― Of, Doamne! E o poveste lungă, hai s‑o lăsăm până după ce mâncăm. Dă
‑mi voie să te întreb ceva. Cum ai ajuns acolo în ziua aceea?
I‑am povestit şi m‑a ascultat cu atenţie până la sfârşit, apoi a izbucnit din nou în râs şi m‑a întrebat dacă avusesem dureri, după luptă. Eu nu l‑am întrebat dacă pe el îl duruse, deoarece convingerea mea asupra acestui fapt era nezdruncinată.
― Domnul Jaggers este custodele dumitale, am înţeles? continuă el.
― Da.
― Ştii că el se ocupă şi de afacerile domnişoarei Havisham şi e avocatul ei, şi se bucură de încrederea ei cum nu se mai bucură nimeni altcineva?
Am simţit că aceste cuvinte mă aduceau pe un teren periculos. I ‑ am răspuns, cu o reţinere pe care nu făcui nici un efort s‑o ascund, că îl văzusem pe domnul Jaggers în casa domnişoarei Havisham chiar în ziua în care ne bătuserăm noi doi, dar niciodată după aceea, şi că, după părerea mea, domnul Jaggers nu‑şi mai amintea deloc că mă întâlnise vreodată pe acolo.
― A fost foarte amabil propunându‑l pe tatăl meu să fie tutorele dumitale şi i
‑a făcut o vizită tatei ca să‑i spună aceasta prin viu grai. Bineînţeles că îl ştia pe tatăl meu de la domnişoara Havisham. Tatăl meu este vărul domnişoarei
Havisham - nu că asta ar însemna existenţa unor strânse relaţii familiale între ei, fiindcă el nu ştie să linguşească şi n‑o va aduce vreodată la sentimente mai bune.
Herbert Pocket avea un fel de a se purta foarte sincer şi dezinvolt care te cucerea. N‑am mai văzut niciodată în viaţa mea pe cineva care să arate în asemenea măsură, prin fiecare privire şi modulaţie a vocii, o incapacitate înnăscută de a face vreun lucru ascuns şi josnic. Exista ceva, în toată făptura sa, care trăda un optimism nemărginit şi, totodată, ceva care‑mi şoptea că nu va fi, niciodată, încununat de succes ori bogat. Nu ştiu de ce‑mi făcea o asemenea impresie. Am căpătat această convingere chiar din primele clipe ale întâlnirii din ziua aceea, mai înainte de a ne aşeza la masă, deşi nu‑mi dădeam seama pe ce mă bizuiam.
Rămăsese tot un tânăr gentleman palid şi avea un soi de apatie cronică, permanentă, chiar şi în toiul glumelor şi‑al vioiciunii sale, ceea ce nu era deloc un semn de vigoare trupească. Nu era frumos la chip, dar era mai mult decât frumos, arătându ‑ se prietenos şi vesel. Trăsăturile sale erau întru câtva neterminate, ca în ziua în care pumnii mei îşi luaseră libertatea să le altoiască, dar, pe ansamblu, păreau că vor rămâne de‑a pururi luminoase şi tinere. E greu de spus dacă produsul măiestriei de croitor al domnului Trabb i‑ar fi venit mult mai bine lui decât mie, dar îmi dau seama foarte bine că‑şi purta hainele sale, aproape ponosite, cu mult mai multă graţie decât îmi purtam eu costumul cel nou.
Întrucât era foarte vorbăreţ, am simţit că o reţinere din partea mea ar fi o răsplată nedreaptă, nepotrivită pentru vârsta noastră. Aşadar, i‑am povestit, în câteva cuvinte, scurta mea viaţă, subliniind apăsat că îmi era interzis să caut să
aflu cine era binefăcătorul meu. I‑am mai spus apoi că, din pricina faptului că
fusesem crescut ca să devin fierar la ţară şi nu ştiam mai nimic despre regulile bunelor maniere, i‑aş fi foarte recunoscător dacă mi‑ar atrage atenţia ori de câte ori m‑ar vedea în încurcătură sau greşind.
― Cu plăcere, îmi spuse el, deşi m‑aş încumeta să prezic că vei avea nevoie de foarte puţine îndreptări. Aş îndrăzni să spun că vom fi deseori împreună şi mi
‑ar plăcea să înlăturăm dintre noi orice fel de reţinere fără rost. Vrei să‑mi faci plăcerea şi să începi chiar de acum, zicându‑mi, Herbert?
I‑am mulţumit pentru invitaţie şi‑am spus că aşa voi face, informându‑l, la schimb, că numele meu de botez era Philip.
― Nu‑mi place cum sună Philip, zise el zâmbind, fiindcă îmi aduce aminte de băiatul din pildele morale din cartea de citire, acela care ba era atât de leneş încât cădea într‑o băltoacă, ba atât de gras că nu vedea dincolo de lungul nasului, ba atât de zgârcit că şi‑a încuiat prăjitura, pe care până la urmă i‑au mâncat‑o şoarecii, ba atât de încăpăţânat să meargă la vânătoare de cuiburi de păsări, că l
‑au mâncat urşii din pădurea apropiată. Uite, să‑ţi spun cum mi‑ar plăcea să te cheme. Pentru că ne înţelegem atât de bine, şi ai fost fierar... te superi?
― Nu mă supără nimic din ce‑mi propui tu, răspunsei eu, dar nu pricep.
― Te‑ar supăra dacă ţi‑aş spune Handel, între noi? Există o încântătoare bucată muzicală de Handel care se numeşte Armonia fierarului.
― Mi‑ar face mare plăcere.
― Atunci, dragul meu Handel, zise el, întorcându‑se către uşa care se
deschidea, iată masa! O să te rog să te aşezi în capul mesei, pentru că mâncarea e pe spezele tale!
Nici n‑am vrut să aud de aşa ceva, astfel că se aşeză el în capul mesei, iar eu în faţa lui. Masa a fost delicioasă - mie, cel puţin, mi s‑a părut atunci un adevărat ospăţ de ziua Lordului Primar - şi cu o savoare în plus, fiindcă se petrecea în acele împrejurări lipsite de orice constrângeri, fără oameni în vârstă de faţă şi cu toată
Londra la picioarele noastre. Iar peste toate, mai era şi plăcuta senzaţie de masă
câmpenească, fiindcă, în vreme ce mâncarea era, după cum ar fi zis domnul Pumblechook, un adevărat desfrâu - în întregime adusă la comandă, de la cafenea -, de jur împrejurul nostru, prin salon, totul întărea această impresie de masă într‑o poiană, deşi fără iarbă, din pricina obiectelor care îşi schimbau neîncetat menirea - silindu‑l pe chelner, spre mirarea lui, să pună tacâmurile pe podea (unde dădu de mai multe ori peste ele), untul topit pe fotoliu, pâinea pe rafturile de cărţi, brânza pe găleata de cărbuni şi puiul fiert pe patul meu, în dormitorul de alături, unde am regăsit o bună parte din pătrunjelul şi untul său închegate bine, când m‑am dus la culcare, seara. Toate acestea făcură ospăţul încântător, iar când chelnerul nu mai fu de faţă ca să mă vadă, plăcerea mea deveni deplină.
După ce înaintaserăm binişor cu masa, i‑am reamintit lui Herbert că‑mi făgăduise să‑mi povestească despre domnişoara Havisham.
― Adevărat, zise el. O să‑mi ţin promisiunea numaidecât. Dă‑mi voie să
încep, Handel, prin a‑ţi preciza că la Londra nu se obişnuieşte să vâri cuţitul în gură, de teama accidentelor, şi că, dacă furculiţa este menită acestui scop, nu trebuie, totuşi, înfundată în gură mai mult decât este nevoie. Nu că ar fi neapărat nevoie să‑ţi spun aceste lucruri, numai că e mai bine să le faci cum le face restul lumii. De asemenea, lingura nu se ţine, în general, cu mâna pe deasupra, ci pe dedesubt. Asta prezintă două avantaje: o poţi duce mai bine la gură (ceea ce, la urma urmei este însuşi scopul) şi scapi în bună măsură de impresia că deschizi o stridie, văzut dinspre cotul drept.
Îmi oferi aceste observaţii prieteneşti cu atâta veselie, încât amândoi am râs, iar eu abia de‑am roşit.
― Şi acum, continuă el, despre domnişoara Havisham. Domnişoara Havisham, trebuie să ştii, a fost un copil răsfăţat. Mama sa a murit când ea era încă mică, iar tatăl său nu i‑a refuzat nimic. Tatăl său era un gentleman de ţară, cu moşii prin ţinutul vostru, şi avea o fabrică de bere. Nu ştiu ce‑i aşa de nemaipomenit să fii berar, dar e un lucru de netăgăduit că, în vreme ce nu‑i cu putinţă să fii nobil şi să fii brutar, e foarte cu putinţă să fii cât se poate de nobil şi să fii berar. Asta‑i la ordinea zilei!
― Totuşi, un gentleman nu se cuvine să ţină o cârciumă, nu‑i aşa? am zis eu.
― Cu nici un chip, răspunse Herbert, deşi o cârciumă poate să ţină un gentleman. Ei, bine! Domnul Havisham era foarte bogat şi foarte mândru. La fel şi fiica sa.
― Domnişoara Havisham era singurul copil, nu? încercai eu să‑mi dau cu părerea.
― Un moment, ajung şi la asta! Nu, nu era singurul copil, mai avea şi un frate vitreg. Tatăl ei s‑a căsătorit din nou, în secret, cu bucătăreasa, cred eu.
― Parcă ziceai că era mândru! zisei eu.
― Bunul meu Handel, aşa şi era. S‑a căsătorit cu cea de‑a doua nevastă în secret tocmai pentru că era mândru, şi, după o vreme, ea a murit. Când a murit, am înţeles că el i‑a spus pentru prima oară fiicei sale ce făcuse şi, atunci, fiul bastard a devenit un membru al familiei, locuind împreună cu ei, în casa pe care o cunoşti. Când fiul a crescut, s‑a dovedit a fi un desfrânat, un risipitor fără pic de respect, un nemernic din cap până‑n picioare. Până la urmă, tatăl l‑a dezmoştenit, dar s‑a îmbunat când a ajuns pe patul de moarte şi i‑a lăsat şi lui ceva avere, deşi nu atât cât i‑a lăsat domnişoarei Havisham... Mai ia un pahar de vin şi iartă‑mă că‑ţi spun, dar societatea, în ansamblul ei, nu se aşteaptă ca omul să fie atât de conştiincios, când îşi goleşte paharul, încât să‑l dea peste cap până îl lipeşte cu marginea de nas.
Făcusem acest lucru, din pricină că eram numai ochi şi urechi la povestea lui. I‑am mulţumit pentru observaţie şi mi‑am cerut scuze. El mi‑a răspuns: „N
