subiecte, ştiam că ne făcea, pe fiecare dintre noi, să ne dăm în vileag toate hibele caracterului. În ceea ce mă priveşte, m‑am trezit că tind să îndrăgesc risipa de bani şi să mă dau drept protectorul lui Herbert, apoi fudulindu‑mă cu măreţele mele perspective, mai înainte să‑mi dau seama că deschisesem gura. Acelaşi lucru se întâmplă şi cu ceilalţi tovarăşi ai mei, dar nici unul nu l‑a întrecut pe Drummle, a cărui mărturisire - că îi plăcea să ‑ şi bată joc de toţi ceilalţi, pizmuindu‑i şi arătându‑se bănuitor - îi fu smulsă mai înainte să terminăm peştele.

Abia când am ajuns la brânză, discuţia noastră a atins şi subiectul întrecerilor cu barca, iar Drummle fu ridiculizat pentru că venea mereu în urma noastră, pe ascuns, la adăpostul nopţii, în felul lui greoi, de amfibie. La acestea, Drummle o informă pe gazda noastră că prefera să se bucure singur de locul în care obişnuiam să vâslim noi, decât în tovărăşia noastră, că, în ceea ce priveşte îndemânarea, era mai mult decât profesor pe lângă noi şi că, în ceea ce priveşte puterea fizică, ne‑ar fi putut spulbera ca pe pleavă. Prin nu ştiu ce metodă

nevăzută, custodele meu îl aţâţă într‑atât, de ajunse brusc în culmea furiei din pricina acestui fleac şi începu să‑şi dezgolească şi să‑şi încordeze braţul, ca să ne arate ce puternic era - la care noi toţi ne dezgolirăm şi ne încordarăm braţele, ca nişte caraghioşi.

În momentul acela, servitoarea tocmai strângea masa. Custodele meu nu‑i dădea nici o atenţie, ci, cu faţa întoarsă de la ea, în profil, se lăsase pe spate în scaunul său, muşcându‑şi vârful degetului arătător şi arătând un deosebit interes pentru Drummle, ceea ce pentru mine era greu de înţeles. Deodată, o prinse de mână pe servitoare, ca într‑o cursă, pe când aceasta se aplecase peste masă. Atât de iute şi de neaşteptată fu mişcarea aceasta, încât ne‑am oprit cu toţii din sfada noastră prostească.

― Dacă tot vorbiţi despre forţă, zise domnul Jaggers, hai să vă arăt eu o încheietură de pumn! Molly, arată‑le încheietura pumnului!

Mâna ei captivă era pe masă, dar deja îşi dusese cealaltă mână la spate.

― Stăpâne, zise ea cu voce şoptită, cu ochii aţintiţi rugător şi stăruitor asupra lui. Nu!

― Să vă arăt eu o încheietură a pumnului, repetă domnul Jaggers cu o neclintită hotărâre! Molly, arată‑le încheietura pumnului!

― Stăpâne, murmură ea din nou, vă rog!

― Molly, zise domnul Jaggers, fără să se uite la ea, ci privind cu încăpăţânare în partea cealaltă a camerei, arată‑le amândouă încheieturile! Arată‑le! Hai!

Îi eliberă mâna din strânsoare şi i‑o întoarse pe masă, cu palma în sus. Ea îşi aduse şi cealaltă mână de la spate şi le întinse, pe amândouă, una lângă cealaltă.

Cea de‑a doua încheietură era oribil mutilată - cu cicatrice multe şi adânci, întretăiate. Cât îşi ţinu mâinile întinse, îşi dezlipi ochii de la domnul Jaggers şi ne privi pe rând, cu atenţie.

― E putere, nu glumă, aici! zise domnul Jaggers, trecându ‑ şi liniştit arătătorul peste tendoanele femeii. Foarte puţini bărbaţi au în încheieturi puterea pe care o are femeia aceasta. Forţa de a strânge a mâinilor acestora este nemaipomenită. Am avut prilejul să observ multe mâini, dar n ‑ am văzut niciodată altele mai puternice, din acest punct de vedere, nici de bărbat, nici de femeie.

Pe când rostea aceste cuvinte, cu liniştea expertului, ea continuă să se uite la fiecare dintre noi, pe rând, după cum eram aşezaţi. În clipa în care el tăcu, femeia îşi întoarse din nou ochii spre el.

― Ajunge, Molly, zise domnul Jaggers, făcându‑i un semn uşor din cap. Ai fost admirată, acum poţi să pleci!

Ea îşi retrase mâinile şi ieşi din cameră, iar domnul Jaggers, luând carafa de pe servantă, îşi umplu paharul, apoi ne‑o dădu şi nouă, şi vinul făcu înconjurul mesei.

― La nouă şi jumătate, domnilor, zise el, va trebui să punem punct. Rogu‑vă, folosiţi‑vă din plin de timpul rămas! Mă bucur să vă văd pe toţi aici. Domnule Drummle, închin paharul în sănătatea dumitale!

Dacă urmărea, cântându‑i osanale lui Drummle, să‑l dezlănţuie mai tare şi tot mai făţiş, atunci a reuşit de minune. Triumfător şi posac, Drummle îşi arătă

dispreţul mohorât faţă de noi ceilalţi, până când deveni de ‑ a dreptul insuportabil. De‑a lungul tuturor acestor etape, domnul Jaggers îl urmări cu acelaşi bizar interes. Într‑adevăr, Drummle părea să adauge savoare vinului pentru domnul Jaggers.

În copilăreasca noastră lipsă de cumpătare, îndrăznesc să mărturisesc că

am băut prea mult şi sunt sigur că am şi vorbit prea mult. Ne înfierbântaserăm

mai ales de la o grosolănie pe care Drummle ne‑o azvârlise în faţă, rânjind batjocoritor, voind să spună că eram prea nesăbuiţi cu banii noştri. Aceasta mă

făcu să remarc, patima mea biruind discreţia, că nu‑i stătea bine să vorbească

astfel tocmai lui, căruia Startop îi împrumutase bani, de faţă cu mine, cu numai o săptămână sau două mai devreme.

― Ei, şi? răspunse Drummle. O să‑şi primească banii!

― N‑am vrut să spun că nu şi‑i va primi, zisei eu, dar că asta ar putea să te facă să‑ţi ţii gura despre noi şi despre banii noştri, cred eu.

― Crezi tu! replică Drummle. Oh, Doamne!

― Îndrăznesc să spun, continuai eu, voind să fiu foarte sever, că tu nu i‑ai împrumuta bani nici unuia dintre noi, dacă am avea nevoie.

― Ai dreptate, zise Drummle. Nu i‑aş împrumuta un chior nici unuia dintre voi! N‑aş împrumuta nimănui nici un chior!

― Atunci, e o mârşăvie să te împrumuţi tu, în condiţiile acestea, zic eu.

― Zici tu! repetă Drummle. Oh, Doamne!

Asta mi se păru atât de enervant - cu atât mai mult cu cât vedeam că nu izbutesc în nici un chip să‑i înfrâng obtuzitatea posacă - încât am izbucnit, fără

să ţin cont de strădaniile lui Herbert de a mă tempera.

― Haide, domnule Drummle, fiindcă tot am deschis vorba, hai să‑ţi spun ce s‑a petrecut între Herbert, aici de faţă, şi mine, când ai împrumutat dumneata banii aceia!

― Eu, unul, nu vreau să ştiu ce s‑a petrecut între Herbert, aici de faţă, şi tine! mormăi Drummle.

Şi cred că a adăugat, cu un mârâit mai scăzut, că puteam să ne ducem amândoi la dracu’ şi să‑l lăsăm în pace.

― Totuşi eu am să‑ţi spun, zisei eu, chiar dacă nu vrei să ştii. Noi am zis că, în vreme ce‑ţi vârai banii în buzunar, foarte bucuros că i‑ai obţinut, păreai să te amuzi copios că Startop fusese atât de slab de înger încât să ţi‑i împrumute.

Drummle râse de‑a binelea şi, râzându‑ne în nas, şedea cu mâinile în buzunare şi cu umerii lui mari ridicaţi - dându‑ne limpede de înţeles că era foarte adevărat şi că ne dispreţuia pe toţi, ca nişte dobitoci ce eram.

La acestea, Startop interveni şi‑l luă în primire, deşi cu mult mai multă

îngăduinţă decât dovedisem eu, şi‑l invită să fie ceva mai cuviincios. Startop fiind un băiat isteţ şi vesel, iar Drummle fiind exact pe dos, acesta din urmă era întotdeauna gata să‑l considere pe spiritualul Startop drept un afront personal.

Acum îi răspunse grosolan şi răstit, iar Startop încercă să abată discuţia spre cu totul altceva, prin câteva mici glume, care ne făcură pe toţi să izbucnim în râs.

Iritat de acest succes mai tare decât orice altceva, Drummle, fără să mai rostească vreo ameninţare sau să dea vreun alt semn, îşi scoase mâinile din buzunare, îşi lăsă în jos umerii laţi, înjură, înfipse mâna într‑un pahar şi de bună

seamă că i l‑ar fi azvârlit rivalului său în cap, dacă gazda noastră nu l‑ar fi prins cu dibăcie, chiar în clipa în care îl ridicase ca să‑l arunce.

― Domnilor, zise domnul Jaggers, punând intenţionat paharul înapoi pe masă şi trăgându‑şi din buzunar, de lanţul masiv de aur, ceasul său cu repetiţie, îmi pare nespus de rău să vă anunţ că este nouă şi jumătate.

La acest îndemn, ne‑am ridicat cu toţii să plecăm. Mai înainte de a ajunge la

uşa care dădea în stradă, Startop îi spunea deja, cu veselie, „bătrâne” lui Drummle, de parcă nu s‑ar fi întâmplat nimic. Dar „bătrânului” nici nu‑i trecea prin minte să‑i răspundă, ba nu voi nici să meargă până la Hammersmith pe aceeaşi parte a drumului cu el. Astfel, Herbert şi cu mine, care rămâneam în oraş, i‑am văzut pe amândoi îndepărtându‑se, fiecare pe câte un trotuar, Startop mergând în frunte şi Drummle mai în urmă, strecurându‑se prin umbră, pe lângă case, întocmai precum venea după noi cu barca pe fluviu.

Pentru că uşa nu fusese încă încuiată, m‑am gândit să‑l las o clipă singur pe Herbert şi să urc în fugă scările înapoi, ca să‑i spun câteva cuvinte custodelui meu. L‑am găsit în camera de toaletă, înconjurat de maldărul său de ghete, foarte preocupat de ele, şi spălându‑se pe mâini după noi.

I‑am zis că urcasem din nou ca să‑i spun că‑mi părea extrem de rău fiindcă

se întâmplase un lucru atât de neplăcut şi că speram că nu mă va învinui pe mine prea tare.

― Da’ de unde! zise el, clătindu‑şi faţa şi vorbindu‑mi printre stropii de apă.