Aveam o mână de bagaje de luat cu mine la Londra, căci şi din puţinele lucruri care îmi aparţineau au fost alese numai cele potrivite noii mele situaţii.
Cu toate acestea, am început să împachetez chiar din după‑amiaza aceea şi am împachetat cu foc şi lucruri de care ştiam că voi avea nevoie în dimineaţa următoare, închipuindu‑mi, însă, că nu trebuia să pierd nici o clipă.
Astfel trecură zilele de marţi, miercuri şi joi. Iar vineri dimineaţa m‑am dus
la domnul Pumblechook ca să mă îmbrac cu hainele noi şi să‑i fac o vizită
domnişoarei Havisham. Domnul Pumblechook îmi împrumută, ca să mă gătesc, însăşi odaia lui, pe care o împodobise cu prosoape curate, anume pentru acest eveniment. Hainele mele noi aproape că mă dezamăgiră, fireşte. Probabil că, de când există hainele pe lume, fiecare costum nou şi dorit cu nerăbdare a stârnit în purtătorul lor un sentiment de înşelare a aşteptărilor. Dar după ce îmi îmbrăcai noul rând de haine, cam în vreo jumătate de oră, încercând o puzderie de atitudini în prea mica oglindă a domnului Pumblechook, în care făceam eforturi zadarnice să‑mi văd picioarele, mi se păru că‑mi vine bine.
Fiind dimineaţa unei zile de târg, într‑un oraş vecin, la vreo zece mile depărtare, domnul Pumblechook nu se afla acasă. Nu îi spusesem precis când aveam de gând să plec şi se părea că nu vom mai avea prilejul să ne strângem mâinile înainte de plecare. Toate acestea se potriveau de minune şi am ieşit afară
cu noile mele podoabe vestimentare, ruşinându‑mă îngrozitor când am trecut pe lângă vânzătorul domnului Pumblechook, temându‑mă că, la urma urmei, mă
aflam într‑o postură care nu mă avantaja, cam ca Joe în hainele lui de duminică.
Am luat‑o pe ocolite către casa domnişoarei Havisham, apucând‑o pe toate căile lăturalnice, şi am tras de şnurul clopoţelului, foarte stingherit din pricina degetelor lungi şi ţepene ale mănuşilor mele. La poartă veni Sarah Pocket care, când mă văzu într‑atât de schimbat, făcu de‑a binelea câţiva paşi înapoi -
obrazul ei semănând cu nişte coji de nuci trecând din pământiu în verde şi apoi în galben.
― Tu eşti? zise ea. Tu? Dumnezeule mare! Ce doreşti?
― Plec la Londra, domnişoară Pocket, răspunsei eu, şi aş vrea să‑mi iau la revedere de la domnişoara Havisham.
Nu eram aşteptat, aşa că mă lăsă în curte, încuind uşa după ea, până se duse să întrebe dacă pot fi primit. După un timp foarte scurt, se întoarse şi mă
conduse sus, holbând tot drumul ochii la mine.
Domnişoara Havisham îşi făcea plimbarea prin odaia unde era masa întinsă, sprijinindu ‑ se în bastonul său. Încăperea era luminată ca şi odinioară şi, auzindu‑ne intrând, domnişoara Havisham se opri şi se întoarse. Ajunsese chiar în dreptul tortului de mireasă mucegăit.
― Nu pleca, Sarah, zise ea. Ei, Pip?
― Mă duc la Londra, domnişoară Havisham, de mâine, începui eu, măsurându‑mi cuvintele cu foarte mare grijă, şi m‑am gândit că n‑o să vă
supăraţi dacă o să‑mi iau rămas‑bun de la dumneavoastră.
― Eşti tare fercheş, Pip, zise ea învârtindu‑şi bastonul prin faţa mea, ca şi când ea, zâna bună care mă preschimbase în prinţ, mă înzestra cu ultimul său dar.
― Am devenit foarte bogat de când v‑am văzut ultima oară, domnişoară
Havisham, am murmurat eu. Şi sunt atât de recunoscător pentru acest lucru, domnişoară Havisham!
― Da, desigur! zise ea, uitându‑se cu încântare la Sarah cea înmărmurită de uimire şi invidie. L‑am văzut pe domnul Jaggers. Am auzit şi eu despre aceasta, Pip. Aşadar, pleci mâine?
― Da, domnişoară Havisham.
― Şi eşti adoptat de o persoană bogată?
― Da, domnişoară Havisham.
― Căreia nu‑i ştii numele?
― Nu, domnişoară Havisham.
― Iar domnul Jaggers a devenit custodele tău?
― Da, domnişoară Havisham.
Se desfăta cu toate aceste întrebări şi răspunsuri, veselindu‑se nespus pe seama uluirii pizmaşe a domnişoarei Sarah Pocket.
― Bine! continuă ea. Ai un viitor promiţător în faţa ta. Să faci bine să‑l meriţi şi să asculţi de sfaturile domnului Jaggers!
Se uită la mine, apoi la Sarah, fără să‑i scape nimic, iar chipul domnişoarei Havisham se schimonosi într‑un zâmbet hain la vederea stării în care se afla ruda ei.
― La revedere, Pip! Ştii, întotdeauna vei păstra numele de Pip.
― Da, domnişoară Havisham.
― La revedere, Pip!
Întinse mâna către mine, iar eu îngenuncheai şi i‑o dusei la buze. Nu mă
gândisem dinainte cum să‑mi iau rămas‑bun de la ea, aşa mi s‑a părut normal, în clipa aceea, să procedez. Ea se uită la Sarah Pocket cu un licăr de triumf în ochii săi fantomatici, şi aşa mi‑am părăsit zâna bună, lăsând‑o sprijinită cu amândouă mâinile de baston, în picioare, în mijlocul odăii abia luminate, lângă
tortul miresei mucegăit şi năpădit de pânze de păianjen.
Sarah Pocket mă conduse jos, de parcă aş fi fost o stafie care trebuia dată
afară din casă. Nu se putea obişnui cu felul în care arătam şi era buimăcită în ultimul hal. I‑am spus „La revedere, domnişoară Pocket!”, dar ea şi‑a holbat mută ochii la mine, părând că nu s‑a putut aduna îndeajuns cât să‑şi dea seama că îi vorbisem. O dată ieşit afară, m‑am întors pe unde am putut la Pumblechook, mi‑am dat jos hainele noi, le‑am strâns într‑o bocceluţă şi m‑am dus acasă, îmbrăcat cu vechile mele veşminte, simţindu‑mă, ca să spun adevărul, mult mai în largul meu, deşi aveam şi bocceaua de dus.
