Mi ‑ este cu neputinţă să spun cât de pătrunzător simţeam răsuflarea puşcăriaşului, nu doar în ceafă, ci şi pe şira spinării. Mă simţeam de parcă mi s

‑ar fi injectat în măduvă un acid înţepător, care se răspândea rapid în mine şi‑

mi strepezea dinţii. Parcă răsufla mai greu decât oricare alt om şi făcea mult mai mult zgomot, iar eu îmi dădeam seama că ‑ mi ridicasem mult un umăr, cocoşându‑mă într‑o parte, străduindu‑mă să mă chircesc cât mai tare ca să mă

feresc de suflarea lui.

Vremea era nesuferit de rece şi cei doi puşcăriaşi blestemau gerul, care ne amorţi pe toţi foarte curând. Când trecurăm de hanul de la mijlocul drumului, majoritatea moţăiam şi tremuram în tăcere. Picoteam şi eu, încercând să găsesc

un răspuns la întrebarea dacă nu s‑ar fi cuvenit să‑i înapoiez cele două lire sterline individului din spatele meu, înainte de a‑i pierde din nou urma, şi cum ar fi cel mai bine să procedez. M‑am trezit, tresărind de spaimă, că mă aplecasem mult în faţă, de parcă voiam să ajung între cai, şi am început din nou să întorc pe toate feţele întrebarea.

Dar se pare că pierdusem şirul de mai multă vreme decât crezusem, căci, deşi nu puteam desluşi nimic prin bezna de afară, cu zvâcnirile haotice de lumină

şi de umbră de la felinarele noastre, am adulmecat ţinutul mlaştinilor în vântul rece şi umed care bătea înspre noi. Ghemuindu‑se şi ei, ca să se mai încălzească, şi adăpostindu‑se în spatele meu ca să se apere de vânt, ocnaşii se apropiaseră, între timp, şi mai mult de mine. Primele cuvinte pe care i‑am auzit schimbându

‑le între ei, în clipa în care m‑am trezit, au fost aceleaşi din gândurile mele:

― Două hârtii de câte o liră.

― De unde le avea? zise puşcăriaşul pe care nu‑l mai văzusem niciodată

până atunci.

― De unde să ştiu eu? răspunse celălalt. Le ascunsese el cumva. Pesemne că

le primise de la prieteni.

― Mi‑ar plăcea mie, zise celălalt, cu o înjurătură amarnică pentru frig, să‑i am şi eu acuma!

― Banii sau prietenii?

― Banii! Mi‑aş vinde toţi prietenii pe care i‑am avut vreodată pentru o astfel de bancnotă, şi aş socoti că am făcut un târg grozav. Şi? După care ţi‑a spus...

― După care mi‑a spus..., reluă puşcăriaşul pe care‑l recunoscusem, şi totul s‑a petrecut într‑o clipită, în spatele unei grămezi de lemne din curtea depozitelor din port: „O să fii eliberat!” Da, urma să fiu, i‑am spus eu. Şi n‑aş vrea să‑l găsesc pe băiatul care i‑a dat de mâncare şi nu l‑a trădat, şi să‑i dau cele două

hârtii de câte o liră? Iar eu i‑am spus că vreau. Şi aşa am făcut!

― Mare prost! mormăi celălalt. Eu i‑aş fi cheltuit ca un bărbat adevărat, pe haleală şi băutură. Ăla oricum trebuie să fi fost vreun ageamiu. Vrei să spui că nu ştia nimic despre tine?

― Nici cât negru sub unghie. Eram în bande diferite, pe vase diferite. El a fost judecat din nou, pentru evadare, şi a primit condamnare pe viaţă.

― Şi numai atunci, când cu treaba aia... „de onoare”... ai lucrat prin părţile astea?

― Numai atunci.

― Şi ce crezi despre locurile astea?

― Sunt cele mai afurisite cu putinţă! Noroi, ceaţă, bălţi şi muncă, apoi muncă, bălţi, ceaţă şi noroi. Şi tot aşa!

Amândoi blestemară ţinutul cu nişte vorbe înfiorătoare şi, treptat, îşi deşertară sacul şi nu le mai rămase nimic de spus.

De bună seamă că m‑aş fi dat jos şi aş fi preferat să fiu lăsat singur, în pustietatea şi în bezna de pe drum, după ce am auzit acest dialog, dacă n‑aş fi fost încredinţat că omul acela nu bănuia cine sunt. Într‑adevăr, mă schimbasem mult, atât din pricină că, în mod firesc, crescusem, cât şi pentru că eram atât de altfel îmbrăcat şi într‑o situaţie atât de deosebită faţă de cea de odinioară. Prin urmare, era greu de crezut că m‑ar fi putut recunoaşte fără ajutorul întâmplării.

Totuşi, coincidenţa de‑a ne afla împreună în diligenţă era destul de ciudată, şi

gândul că s‑ar fi putut, dintr‑o altă coincidenţă, să‑mi audă numele şi atunci să

facă legătura între chipul meu de acum şi numele meu mă umplea de groază. Din cauza aceasta, m‑am hotărât să cobor de îndată ce aveam să intrăm în oraş, ca să mă feresc de‑a mă auzi strigat în prezenţa sa. Mi‑am pus planul în aplicare cu succes. Mica mea valiză era în cupeul trăsurii, sub picioarele mele. Nu trebuia decât să învârt piedica şi s‑o scot afară. Am aruncat‑o din mers, apoi am coborât şi eu după ea, la primul felinar, de unde începeau pietrele pavajului din oraş. Cât despre puşcăriaşi, s‑au dus mai departe cu diligenţa. Ştiam bine locul unde urma să fie conduşi, pe râu. Cu ochii minţii revăzui barca şi echipajul său de puşcăriaşi aşteptându‑i pe cei doi lângă debarcaderul plin de mâzgă, şi auzii din nou strigătul răguşit „Voi, ăştialalţi, vâsliţi!”, semănând cu o poruncă dată

câinilor, şi zării din nou acea Arcă a lui Noe blestemată, ancorată în larg, pe marea ca de smoală.

N ‑ aş putea spune de ce anume mă temeam, căci temerile mele erau deopotrivă nelămurite şi tulburi, dar ştiu că muream de frică. În timp ce mergeam spre han, mi‑am dat seama că frica aceea, care întrecea cu mult spaima de‑a fi recunoscut în chip dureros sau neplăcut, era cea care mă făcea să

tremur. Sunt încredinţat că nu îmbrăca nici o formă desluşită şi că nu era decât reînvierea, pentru câteva minute, a groazei mele din copilărie.

Cafeneaua de la „Mistreţul albastru” era goală şi am avut răgazul nu doar să

‑mi comand mâncare, ci să mă şi aşez să mănânc, mai înainte de a fi recunoscut de către chelner. De îndată ce şi‑a cerut iertare pentru memoria lui slabă, m‑a întrebat dacă trebuia să trimită băiatul după domnul Pumblechook.

― Nu, spusei eu, hotărât nu!

Chelnerul (cel care adusese mustrarea de la negustori, în ziua în care intrasem ucenic) păru surprins şi se folosi de cea dintâi ocazie pentru a‑mi pune în faţă un număr vechi şi soios dintr‑o gazetă locală, cu atâta ostentaţie încât îl luai şi citii paragraful următor:

„Cititorii noştri vor afla, nu fără un deosebit interes, referitor la romantica înavuţire, petrecută de curând, a unui tânăr artizan al fierului din acest ţinut (ce temă minunată, printre altele, pentru pana fermecată a concetăţeanului nostru Tooby, care n‑a fost încă universal recunoscut, poetul ziarului nostru!), că primul său îndrumător, tovarăş de copilărie şi prieten a fost un foarte respectat personaj, nu cu totul străin de negoţul cu grâne şi seminţe, ale cărui sediu de afaceri şi depozit, excepţional de convenabile şi la îndemâna tuturor, sunt situate la mai puţin de o sută de mile de la strada principală. Nu este cu totul străin de sentimentele noastre personale faptul că amintim de EL ca fiind mentorul tânărului nostru Telemac, căci este bine de ştiut că oraşul nostru a dat naştere unui întemeietor al viitorului strălucit al acestuia din urmă. Oare fruntea gânditoare a înţeleptului cititor sau ochiul scânteietor al Frumuseţii frumoasei cititoare se întreabă al cui viitor strălucit? Credem că însuşi Quentin Matzys a fost Fierarul din Anvers, Verb sap.”

Sunt şi acum convins, având în vedere bogata mea experienţă, că, dacă în zilele acelea ale situaţiei mele înfloritoare, m‑aş fi dus la Polul Nord, până şi acolo aş fi întâlnit pe cineva, un eschimos rătăcitor sau un om din lumea civilizată, care mi‑ar fi spus că Pumblechook a fost primul meu îndrumător şi întemeietorul situaţiei mele strălucite.

Capitolul XXIX

Dis‑de‑dimineaţă, am fost în picioare şi am ieşit din han. Era încă prea devreme ca să mă prezint la domnişoara Havisham, aşa că am pornit să mă plimb pe câmp, în partea oraşului în care locuia domnişoara Havisham - şi care nu era aceeaşi cu partea unde locuia Joe, la care mi‑am zis că o să mă duc a doua zi -, gândindu‑mă la protectoarea mea şi închipuindu‑mi, în culori strălucitoare, planurile sale pentru mine.

Ea o adoptase pe Estella şi, într‑o oarecare măsură, mă adoptase şi pe mine, aşadar, nu se putea ca intenţia ei să fi fost alta decât de a ne vedea împreună. Mie îmi rezerva misiunea de a renova casa căzută în paragină, de a face soarele să

intre în încăperile întunecate, de a pune ceasurile în mişcare şi de a aprinde focurile în vetrele reci, de a smulge pânzele de păianjen şi de a stârpi gândacii - pe scurt, de a înfăptui toate faptele strălucite ale unui Făt‑Frumos din poveste şi de a mă căsători cu prinţesa. M‑am oprit puţin, să mă uit la casă, în trecere, la zidurile sale roase, de cărămidă roşie, la ferestrele zidite şi la iedera verde şi viguroasă, care năpădise până şi hornurile şemineelor cu ramurile şi vrejurile sale, de parcă nişte braţe bătrâne şi încolăcite ar fi ascuns cine ştie ce taină

preţioasă şi ispititoare, al cărei erou eram eu. Era de la sine înţeles că Estella se afla la originea acestei taine, ea era însăşi cheia misterului. Dar, cu toate că

pusese o asemenea stăpânire pe mine, cu toate că visele şi speranţele mele se înfiripau în jurul ei, cu toate că înrâurirea sa asupra copilăriei mele şi asupra caracterului meu fusese atotputernică, nu o împodobeam, nici măcar în dimineaţa aceasta romantică, cu alte calităţi în afară de cele pe care le avea.

Anume spun acest lucru acum pentru că acesta este firul călăuzitor după care voi putea fi urmărit prin bietul labirint al vieţii mele. Din experienţa mea, am aflat că noţiunea convenţională de îndrăgostit nu poate fi întotdeauna adevărată.

Adevărul adevărat este că, dacă o iubeam pe Estella aşa cum poate iubi un om, o iubeam numai pentru că o găseam irezistibilă. Să fie limpede: am simţit, spre marele meu regret, prea adesea, ca să nu spun întotdeauna, că o iubeam în pofida raţiunii, în pofida făgăduielilor mele, în pofida liniştii, în pofida speranţelor, în pofida fericirii, în sfârşit, în pofida tuturor piedicilor de care m‑aş

fi putut lovi. Să fie limpede: n‑o iubeam mai puţin din pricină că ştiam prea bine toate acestea, iar faptul că le ştiam nu mă putea opri s‑o iubesc mai puţin decât dacă mi‑aş fi închipuit cu fervoare că Estella e desăvârşită.

Îmi calculasem plimbarea astfel încât să ajung la poartă la ora la care obişnuiam să vin pe vremuri. După ce am tras, cu o mână şovăielnică, de şnurul clopoţelului, m ‑ am întors cu spatele la poartă, încercând să ‑ mi recapăt răsuflarea şi să‑mi domolesc bătăile inimii. Am auzit uşa laterală deschizându‑

se, apoi nişte paşi care traversau curtea, dar mă prefăcui că nu aud nimic, nici măcar când poarta scârţâi din balamalele sale ruginite.