Şi cu aceasta, cele şase zile care crezusem că vor trece atât de greu s‑au scurs cu repeziciune. Ziua de mâine stătea drept în faţa mea, ţintuindu‑mă cu privirea atât de ferm, încât nu mă puteam uita la ea. Pe măsură ce acele şase seri se împuţinaseră la cinci, la patru, la trei, la două, devenisem din ce în ce mai sensibil la tovărăşia preţioasă a lui Joe şi Biddy. În această ultimă seară, m‑am îmbrăcat cu hainele mele noi, spre marea lor încântare, şi am rămas în ţinuta mea de gală până la ora culcării. Am mâncat o cină caldă cu acest prilej, blagoslovită cu inevitabilul pui fript, şi am băut, în încheiere, nişte flip. Eram cu toţii foarte abătuţi şi nici unul nu a găsit tăria să pretindă că se simţea bine.
Urma să plec din sat la ora cinci dimineaţa, cu valijoara mea, şi i‑am zis lui Joe că voiam să merg singur. Mi‑e teamă - cumplit de teamă - că această
propunere izvorâse din intuiţia deosebirii dintre mine şi Joe, vizibilă dacă am fi mers împreună până la diligenţă. Mă amăgeam spunându‑mi că nu era nici urmă de mârşăvie în această hotărâre, dar, când urcai pentru ultima oară în odăiţa mea, a trebuit să admit că, de fapt, aşa fusese şi am avut un imbold să
cobor înapoi şi să‑l rog pe Joe să vină cu mine dimineaţă. Însă nu m‑am dus.
Toată noaptea, în somnul meu zbuciumat, mi s‑au perindat prin faţă numai diligenţe care ajungeau în alte locuri decât la Londra şi la care erau înhămaţi ba
câini, ba pisici, ba porci, ba oameni - numai cai nu. Eşecurile închipuite ale călătoriei mă hărţuiră până se crăpă de ziuă şi păsările începură să cânte.
Atunci, m‑am sculat şi m‑am îmbrăcat pe jumătate, aşezându‑mă la fereastră, ca să mai privesc o ultimă dată împrejurimile. Şi, tot uitându‑mă aşa, am aţipit.
Biddy fu în picioare atât de devreme, ca să‑mi pregătească gustarea de dimineaţă, încât, deşi n‑am dormit la fereastră nici o oră, simţii fumul căminului din bucătărie şi sării în sus, cu senzaţia îngrozitoare că era târziu, după‑amiază.
Dar mult după aceasta şi mult după ce am auzit clinchetul cănilor de ceai, deşi eram gata, mi‑a lipsit curajul să cobor. Aşadar, am rămas sus, descuindu‑mi şi desfăcându‑mi valijoara la nesfârşit, ca apoi s‑o închid şi s‑o încui la loc, până ce Biddy mi‑a strigat că era târziu.
A fost un mic dejun în grabă şi fără nici un gust. M‑am ridicat de la masă, spunând, cumva repezit şi de parcă tocmai îmi venise în minte această idee:
― Ei bine, cred că trebuie să plec!
Apoi, mi‑am sărutat sora, care râdea, dădea din cap şi sălta în jilţul său obişnuit, am sărutat‑o şi pe Biddy şi m‑am aruncat de gâtul lui Joe. După aceea, mi‑am luat valijoara şi am ieşit. Ultimul tablou pe care l‑am văzut a fost când am auzit deodată ceva căzând în urma mea şi, uitându‑mă înapoi, i‑am văzut pe Joe şi pe Biddy azvârlind după mine câte un pantof vechi. M‑am oprit, atunci, să‑mi scot pălăria şi să le fac un semn de bun rămas cu ea, iar dragul meu Joe îşi flutură braţu‑i puternic deasupra capului, strigându‑mi răguşit: „Urraaa!”, iar Biddy îşi acoperi faţa cu şorţul.
Am mers pe drum cu pas voinicesc, gândindu‑mă că mi‑era mai uşor să plec decât crezusem şi spunându‑mi că nu s‑ar fi putut, cu nici un chip, să arunce cu un pantof vechi după diligenţă, în ochii tuturor celor de pe strada principală.
Fluieram şi păşeam ca şi când n‑aş fi avut nici o grijă. Dar satul era foarte liniştit şi tăcut, iar aburul uşor al dimineţii se ridica solemn, ca pentru a‑mi arăta lumea, iar mie mi se păru că eram atât de neştiutor şi de mărunt acolo şi totul, dincolo de sat, îmi era atât de necunoscut şi de impunător, încât, într‑o clipă, suspinând adânc şi punându‑mi‑se un nod în gât, izbucnii în lacrimi. Eram lângă stâlpul indicator, la capătul satului, aşa că m‑am sprijinit cu o mână de el şi am îngăimat:
― La revedere, dragul şi scumpul meu prieten!
Dumnezeu ştie că n‑ar trebui să ne ruşinăm niciodată de lacrimile noastre, căci sunt ca ploaia peste praful orbitor al pământului, căzând ca un balsam pe inimile noastre împietrite. După ce am plâns, m‑am simţit mai bine decât înainte
- mai plin de regrete, mai conştient de nerecunoştinţa mea, mai îmbunat. Dacă aş
fi plâns înainte, atunci l‑aş fi luat pe Joe cu mine.
Atât de biruit am fost de lacrimile acestea şi de cele care s‑au pornit din nou să curgă de‑a lungul drumului liniştit, încât, atunci când eram deja în diligenţă
şi părăsisem oraşul, m‑am întrebat, cu durere în suflet, dacă n‑ar fi trebuit să
cobor la prima schimbare de cai şi să mă întorc pe jos înapoi, ca să mai petrec o noapte acasă şi să plec mai frumos. S‑au schimbat caii, dar eu tot nu m‑am putut hotărî, gândindu‑mă, ca să‑mi dau curaj, că încă mai era floare la ureche să mă dau jos şi să mă întorc - până ce s‑au schimbat caii a doua oară. Şi, în vreme ce mă frământam cu aceste întrebări, mi se păru că văd o asemănare între
Joe şi un om care venea pe drum, înspre noi, iar inima îmi bătu cu putere, de parcă ar fi putut să fie chiar el acolo!
Am schimbat din nou caii, apoi încă o dată. De‑acum era prea târziu şi mă
aflam prea departe ca să mă mai întorc, aşa că am rămas în diligenţă. Toată ceaţa se ridicase solemn, iar lumea largă se desfăşura înaintea mea.
Aici sesfârşeşte primaetapăasperanţelor luiPip.
Capitolul XX
Călătoria din orașul nostru până în capitală dură vreo cinci ore. Trecuse cu puţin de amiază când diligenţa cu patru cai, printre ai cărei pasageri mă
numărasem, intră în încâlceala traficului ce împânzeşte Cross Keys, Woodstreet şi Cheapside.
Noi, englezii, consideram la vremea aceea că era o trădare să te îndoieşti că
avem şi suntem tot ce‑i mai bun pe lume - altminteri, speriat cum eram de imensitatea Londrei, aş fi putut nutri gândul că era mai degrabă urâtă, întortocheată, sufocantă şi soioasă.
Domnul Jaggers îmi trimisese din timp adresa lui - stătea pe Little Britain - şi scrisese, în josul ei, pe cartea de vizită: „imediat la ieşirea din Smithfield, lângă
staţia de diligenţe”. Cu toate acestea, un birjar care părea să aibă tot atâtea pelerine scurte peste mantaua sa jegoasă câţi ani purta în cârcă mă vârî în trăsura lui şi mă închise înăuntru, punând o popritoare zornăitoare peste scăriţa pliantă, de parcă urma să mă ducă pe puţin cincizeci de mile. Suirea lui pe capră, despre care mi ‑ amintesc că era împodobită cu o husă verde ca mazărea, decolorată de vreme şi mâncată zdravăn de molii, dură o bună bucată de timp.
Era un echipaj de poveste, cu şase coroane mari pe portiere şi cu nişte chestii jerpelite în spate, de care să se ţină nu ştiu câţi lachei, iar, sub ele, un soi de grapă, care să‑i împiedice pe pietonii amatori să cedeze, în timpul mersului, ispitei de a‑i înlocui pe lachei.
Nici n‑am avut timp să mă bucur de trăsură, să mă gândesc cât semăna cu o ogradă aşternută cu paie şi cât cu o prăvălie părăginită şi să mă întreb de ce oare traistele pentru nutreţul cailor erau ţinute înăuntru, când am băgat de seamă că birjarul începuse să încetinescă, de parcă, în scurt timp, urma să se oprească. Şi chiar ne ‑ am oprit, după vreo câteva clipe, pe o străduţă
întunecoasă, în faţa unor birouri şi a unei uşi deschise, pe care era scris cu vopsea: Domnul Jaggers.
― Cât face? l‑am întrebat pe birjar.
― Un şiling, răspunse acesta, în caz că nu vreţi să daţi mai mult.
I‑am spus, fireşte, că nu voiam să dau mai mult.
― Atunci, un şiling e obligatoriu, răspunse birjarul. Nu vreau necazuri. Îl cunosc eu pe ăsta! şi făcu încruntat cu ochiul spre numele domnului Jaggers, clătinând din cap.
După ce îşi primi şilingul, şi reuşi, după o bună bucată de timp, să se urce
