Am aflat în câteva ore, şi pot s‑o spun de la bun început, că doamna Pocket era singura fiică a unui cavaler, răposat pur şi simplu accidental, căruia i se năzărise şi credea cu tărie că tatăl lui ar fi ajuns baronet de n‑ar fi existat opoziţia înverşunată a cuiva, stârnită din motive cu totul şi cu totul personale - am uitat a cui era această opoziţie, dacă am ştiut ‑o vreodată, a suveranului, a prim‑
ministrului, a lordului cancelar, a arhiepiscopului de Canterbury sau a altcuiva?
- şi, în virtutea acestui fapt, el se adăugase castei nobililor de pe acest pământ.
Eu cred că se învestise singur cavaler, pentru că luase cu asalt gramatica engleză, în vârful peniţei sale, într‑o cuvântare disperată, copiată pe hârtie velină, rostită cu prilejul aşezării primei pietre la temelia nu ştiu cărei clădiri şi al înmânării către un personaj de la Curte fie a mistriei, fie a mortarului. În orice caz, cavalerul hotărâse ca doamna Pocket să fie crescută, încă din leagăn, ca o femeie care, prin natura lucrurilor, era musai să se mărite cu un nobil şi trebuia
ferită de a dobândi orice deprindere plebee a treburilor gospodăreşti.
Părintele acesta înţelept izbândise într‑atât de categoric în acţiunea de supraveghere şi ocrotire a odraslei, încât doamna Pocket crescuse ca o deosebită
podoabă, cu desăvârşire neajutorată şi nefolositoare. Cu acest caracter fericit format, îl întâlnise în zorii tinereţii sale pe domnul Pocket - şi el, de asemenea, în zorii tinereţii lui şi încă mai stând în cumpănă între a alege să ajungă în Camera Lorzilor, ori să se adăpostească sub o mitră episcopală. Să înfăptuiască ori una, ori cealaltă era doar o problemă de timp, aşadar el şi doamna Pocket au tras de timp (când ar fi trebuit, socotind după lungimea acestuia, să‑l reteze scurt) şi s‑
au căsătorit fără ştirea părintelui înţelept, iar părintele înţelept, neavând nici o altă moştenire de dăruit sau de refuzat în afară de binecuvântarea sa, i‑a înzestrat frumos cu aceasta, după o scurtă împotrivire, şi i‑a adus la cunoştinţă
domnului Pocket că soţia lui era „o comoară demnă de un prinţ”. Domnul Pocket investise comoara demnă de un prinţ în treburile lumeşti şi, după cum era de bănuit, investiţia i‑a adus un câştig neînsemnat. Cu toate acestea, doamna Pocket rămăsese, în general, ţinta unui bizar amestec de milă şi respect, pentru că nu se măritase cu un titlu de nobleţe, în vreme ce domnul Pocket rămăsese ţinta unui bizar amestec de reproş şi iertare, pentru că nu obţinuse niciodată
vreunul.
Domnul Pocket mă luă cu el în casă şi îmi arătă camera mea - o cameră
plăcută şi mobilată în aşa fel încât o puteam folosi în voie drept salonaş personal.
Apoi, bătu la uşile altor două camere asemănătoare şi mă prezentă ocupanţilor acestora, pe nume Drummle şi Startop. Drummle, un tânăr cu înfăţişare de bătrân, şi cu o constituţie solidă, fluiera. Startop, mai tânăr şi ca vârstă şi ca înfăţişare, citea şi se ţinea de cap cu amândouă mâinile, de parcă l‑ar fi crezut gata să explodeze, fiind încărcat peste puteri cu povara cunoaşterii.
Atât domnul Pocket cât şi doamna Pocket aveau, în mod vădit, aerul că se află pe mâinile altcuiva şi mă întrebam cine stăpânea, de fapt, casa şi le îngăduia să trăiască aici, până ce am descoperit că această putere nevăzută o deţineau servitorii. Era o metodă uşoară de a rezolva problemele gospodăriei, probabil, în ceea ce priveşte lipsa grijilor, dar părea să fie costisitoare, fiindcă servitorii considerau drept o obligaţie faţă de ei înşişi să fie pretenţioşi cu mâncarea şi băutura lor şi să‑şi cinstească o droaie de musafiri în odăile lor. Le ofereau o masă foarte îmbelşugată şi domnului şi doamnei Pocket, totuşi, mie mi s‑a părut întotdeauna că locul din casă unde se mânca de departe cel mai bine era bucătăria - şi am presupus, totodată, că beneficiarii meselor de acolo erau în stare să se apere singuri, căci nu trecuse nici o săptămână de când venisem să
locuiesc aici, şi o doamnă din vecinătate, pe care familia Pocket n‑o cunoscuse personal, a trimis o scrisoare în care spunea că o văzuse pe Millers trăgându‑i palme bebeluşului. Această scrisoare o mâhni din cale‑afară pe doamna Pocket, care izbucni în lacrimi citind‑o şi zise că i se părea un lucru extraordinar faptul că vecinii nu‑şi puteau vedea de treburile lor.
Încet, încet am aflat, mai ales de la Herbert, că domnul Pocket studiase la Harrow şi la Cambridge, unde se dovedise student eminent, dar că, având fericirea să se căsătorească de foarte tânăr cu doamna Pocket, îşi îngustase perspectivele şi îmbrăţişase meseria de „meşter tocilar universitar”. După ce ascuţise mai multe minţi boante - ai căror taţi, când se întâmpla să fie sus‑puşi, se ofereau întotdeauna să‑l ajute pe domnul Pocket să progreseze în carieră, dar
întotdeauna îşi uitau cuvântul după ce minţile odraslelor părăseau tocilăria -, se săturase de îndeletnicirea aceasta mizeră şi venise la Londra. Aici, după ce idealurile înalte se spulberaseră pe rând, găsise de lucru ajutându‑i să devină
„citiţi” pe unii care nu avuseseră şanse ori nu profitaseră de ele, şi pe alţii să
devină şlefuiţi, pentru ocazii speciale, punându‑şi astfel cunoştinţele în slujba compilaţiilor literare şi a corecturilor, iar cu aceste mijloace şi cu vreo câteva foarte modeste venituri personale încă izbutea să întreţină casa pe care o vedeam eu.
Domnul şi doamna Pocket aveau o vecină linguşitoare - o doamnă văduvă, cu o fire atât de receptivă, încât era de acord cu toată lumea, binecuvânta pe toată lumea şi vărsa lacrimi sau împărţea zâmbete pentru toată lumea, după cum cereau împrejurările. Pe această vecină o chema domnişoara Coiler şi am avut onoarea să o conduc la masă chiar în ziua în care am sosit. Mi‑a dat de înţeles, pe scări, ce grea lovitură era pentru draga sa doamnă Pocket faptul că dragul său domn Pocket se vedea silit să primească în casă nişte gentlemeni pe care trebuia să‑i strunească atât ca să devină „citiţi”. Nu era vorba despre mine, mi‑a spus ea, într‑un şuvoi de afecţiune şi confidenţialitate (în momentul acela o cunoşteam de nu mai mult de cinci minute), căci, dacă ar fi fost toţi ca mine, ar fi fost cu totul altceva.
― Dar scumpa doamnă Pocket, adăugă domnişoara Coiler, după timpuria decepţie suferită (nu că scumpul domn Pocket ar purta vreo vină pentru aceasta), are nevoie de mult lux şi eleganţă.
― Da, doamnă, încuviinţai eu, ca s‑o opresc, căci mă temeam că o să înceapă
să plângă.
― Şi are înclinaţii atât de aristocratice...
― Da, doamnă, aprobai eu cu acelaşi scop ca mai înainte.
― …încât este foarte greu, continuă domnişoara Coiler, pentru scumpul domn Pocket să‑şi împartă timpul şi atenţia cu altcineva în afară de scumpa doamnă Pocket.
N‑am putut să nu mă gândesc că ar fi fost şi mai greu dacă măcelarul ar fi trebuit să‑şi împartă timpul şi atenţia cu altcineva în afară de scumpa doamnă
Pocket, dar n‑am zis nimic, fiindcă într‑adevăr eram foarte ocupat să urmăresc, sfios, purtările tuturor celor din jurul meu.
Am izbutit să aflu, din ceea ce se petrecea între doamna Pocket şi Drummle, în vreme ce eu mă concentram cât puteam la cuţitul şi furculiţa mea, la lingură şi la pahare şi la toate celelalte instrumente de autodistrugere, că pe Drummle, pe numele său de botez Bentley, îl mai despărţea numai o persoană de la a moşteni rangul de baronet. Mai departe, mi s‑a dezvăluit că volumul pe care văzusem că
doamna Pocket îl citea în grădină era numai despre titluri de nobleţe şi că ea ştia data exactă la care bunicul său ar fi intrat în acea carte, dacă ar fi reuşit vreodată
să fie recunoscut. Drummle nu vorbea prea mult, dar în puţinele lucruri pe care le spunea (mi s‑a părut un individ posac) avea cuvinte alese şi o cinstea pe doamna Pocket ca pe o femeie deosebită şi ca pe o soră. În afară de ei doi şi de domnişoara Coiler, vecina linguşitoare, nimeni nu mai arăta vreo urmă de interes pentru acest subiect de conversaţie, care mi se păru că pe Herbert îl făcea să
sufere. Discuţia promitea să dureze la nesfârşit, numai că, deodată, intră un valet care anunţă un necaz în gospodărie. Şi anume, că bucătăreasa greşise friptura de miel. Spre nespusa mea uluire, l‑am văzut, pentru prima oară, în acel
moment, pe domnul Pocket descărcându‑şi simţămintele printr‑un exerciţiu care mie mi se păru cu totul ieşit din comun, dar care nu stârni nici o reacţie din partea nimănui altcuiva, şi cu care, în scurt timp, aveam să mă obişnuiesc şi eu, la fel ca toţi ceilalţi. Îşi aşeză pe masă cuţitul şi furculiţa - fiindcă tocmai era prins cu tăiatul fripturii -, îşi vârî ambele mâini în părul răvăşit şi păru că face un nemaipomenit efort să se ridice de pe scaun trăgându‑se de păr. Când sfârşi cu asta, fără să fi reuşit să se ridice nici un pic, reluă liniştit îndeletnicirea de dinainte.
După aceea, domnişoara Coiler schimbă subiectul şi începu să‑mi toarne complimente. Câteva clipe m‑am simţit bine, dar mă măgulea cu atâta lipsă de măsură, încât curând plăcerea mi se spulberă. Când pretindea că moare de curiozitate să afle despre rudele şi cunoştinţele mele din locurile pe care le părăsisem, avea un fel întortocheat de a se apropia de mine, care era foarte asemănător cu al unul şarpe cu limba despicată. Iar când se mai întorcea, pe neaşteptate, către Startop (deşi acesta abia de‑i adresa câteva cuvinte) sau către Drummle (care vorbea şi mai puţin), aproape că îi invidiam că se aflau de partea cealaltă a mesei.
După ce am mâncat, fură aduşi copiii, iar domnişoara Coiler găsi prilejul să
‑şi recite comentariile sale pline de admiraţie despre ochii lor, despre nasurile lor şi despre picioarele lor - o metodă foarte dibace de a le forma caracterul. Erau patru fetiţe şi doi băieţei, în afară de bebeluşul care putea fi ori una, ori alta, şi de bebeluşul care avea să urmeze şi care, deocamdată, nu era nici una, nici alta.
Erau crescuţi de Flopson şi de Millers, ca şi cum aceşti doi ofiţeri fără portofoliu ar fi avut de recrutat nişte copii şi îi înrolaseră pe aceştia - în vreme ce doamna Pocket îşi privea vlăstarele care s‑ar fi cuvenit să fie de viţă nobilă, mai degrabă
ca şi cum s‑ar fi gândit că avusese şi mai înainte plăcerea să‑i treacă în revistă, dar nu prea ştia ce‑ar putea face cu ei.
― Haide! Daţi‑mi furculiţa, doamnă, şi luaţi bebeluşul, zise Flopson. Nu‑l apucaţi aşa, c‑o să‑i vârâţi capul sub masă!
Astfel îndrumată, doamna Pocket îl apucă de partea cealaltă şi îl dădu cu capul de masă - ceea ce fu anunţat tuturor celor prezenţi printr‑o zguduitură de proporţii.
