― Oho, dar ai stofă de judecător de instrucţie! zise domnul Wemmick, uitându‑se la mine cu un aer aprobator. Da, îl cunosc! Eu îl cunosc!

Rosti aceste cuvinte pe un ton de îngăduinţă sau dispreţ, care mă descurajă, şi încă mă mai uitam dintr‑o parte la faţa lui cioplită în lemn, căutând să citesc pe ea vreo notă explicativă la text, ca să mai prind curaj, când el îmi spuse că

ajunseserăm la „Hanul lui Barnard”. Tristeţea mea nu‑şi găsi alinare, auzind acest anunţ, căci îmi închipuisem că localul respectiv era un hotel ţinut de domnul Barnard, pe lângă care „Mistreţul albastru”, de la noi din orăşel, nu era decât o biată speluncă. Astfel stând lucrurile, mă trezii acum că Barnard nu era decât un suflet fără trup sau o născocire, iar hanul său, cea mai sordidă

adunătură de clădiri prăpădite care s‑au înghesuit vreodată una într‑alta, într‑

un cotlon părăginit, ca un adăpost pentru cotoii vagabonzi.

Am intrat în acest refugiu printr‑o poartă cu ghişeu şi, după ce ne‑am strecurat printr‑un culoar, am ajuns într‑o curticică pătrată deprimantă, care mi se păru întocmai ca un cimitir. Mi se păru că aici existau cei mai amărâţi pomi, cele mai amărâte vrăbii, cele mai amărâte pisici şi cele mai amărâte case (vreo şase la număr sau pe‑aproape) pe care le văzusem vreodată în viaţa mea. Mi se păru că ferestrele şirurilor de odăi, în care acele case erau împărţite, prezentau toate gradele de învechire şi dărăpănare a obloanelor şi perdelelor, de ciobire a ghivecelor cu flori, de crăpare a geamurilor, de prăbuşire prăfuită şi de cârpăcire mizeră, în vreme ce anunţurile „De închiriat! De închiriat! De închiriat!” se holbau la mine din fiecare odaie goală, de parcă niciodată n‑aveau să se mai ivească alţi bieţi muşterii, iar setea de răzbunare a sufletului lui Barnard avea să fie treptat ostoită, prin sinuciderea lentă a actualilor chiriaşi şi prin îngroparea lor, fără

binecuvântarea bisericească, sub pietrişul din curte. Funinginea şi fumul îmbrăcau precum un doliu, îmbâcsind ‑ o, această creaţie abandonată a lui Barnard, care îşi presărase cenuşă în cap şi suferea penitenţa şi umilirea ca o groapă de gunoi oarecare. Aceasta în ceea ce privea văzul meu. Căci, în acelaşi timp, putregaiul uscat şi putregaiul umed şi toate putregaiurile mute care există

prin podurile şi pivniţele neumblate, putregaiurile de şobolani, şi de şoareci, şi de gândaci, şi de grajduri ale cailor de birjă - din imediata apropiere - se adresau singure mirosului meu, de mă lua cu leşin, şi gemeau: „Încercaţi elixirul lui Barnard!”

Atât de nereuşită era această împlinire a celei dintâi dintre marile mele speranţe, încât i‑am aruncat o privire deznădăjduită domnului Wemmick.

― Ah! zise el, înţelegându‑mă greşit. Locul acesta retras îţi aduce aminte de viaţa la ţară. Şi mie!

Mă conduse într‑un colţ şi apoi în sus, pe un şir de trepte, întrerupte de câte un palier, care părea să se prefacă, încetul cu încetul, în rumeguş, până când, într‑una din zilele următoare, chiriaşii de la etajele de sus aveau să se uite lung din pragul uşilor şi să descopere că nu mai există nici un mijloc de a coborî.

Urcarăm până la un apartament de la ultimul etaj. Pe uşă era scris: „Domnul Pocket junior”, iar pe cutia de scrisori era un anunţ: „Vin îndată!”

― Nu s‑a gândit că ai să apari aşa de curând, îmi explică domnul Wemmick.

Mai ai nevoie de mine?

― Nu, mulţumesc, am zis eu.

― Cum eu ţin casa de bani, adăugă domnul Wemmick, se pare că ne vom întâlni destul de des. La revedere!

― La revedere!

Am întins mâna, iar domnul Wemmick s‑a uitat mai întâi la ea de parcă ar fi crezut că îi cer ceva. Apoi, s‑a uitat la mine şi‑a zis, luându‑şi seama:

― Desigur! Da. Obişnuieşti să dai mâna?

Eram puţin nedumerit, gândindu‑mă că la Londra pesemne că nu exista moda aceasta, dar i‑am zis că da.

― Eu m‑am dezvăţat de tot! zise domnul Wemmick. Cel puţin, în ultima vreme. Sigur, mi‑a făcut plăcere să te cunosc. La revedere!

După ce ne strânserăm mâinile şi plecă, am deschis fereastra de pe casa scărilor şi aproape că m‑am decapitat, căci sforile scripeţilor putreziseră şi geamul a căzut ca o ghilotină. Din fericire, s‑a întâmplat atât de repede, încât n‑

am apucat să scot capul afară. După ce‑am scăpat astfel ca prin urechile acului, m‑am mulţumit cu priveliştea înceţoşată a hanului, prin crusta de jeg de pe geam, şi m‑am uitat, posomorât afară zicându‑mi în sinea mea că, în mod hotărât, Londra era mult prea lăudată.

Noţiunea domnului Pocket junior despre „îndată” nu coincidea cu a mea, căci aproape îmi pierdusem minţile uitându ‑mă pe fereastră, timp de vreo jumătate de oră, şi îmi scrisesem numele cu degetul pe murdăria fiecărui ochi de geam de mai multe ori până când, în sfârşit, auzii paşi pe scări. Încetul cu încetul, înaintea mea răsăriră pălăria, capul, eşarfa de la gât, jiletca, pantalonii şi ghetele unui membru al societăţii care era aproape de înălţimea mea. Avea câte o pungă de hârtie sub fiecare braţ şi un coşuleţ cu căpşuni într‑o mână - şi răsuflarea tăiată.

― Domnul Pip? zise el.

― Domnul Pocket? zisei eu.

― Doamne! exclamă el. Îmi pare nespus de rău, dar ştiam că vine o diligenţă

din ţinutul dumitale la amiază şi am crezut că ai să vii cu aceea. Adevărul este că

am coborât tocmai din pricina dumitale - nu că asta ar fi vreo scuză -, căci m‑am gândit că, venind de la ţară, s‑ar putea să vrei nişte fructe după masa de prânz, aşa că m‑am dus până la piaţa de la Covent Garden, ca să găsesc unele bune.

Dintr‑un anumit motiv, simţeam că‑mi ies ochii din cap. I‑am mulţumit pentru gestul său drăguţ, bâlbâindu‑mă, şi am început să bănuiesc că visam.

― Doamne! zise domnul Pocket junior. Uşa asta se înţepeneşte într‑un hal fără de hal!

Cum ar fi făcut într‑o clipă terci toate fructele, împingând în uşă cu pungile de hârtie la subsuori, l‑am rugat să‑mi dea voie să i le ţin eu. Mi le dădu cu un zâmbet prietenos şi se luptă cu uşa de parcă ar fi fost o dihanie fioroasă. Aceasta cedă, în cele din urmă, pe neaşteptate, astfel încât el se dezechilibră, venind grămadă peste mine, iar eu mă dezechilibrai, venind grămadă peste uşa apartamentului de vizavi, şi amândoi izbucnirăm în râs. Dar încă mai simţeam că

o să‑mi iasă ochii din cap şi că visam.

― Te rog, intră! zise domnul Pocket junior. Dă‑mi voie să te conduc. Nu am mai nimic pe‑aici, dar sper că vei putea s‑o scoţi la capăt, cât de cât, până luni.

Tatăl meu a fost de părere că o să te simţi mult mai bine mâine cu mine decât cu el şi că poate vei dori să faci o plimbare prin Londra. Desigur, voi fi foarte bucuros să‑ţi arăt Londra. Cât despre masa dumitale, sper că n‑ai s‑o găseşti chiar atât de proastă, căci ne va fi adusă aici de la cafenea şi (se cuvine să adaug) va fi pe cheltuiala dumitale, potrivit dispoziţiilor domnului Jaggers. În ceea ce priveşte locuinţa noastră, nu este nici pe departe luxoasă, pentru că eu trebuie să‑mi câştig singur pâinea, iar tatăl meu nu‑mi poate da nimic şi nici n‑aş vrea eu să

iau, chiar dacă ar avea ce să‑mi dea. Acesta este salonul... doar atâtea scaune, şi mese, şi covorul şi aşa mai departe, cum vezi, de care s‑au putut lipsi cei de acasă. Să nu crezi că faţa de masă, lingurile şi solniţele de aici sunt ale mele, au fost trimise tot pentru dumneata, de la cafenea. Acesta este micul meu dormitor -

cam mucegăit, dar tot „Hanul lui Barnard” este mucegăit. Acesta este dormitorul dumitale. Mobila este închiriată anume pentru această ocazie, dar sunt încredinţat că va corespunde trebuinţelor dumitale. Dacă mai ai nevoie de ceva, mă voi duce să fac rost. Camerele sunt destul de retrase şi vom fi doar noi doi, dar n‑o să ne batem, aş îndrăzni să spun. Doamne! Te rog să mă ierţi, te‑am lăsat cu căpşunile în mână până acum! Te rog, dă‑mi voie să te despovărez. M‑am făcut de râs!

Stând în faţa domnului Pocket junior şi întinzându‑i pungile, una câte una, am văzut ivindu‑se şi în ochii săi expresia uluită pe care ştiam că o au şi ai mei, iar el zise, dându‑se un pas înapoi:

― Sfinte Dumnezeule, dumneata eşti băiatul care dădea târcoale!

― Iar dumneata, zisei eu, eşti tânărul gentleman palid!

Capitolul XXII

Tânărul gentleman palid Şi cu mine ne‑am privit unul pe celălalt în „Hanul lui Barnard”, până când amândoi am izbucnit în râs.

― Auzi, tocmai dumneata! spuse el.

― Auzi, tocmai dumneata! zisei eu.

Atunci, ne‑am privit şi am râs din nou.

― Bine! zise tânărul gentleman palid, întinzându‑mi mâna cu voioşie. Acum gata, s‑a sfârşit, sper, şi vei fi atât de mărinimos să mă ierţi că te‑am snopit cândva în halul acela.

Am priceput, din aceste cuvinte, că domnul Herbert Pocket (căci Herbert îl chema pe tânărul gentleman palid) încă îşi mai confunda intenţia avută cu modul de punere în fapt. Dar i‑am răspuns cu modestie şi ne‑am strâns călduros

mâinile.

― Încă nu dobândiseşi marea avere, pe atunci? mă întrebă Herbert Pocket.

― Nu, răspunsei eu.