înger!
Însă, la vremea aceea, l‑am îmbărbătat pe Joe. Mă pierdusem în labirintul viitorului meu măreţ şi nu mai puteam regăsi cărările pe care merseserăm împreună. L‑am rugat pe Joe să se împace cu gândul, căci (cum spusese el) dintotdeauna fuseserăm cei mai buni prieteni şi (cum spuneam eu) întotdeauna aveam să fim la fel. Joe se frecă la ochi cu încheietura mâinii ieşită din manşetă, de parcă ar fi ţinut morţiş să şi‑i scoată din orbite, dar nu mai rosti nici un cuvânt.
Domnul Jaggers privise toată scena ca unul care recunoştea în Joe pe prostul satului şi, în mine, pe cel care avea grijă de el. Când sfârşirăm, zise, cântărind în mână punga pe care încetase s‑o mai legene.
― Ei, bine, Joseph Gargery, te previn că aceasta este ultima ta şansă. Fără
jumătăţi de măsură cu mine! Dacă vrei să primeşti un dar, pe care sunt însărcinat să ţi‑l ofer, vorbeşte şi o să‑l ai! Dacă, dimpotrivă, vrei să spui...
Aici, spre marea lui uimire, fu oprit de Joe care începu să se învârtă în jurul său cu toate dovezile că urmărea să‑i facă o crâncenă demonstraţie pugilistică.
― Vreau să spun, strigă Joe, că, dacă intri în casa mea ca să mă asmuţi şi să
