În cele din urmă, m‑am simţit bătut pe umăr. Am tresărit şi m‑am întors.

Am tresărit şi mai tare în clipa următoare, trezindu‑mă în faţa unui bărbat înveşmântat în haine cenuşii. Era ultimul om pe care m‑aş fi aşteptat să‑l văd ca

portar la domnişoara Havisham.

― Orlick!

― Ei, tinere domn, s‑au petrecut şi pe‑aici schimbări, mai multe ca în viaţa dumitale. Dar intră, intră! Am primit poruncă să nu ţin poarta deschisă.

Am intrat, iar el trânti poarta şi o încuie, scoţând cheia din broască.

― Da, zise el, întorcându‑se către mine, după ce mersese, cu mojicie, înaintea mea vreo câţiva paşi, spre casă. Chiar eu!

― Cum ai ajuns aici?

― Am ajuns aici, răspunse el, pe picioarele mele şi mi‑am adus şi cufărul cu mine într‑o roabă.

― Serios, chiar lucrezi aici?

― Că doar nu în glumă, tinere domn, după câte cred eu.

N‑aş fi putut băga mâna‑n foc pentru asta. Am avut răgazul să‑i cântăresc răspunsul în minte, în vreme ce el îşi ridică greoi ochii, din pământ până la picioarele mele, apoi la braţe şi la faţă.

― Înseamnă că ai plecat de la fierărie? zisei eu.

― Seamănă asta a fierărie? mi‑o întoarse Orlick, aruncând o privire de jur împrejurul său, cu un aer batjocoritor. Ia spune, seamănă?

L‑am întrebat de câtă vreme părăsise fierăria lui Gargery.

― Pe aici, zilele seamănă atât de tare unele cu altele, răspunse el, încât n‑aş

putea spune dintr‑odată. Trebuie să stau să le socotesc. Oricum, am venit aici la ceva vreme după ce ai plecat dumneata.

― Asta o ştiam şi eu, Orlick.

― Ah! făcu el sec. Atunci, trebuie să fii un învăţat.

Între timp, ajunseserăm la uşa casei, unde am descoperit că odaia lui era imediat în spatele uşii laterale şi avea o ferestruică dând spre curte. Fiind atât de mică, aducea destul de bine cu genul de încăperi destinate să slujească drept gherete de portar la Paris. Pe perete erau agăţate mai multe chei, printre care puse şi cheia de la poartă. Patul său, acoperit cu o pătură peticită, se afla la adăpost, într‑un intrând al peretelui, ca o nişă. Totul avea un aer neîngrijit, închis şi adormit, ca o cuşcă pentru un om‑hârciog, în vreme ce Orlick, a cărui siluetă întunecată şi greoaie se ghicea într‑un colţ, lângă fereastră, părea omul‑

hârciog pentru care se amenajase cuşca - şi chiar asta era.

― N‑am mai văzut niciodată camera aceasta, remarcai eu, dar pe vremuri nu aveau portar.

― Nu, zise el, până ce n‑au înţeles că locuinţa este cu totul lipsită de apărare şi au socotit că e primejdios, cu toţi puşcăriaşii şi cu liota de bandiţi şi haimanale care dau târcoale prin jur. Atunci le‑am fost recomandat eu, ca un om care poate răspunde la atacul altuia cu aceeaşi monedă, şi aşa am luat slujba asta. E mai uşor decât să tragi la foale şi să dai cu barosul... E încărcată, zău!

Privirea îmi fusese atrasă de o puşcă atârnată deasupra căminului, cu montură de alamă, iar ochii lui îi urmăriseră pe ai mei.

― Bine, zisei eu, căci nu doream să mai lungesc vorba cu el. Trebuie să urc la domnişoara Havisham?

― Arză‑m‑ar focul dacă ştiu! răspunse el, întâi întinzându ‑se şi apoi scuturându‑se. Atât am primit poruncă să fac, tinere domn. O să lovesc o dată în clopotul de aici, cu ciocanul ăsta, iar dumneata o să mergi înainte pe hol până o

să întâlneşti pe cineva.

― Sunt aşteptat, bănuiesc?

― De două ori arză‑m‑ar focul dacă ştiu! zise el.

La acestea, am luat‑o pe culoarul acela lung prin care păşisem, cândva, cu ghetele mele grosolane, iar Orlick făcu să sune clopotul în urma mea. La capătul culoarului, mai înainte de a se stinge dangătul tremurat al clopotului, am întâlnit

‑o pe Sarah Pocket, care îmi păru că se face galben‑verzuie din cap până în picioare, din pricina mea.

― Oh! făcu ea. Dumneata eşti, nu‑i aşa, domnule Pip?

― Eu însumi, domnişoară Pocket. Mă bucur să vă pot spune că domnul Pocket şi familia sa sunt bine, sănătoşi.

― Dar sunt oare şi mai înţelepţi? zise Sarah, clătinând trist din cap. Mai bine ar fi înţelepţi, decât sănătoşi. Ah! Matthew, Matthew!... Cunoşti drumul, domnule?

Îl cunoşteam destul de bine, căci urcasem de atâtea ori scara aceea pe întuneric. Acum, însă, o urcai încălţat în ghete mai uşoare decât odinioară.

Bătui, aşa cum obişnuiam pe vremuri, la uşa camerei domnişoarei Havisham.

― E bătaia lui Pip! o auzii spunând de îndată. Intră, Pip!

Stătea în jilţul său, la vechea sa masă, în rochia sa veche, cu mâinile puse una peste alta pe mânerul bastonului şi cu bărbia sprijinită pe ele, cu ochii întorşi către foc. Aşezată lângă ea, ţinând într‑o mână pantoful alb, niciodată

purtat, al domnişoarei Havisham şi capul aplecat, parcă privindu‑l atent, se afla o tânără elegantă, pe care n‑o mai văzusem până atunci.

― Intră, Pip! continuă să murmure domnişoara Havisham, fără să ‑ şi întoarcă ori să‑şi ridice ochii. Intră, Pip! Ce mai faci, Pip? Aşa deci, îmi săruţi mâna de parc‑aş fi regină, da?... Ei, bine?

Se uită la mine brusc, mişcându‑şi numai ochii şi repetând, cu o veselie răutăcioasă:

― Ei, bine?

― Am auzit, domnişoară Havisham, începui eu, destul de încurcat, că aţi avut amabilitatea să vă exprimaţi dorinţa să vin să vă văd şi am venit neîntârziat.

― Ei, bine?

Tânăra pe care n‑o mai văzusem niciodată îşi ridică şi ea ochii şi se uită cu cochetărie la mine. Abia atunci mi‑am dat seama că aceia erau ochii Estellei. Dar era atât de schimbată! Mult mai frumoasă, mai fermecătoare, şi toate însuşirile minunate cu care fusese înzestrată înfloriseră într‑atât de mult, încât mi se păru că eu nu făcusem nici un pas înainte. În timp ce‑o sorbeam din ochi, simţeam că

alunec, neajutorat, înapoi în timp şi redevin băiatul grosolan şi de rând de odinioară. Oh, cum am simţit distanţa şi nepotrivirea dintre noi şi cât de limpede mi‑a fost că nu voi ajunge niciodată până la ea!

Estella îmi întinse mâna. Am bâiguit ceva despre plăcerea de a o revedea şi despre faptul că o aşteptasem atât de multă vreme.

― O găseşti foarte schimbată, Pip? întrebă domnişoara Havisham, cu o privire lacomă, şi lovi cu bastonul într‑un scaun care se afla între ele două, în semn să vin şi să mă aşez acolo.

― Când am intrat, domnişoară Havisham, nici chipul, nici altceva din înfăţişare nu mi‑a dat de bănuit că ar fi Estella, dar acum, că imaginea de azi s‑

a reaşezat atât de surprinzător peste vechea...