― Doamne! zise domnul Pocket junior. Uşa asta se înţepeneşte într‑un hal fără de hal!
Cum ar fi făcut într‑o clipă terci toate fructele, împingând în uşă cu pungile de hârtie la subsuori, l‑am rugat să‑mi dea voie să i le ţin eu. Mi le dădu cu un zâmbet prietenos şi se luptă cu uşa de parcă ar fi fost o dihanie fioroasă. Aceasta cedă, în cele din urmă, pe neaşteptate, astfel încât el se dezechilibră, venind grămadă peste mine, iar eu mă dezechilibrai, venind grămadă peste uşa apartamentului de vizavi, şi amândoi izbucnirăm în râs. Dar încă mai simţeam că
o să‑mi iasă ochii din cap şi că visam.
― Te rog, intră! zise domnul Pocket junior. Dă‑mi voie să te conduc. Nu am mai nimic pe‑aici, dar sper că vei putea s‑o scoţi la capăt, cât de cât, până luni.
Tatăl meu a fost de părere că o să te simţi mult mai bine mâine cu mine decât cu el şi că poate vei dori să faci o plimbare prin Londra. Desigur, voi fi foarte bucuros să‑ţi arăt Londra. Cât despre masa dumitale, sper că n‑ai s‑o găseşti chiar atât de proastă, căci ne va fi adusă aici de la cafenea şi (se cuvine să adaug) va fi pe cheltuiala dumitale, potrivit dispoziţiilor domnului Jaggers. În ceea ce priveşte locuinţa noastră, nu este nici pe departe luxoasă, pentru că eu trebuie să‑mi câştig singur pâinea, iar tatăl meu nu‑mi poate da nimic şi nici n‑aş vrea eu să
iau, chiar dacă ar avea ce să‑mi dea. Acesta este salonul... doar atâtea scaune, şi mese, şi covorul şi aşa mai departe, cum vezi, de care s‑au putut lipsi cei de acasă. Să nu crezi că faţa de masă, lingurile şi solniţele de aici sunt ale mele, au fost trimise tot pentru dumneata, de la cafenea. Acesta este micul meu dormitor -
cam mucegăit, dar tot „Hanul lui Barnard” este mucegăit. Acesta este dormitorul dumitale. Mobila este închiriată anume pentru această ocazie, dar sunt încredinţat că va corespunde trebuinţelor dumitale. Dacă mai ai nevoie de ceva, mă voi duce să fac rost. Camerele sunt destul de retrase şi vom fi doar noi doi, dar n‑o să ne batem, aş îndrăzni să spun. Doamne! Te rog să mă ierţi, te‑am lăsat cu căpşunile în mână până acum! Te rog, dă‑mi voie să te despovărez. M‑am făcut de râs!
Stând în faţa domnului Pocket junior şi întinzându‑i pungile, una câte una, am văzut ivindu‑se şi în ochii săi expresia uluită pe care ştiam că o au şi ai mei, iar el zise, dându‑se un pas înapoi:
― Sfinte Dumnezeule, dumneata eşti băiatul care dădea târcoale!
― Iar dumneata, zisei eu, eşti tânărul gentleman palid!
Capitolul XXII
Tânărul gentleman palid Şi cu mine ne‑am privit unul pe celălalt în „Hanul lui Barnard”, până când amândoi am izbucnit în râs.
― Auzi, tocmai dumneata! spuse el.
― Auzi, tocmai dumneata! zisei eu.
Atunci, ne‑am privit şi am râs din nou.
― Bine! zise tânărul gentleman palid, întinzându‑mi mâna cu voioşie. Acum gata, s‑a sfârşit, sper, şi vei fi atât de mărinimos să mă ierţi că te‑am snopit cândva în halul acela.
Am priceput, din aceste cuvinte, că domnul Herbert Pocket (căci Herbert îl chema pe tânărul gentleman palid) încă îşi mai confunda intenţia avută cu modul de punere în fapt. Dar i‑am răspuns cu modestie şi ne‑am strâns călduros
mâinile.
― Încă nu dobândiseşi marea avere, pe atunci? mă întrebă Herbert Pocket.
― Nu, răspunsei eu.
― Nu, întări el. Am auzit că lucrul acesta s‑a întâmplat abia de curând. Pe‑
atunci, eu eram în căutarea unei mari averi.
― Pe cuvânt?
― Da, domnişoara Havisham trimisese după mine, ca să vadă dacă m‑ar fi putut îndrăgi. Numai că n‑a putut sau, în orice caz, n‑a făcut‑o.
Am crezut că e politicos să spun că eram surprins să aflu acest lucru.
― Lipsă de gust, zise Herbert râzând, ce să‑i faci! Da, a trimis după mine să
‑i fac o vizită, de probă, şi, dacă aş fi încheiat‑o cu bine, bănuiesc că m‑aş fi căpătuit, şi aş fi ajuns şi... cum vrei să‑i spui, cu Estella.
― Ce înseamnă asta? am întrebat eu, dintr‑odată foarte serios.
El aranja fructele pe farfurii, în vreme ce vorbea, ceea ce îl făcea să‑şi împartă atenţia între aceste două activităţi şi de aceea nu găsise cuvântul potrivit.
― Logodit, mă lămuri el, preocupat în continuare de fructe. Promis.
Făgăduit. Mă rog, cum îi zice. Ceva de genul ăsta.
― Şi cum ai îndurat dezamăgirea? întrebai eu.
― Puah! zise el. Nu mi‑a păsat cine ştie ce. Este o scorpie!
― Domnişoara Havisham?
― Nici ea nu‑i departe, dar mă refeream la Estella. Fata asta e răutăcioasă şi încrezută şi capricioasă cum nici nu se poate spune, şi a fost crescută de domnişoara Havisham ca să se răzbune pe toţi bărbaţii.
― Ce fel de rudă îi este domnişoara Havisham?
― De nici un fel, zise el. E adoptată.
― Şi de ce ar trebui ea să se răzbune pe toţi bărbaţii? Ce să răzbune?
― Dumnezeule mare, domnule Pip! zise el. Nu ştii?
― Nu, răspunsei eu.
