― Ce s‑a întâmplat? întrebă Estella. Eşti îngrozit din nou?

― Aş fi, dacă aş da crezare lucrurilor pe care mi le‑ai spus adineauri, răspunsei eu, ca să închei.

― Adică nu crezi? Treaba ta! Eu ţi ‑ am spus ‑ o, oricum. Domnişoara Havisham te va aştepta, curând, la vechiul tău post, deşi aş zice că ar fi cazul să

renunţe la obiceiul ăsta, ca şi la multe alte vechituri. Hai să mai facem încă o dată

înconjurul grădinii, apoi o să mergem înăuntru. Hai! N‑o să verşi astăzi lacrimi pentru cruzimea mea. O să fii pajul meu şi o să mă laşi să mă sprijin de umărul tău!

Rochia ei frumoasă se târâse pe pământ. Acum, o ridicase puţin cu o mână, iar cu cealaltă se sprijinea uşor de umărul meu în timp ce mergeam. Ne‑am mai plimbat încă de vreo două sau trei ori în jurul grădinii părăginite, care mi se părea înflorită. Şi dacă buruienile îngălbenite sau verzi, crescute printre crăpăturile zidului vechi, ar fi fost cele mai rare flori din lume, şi tot n‑ar fi fost mai scumpe în amintirea mea.

Între noi nu era nici o deosebire de vârstă care s‑o îndepărteze pe Estella de mine. Eram de‑o seamă, deşi, fireşte, în cazul ei, vârsta avea un cuvânt mai greu de spus decât în cazul meu. Dar aerul de inaccesibilitate pe care i‑l dădeau frumuseţea şi manierele sale mă tulbura chiar şi în mijlocul încântării mele, chiar şi în culmea siguranţei pe care o simţeam la gândul că ocrotitoarea noastră

ne alesese unul pentru celălalt. Nefericitul de mine!

În cele din urmă, ne‑am dus înapoi în casă. Spre marea mea mirare, am aflat că, între timp, custodele meu trecuse pe la domnişoara Havisham cu treburi şi avea să se întoarcă la masă. Cât lipsiserăm noi, toate lumânările din braţele vechi ale sfeşnicelor aflate în încăperea cu masa putredă fuseseră aprinse, iar domnişoara Havisham stătea în scaunul cu rotile şi mă aştepta.

Parcă împingeam scaunul înapoi în trecut, când ne‑am început vechea şi

lenta noastră plimbare în jurul cenuşii ospăţului de nuntă. Dar, în odaia funerară, cu acea figură spectală, lăsată pe spate în scaun, ţintuind ‑ o cu privirea, Estella părea mai strălucitoare şi mai frumoasă decât înainte, iar eu eram şi mai puternic fermecat.

Timpul se scurse pe nesimţite, astfel că, ora mesei apropiindu‑se, Estella ne lăsă singuri, ducându‑se să se pregătească. Ne opriserăm la mijlocul mesei lungi, iar domnişoara Havisham, întinzându‑şi din scaun braţul veşted, îşi odihni mâna, cu pumnul strâns, pe faţa de masă îngălbenită. Când Estella îşi mai aruncă o dată privirea peste umăr, înainte de a ieşi pe uşă, domnişoara Havisham îşi duse mâna la buze, trimiţându‑i o sărutare, cu o patimă hulpavă, înspăimântătoare în felul ei.

După ce Estella ieşi şi rămaserăm singuri, se întoarse spre mine şi‑mi zise, şoptit:

― Nu‑i aşa că este frumoasă, graţioasă, bine crescută? N‑o admiri?

― Toată lumea care o vede o admiră fără rezerve, domnişoară Havisham.

Cum stătea în scaunul său, îşi trecu braţul pe după gâtul meu şi mă trase mai aproape de ea.

― Iubeşte‑o, iubeşte‑o, iubeşte‑o! Cum se poartă cu tine?

Mai înainte de a‑i putea răspunde (dacă aş fi fost cumva în stare să‑i răspund la o întrebare atât de grea), ea repetă:

― Iubeşte‑o, iubeşte‑o, iubeşte‑o! Dacă te încurajează, iubeşte‑o! Dacă te răneşte, iubeşte‑o! Dacă îţi sfâşie inima în bucăţi - şi, pe măsură ce va creşte şi va deveni mai puternică, te va răni şi mai adânc -, iubeşte‑o, iubeşte‑o!

Niciodată nu mai văzusem o răbufnire de sentimente mai înflăcărată decât aceea a domnişoarei Havisham rostind aceste cuvinte. Îi simţeam muşchii braţului subţire din jurul gâtului meu umflându‑i‑se de patima care pusese stăpânire pe ea.

― Ascultă‑mă, Pip! Am adoptat‑o, ca să fie iubită. Am crescut‑o şi am educat

‑o, ca să fie iubită! Am făcut‑o să fie aşa cum este, ca să poată fi iubită! Iubeşte

‑o!

A rostit cuvântul acesta destul de des cât să nu mai încapă îndoială că, într

‑adevăr, îl rostise cu bună ştiinţă. Dar, chiar dacă ar fi repetat, în loc de cuvântul iubire, un cu totul altul - ură, disperare, răzbunare, moarte cumplită -, pe buzele ei n‑ar fi sunat mai mult a blestem.

― Să‑ţi spun eu, zise ea, cu aceeaşi şoaptă grăbită şi pătimaşă, ce înseamnă

adevărata iubire. Înseamnă devotament orb, umilinţă de sine fără preget, supunere desăvârşită, încredere şi credinţă în pofida ta însuţi şi în pofida întregii lumi, abandon al inimii şi sufletului în mâna care le zdrobeşte... Cum am făcut eu!

Când ajunse aici, scoase un ţipăt sălbatic, iar eu o prinsei pe după mijloc, căci se ridicase din scaun, în rochia ei zdrenţuită, şi bătea aerul ca şi cum urma să se izbească de perete şi să cadă, neînsufleţită.

Totul se petrecu în câteva clipe. În timp ce‑o trăgeam înapoi în scaunul ei, am simţit un parfum pe care îl cunoşteam, şi, întorcându‑mă, l‑am văzut pe custodele meu în încăpere.

Întotdeauna avea la el (n‑am pomenit încă despre asta, cred) o batistă de mătase scumpă şi de dimensiuni impresionante, care juca un rol foarte

important în profesia sa. L‑am văzut îngrozindu‑şi clienţii sau martorii, prin faptul că ‑ şi despăturea ceremonios batista aceasta, de parcă în secunda următoare avea să‑şi sufle nasul, dar făcând apoi o pauză, de parcă ştia că nu va avea timp să şi‑l sufle înainte ca respectivul client sau martor să se trădeze - iar clientul sau martorul se trăda imediat, ca şi cum ar fi fost un lucru de la sine înţeles.

Când îl văzui în cameră, ţinea această batistă expresivă în mâini şi se uita la noi. Întâlnindu‑mi privirile, zise simplu, după o pauză de o clipă şi o încremenire mută în atitudinea aceea:

― Adevărat? Ciudat!

Apoi îşi folosi batista cum se foloseşte, cu un efect miraculos.

Domnişoara Havisham îl zărise în acelaşi timp cu mine şi era - ca toată

lumea - înspăimântată de el. Făcu o sforţare uriaşă ca să se adune şi bâlbâi spre domnul Jaggers că era punctual ca întotdeauna.

― Punctual ca întotdeauna, repetă el, apropiindu‑se de noi. Ce mai faci, Pip?

Să vă plimb şi eu puţin cu scaunul, domnişoară Havisham? O tură? Deci, eşti aici, Pip?

I‑am spus când sosisem şi că domnişoara Havisham binevoise să mă cheme s‑o văd pe Estella. La care el răspunse:

― Ah! Foarte frumoasă domnişoară!

Apoi începu să împingă cu o mână scaunul domnişoarei Havisham, pe cealaltă vârând‑o în buzunarul pantalonilor, de parcă acesta era plin de secrete.

― Ei, Pip! Cât de des ai văzut‑o pe domnişoara Estella până acum? întrebă el, la prima oprire.

― Cât de des?

― Ei! De câte ori? De zece mii de ori?

― Oh, nu! Cu siguranţă că nu de atâtea ori.

― De două ori?

― Jaggers, interveni domnişoara Havisham, spre marea mea uşurare, lasă‑l în pace pe Pip şi mergeţi împreună la masă!

El se supuse, aşa că pornirăm amândoi, pe bâjbâite, să coborâm pe scara întunecoasă. Până să ajungem la corpurile de clădire separate de casă, aflate dincolo de curtea pavată din spate, mă întrebă cât de des o văzusem pe domnişoara Havisham mâncând şi bând - oferindu‑mi, ca de obicei, să aleg între o sută de ori şi o dată.

M‑am gândit bine şi‑am răspuns:

― Niciodată.