O schimbare pe faţa lui Joe, de parcă văzuse şi el o stafie, îmi dădu de veste că Herbert intrase în cameră. Atunci, îl prezentai pe Joe lui Herbert, care îi întinse mâna, dar Joe se trase un pas înapoi şi ţinu strâns de cuibul de pasăre.

― Sluga dumneavoastră, domnule, zise Joe, şi nădăjduiesc că

dumneavoastră şi cu Pip...

În clipa aceea ochii îi căzură pe Răzbunător, care aşeza nişte pâine prăjită pe masă, şi fără nici un dubiu, se arătă gata să‑l socotească pe „tânărul gentleman”

drept unul de‑al familiei - numai că eu mă încruntai la el, ceea ce îl zăpăci şi mai tare.

―...Adică, vreau să spun dumneavoastră doi, domnilor, sper că o duceţi bine cu sănătatea, într‑o casă aşa de închisă. Căci acesta poate fi un han foarte bun, potrivit părerilor celor din Londra, adăugă Joe, confidenţial, şi cred că este o locuinţă de încredere... Dar eu, unul, n‑aş ţine nici măcar un porc aici, adică nu în cazul în care aş vrea să‑l îngraş bine şi să mănânc carne fragedă şi gustoasă de la el.

Slobozind această mărturie măgulitoare despre calităţile locuinţei noastre şi trădându‑şi, de vreo câteva ori, înclinaţia de a‑mi spune „domnule”, Joe, invitat să ia loc la masă, începu iarăşi să privească roată prin cameră, căutând un loc potrivit unde să‑şi aşeze pălăria - de parcă n‑ar fi existat în natură decât vreo câteva foarte rare materii pe care aceasta s‑ar fi putut odihni - şi, în cele din urmă, o puse pe colţul cel mai îndepărtat al căminului, de unde, după aceea, cădea mereu pe jos, la intervale regulate.

― Doriţi ceai sau cafea, domnule Gargery? întrebă Herbert, care întotdeauna se îngrijea de masa de dimineaţă.

― Mulţumesc, domnule, zise Joe, ţeapăn din creştet până‑n tălpi. Ce vă

place dumneavoastră mai mult.

― Ce‑aţi zice de o cafea?

― Mulţumesc, domnule, răspunse Joe, vădit descurajat de propunere, dacă

dumneavoastră aţi fost atât de drăguţ să alegeţi cafeaua, n‑am să mă arăt împotriva părerilor dumneavoastră. Dar nu vi s‑a părut niciodată că încinge?

― Atunci, ceai! zise Herbert, turnându‑i o ceaşcă.

La acestea, pălăria lui Joe se rostogoli de pe poliţa căminului, iar el sări de pe scaun, o culese de pe jos şi o puse exact în acelaşi loc, de parcă ar fi fost o condiţie obligatorie de bună creştere ca aceasta să se rostogolească din nou, peste câteva clipe.

― Când aţi sosit în oraş, domnule Gargery?

― Să fi fost... ieri după‑amiază? răspunse Joe, după ce tuşi în pumn, de

parcă ar fi avut timp să ia şi tuse măgărească de când sosise. Nu, nu ieri după‑

amiază. Ba da, ieri după‑amiază. Da. Ieri după‑amiază am venit, declară el cu un aer profund, de înţelepciune, uşurare şi adâncă nepărtinire la un loc.

― Aţi apucat să vedeţi ceva din Londra?

― Păi, da, domnule, zise Joe. Eu şi cu Wopsle ne‑am dus aţă să vedem Antrepozitele Blacking. Dar ni s‑a părut că nu prea dau bine afişele roşii de pe uşile magazinelor. Adică, vreau să spun, adăugă Joe, ca să ne explice, că parcă

erau desenate prea arhitecturalural.

Sunt încredinţat că Joe ar fi prelungit acest cuvânt (perfect potrivit, după

părerea mea, pentru o anumită arhitectură pe care o cunosc), transformându‑l într‑o corală autentică, însă atenţia îi fu providenţial atrasă de pălăria sa, care tocmai se rostogolea. Într‑adevăr, aceasta îi solicita o constantă băgare de seamă

şi o agerime a ochiului şi a mâinii, foarte apropiate de cele necesare la o poartă de crichet. Făcea cu pălăria nişte jonglerii nemaipomenite şi dădea dovadă de cea mai mare îndemânare - ba repezindu‑se la ea şi prinzând‑o scurt, în cădere, ba oprind‑o pe la mijlocul drumului, aruncând‑o cu o lovitură în sus şi apoi zvârlind

‑o, din aer, prin diverse colţuri ale odăii şi izbind‑o de tapetul de pe pereţi, înainte de a se simţi sigur că o apucă şi‑o ţine bine; în cele din urmă, o scăpă în ligheanul pentru spălat pe mâini, de unde mi‑am luat libertatea s‑o înşfac eu.

Cât despre gulerul cămăşii şi gulerul hainei sale, rămâneai stupefiat încercând să le înţelegi menirea, amândouă fiind nişte mistere de nedezlegat. De ce trebuia omul ăsta să se sugrume aşa în chingi, ca să se considere pe deplin îmbrăcat? De ce credea că e necesar să se mântuiască prin suferinţa de a‑şi purta hainele de duminică? Şi‑apoi, aluneca, din când în când, în asemenea accese inexplicabile de meditaţie, cu furculiţa încremenită în aer, la mijlocul drumului dintre farfurie şi gură, şi cu ochii pironiţi în nişte direcţii atât de ciudate, şi era apucat de valuri groaznice de tuse, şi stătea atât de departe de masă, de mai mult scăpa bucăţelele pe jos decât mânca, după care susţinea că

nu lui i‑au scăpat, încât m‑am bucurat din toată inima când Herbert ne‑a părăsit şi‑a plecat în oraş.

Nu aveam nici bunul‑simţ, nici bunele intenţii ca să‑mi dau seama că toate acestea se întâmplau din vina mea şi că, dacă m‑aş fi purtat mai în largul meu faţă de Joe, şi Joe s‑ar fi purtat mai în largul lui cu mine. Mă scotea din răbdări şi mă înfuria şi, de aceea, nici el nu făcea altceva decât să stârnească.

― Acum, fiindcă am rămas singuri, numai noi doi, domnule...

― Joe! l‑am întrerupt eu arţăgos. Cum poţi să‑mi spui „domnule”?

Joe se uită la mine doar o singură clipă cu un licăr slab de reproş. Aşa nemaipomenit de caraghioase cum îi erau cravata şi gulerele, am văzut un soi de demnitate rănită în privirea sa.

― Acum, fiindcă am rămas singuri, numai noi doi, reluă Joe, iar eu nu doresc, şi nici nu pot să mai zăbovesc prea mult pe aici, o să închei - ori mai curând o să încep - să‑ţi spun ce m‑a făcut să vin să mă bucur de cinstea de a te vedea. Căci, dacă n‑ar fi fost, zise Joe, cu vechiul său aer de om care expune faptele cu luciditate, cea mai mare dorinţă a mea de a‑ţi fi de folos, n‑aş fi avut onoarea de a împărţi bucatele cu nişte gentlemeni, în casa unor gentlemeni.

Nu ţineam deloc să‑i mai văd o dată privirea de dinainte, aşa că nu‑l dojenii pentru acest ton.

― Ei, bine, domnule, continuă Joe, iată cum stau lucrurile. Am fost până la

„Luntraşi”, deunăzi, Pip - ori de câte ori era copleşit de tandreţe, îmi spunea „Pip”

şi ori de câte ori recădea în politeţuri îmi spunea „domnule” -, când, deodată, a venit şi Pumblechook cu trăsurica lui. Şi vreau să spun că persoana asta, zise Joe, cotind‑o spre alt subiect, mă cam ia în răspăr câteodată şi mă scoate din fire, bătând toba prin tot oraşul şi povestind că el a fost dintotdeauna prietenul tău din copilărie şi că tu îl socoteai cel mai bun tovarăş de joacă din câţi aveai.

― Prostii! Nu te aveam decât pe tine, Joe.

― Şi em am fost încredinţat de asta, Pip, zise Joe, clătinând uşor din cap, deşi acum nu înseamnă mai nimic, domnule. Ei, bine, Pip, tot persoana asta, care se înnebuneşte după lăudăroşenii, a venit la mine, pe când mă aflam la

„Luntraşi” - că o pipă şi‑o halbă de bere îl mai înviorează pe om, după o zi de lucru, domnule, fără să‑l facă să‑şi piardă capul -, şi mi‑a zis aşa: „Joseph, domnişoara Havisham vrea să‑ţi vorbească.”

― Domnişoara Havisham, Joe?

― „Vrea - acestea au fost întocmai cuvintele lui Pumblechook - să ‑ ţi vorbească.”

Joe se opri şi‑şi întoarse ochii spre tavan.

― Da, şi? Spune mai departe, Joe, te rog.

― A doua zi, domnule, zise Joe, uitându‑se la mine de parcă aş fi fost hăt, departe de el, m‑am îmbrăcat îngrijit şi m‑am dus s‑o văd pe domnişoara A.

― Domnişoara A., Joe? Domnişoara Havisham?

― După cum îţi spun, domnule, răspunse Joe, cu aerul că îndeplinea nişte formalităţi legale, de parcă îşi dicta testamentul. Domnişoara A. sau, altfel numită, Havisham. Iar cuvintele pe care mi le ‑a spus au fost următoarele:

„Domnule Gargery, dumneata eşti în corespondenţă cu domnul Pip?” Cum eu aveam o scrisoare de la tine, i‑am putut răspunde: „Da, sunt.” (Când m‑am însurat cu sora dumitale, domnule, am spus „Da, vreau”, iar când i‑am răspuns prietenei tale, Pip, am spus „Da, sunt”.) „Atunci, vrei să‑i spui, a zis ea, că Estella a venit acasă şi că s‑ar bucura să‑l vadă?”

În vreme ce mă uitam la Joe, am simţit că‑mi iau foc obrajii. Nădăjduiesc că

una dintre cauzele îndepărtate ale îmbujorării mele a fost că mi‑am data seama că, dacă i‑aş fi cunoscut solia dinainte, i‑aş fi privit vizita cu ochi mai buni.