― Cum? Doar n‑ai de gând să spui peste vechea Estella? mă întrerupse domnişoara Havisham. Era încrezută şi batjocoritoare, iar tu voiai să fugi de ea.

Nu‑ţi aduci aminte?

Am răspuns, încurcat, că trecuse foarte mult timp de atunci şi că, pe vremea aceea, nu mă pricepeam... şi aşa mai departe. Estella zâmbea, cu o linişte desăvârşită, şi îmi zise că nu avea nici o îndoială că eu mă purtasem foarte bine, în vreme ce ea fusese din cale‑afară de nesuferită.

― Dar el este schimbat? o întrebă domnişoara Havisham.

― Foarte mult, răspunse Estella, cu ochii la mine.

― E mai puţin grosolan şi de rând? se interesă domnişoara Havisham, jucându‑se cu părul Estellei.

Estella râse şi se uită la pantoful din mâna sa, apoi râse din nou şi se uită la mine, lăsând pantoful jos. Mă trata mai departe ca pe un copil, dar încerca şi să

mă ademenească.

Stăteam toţi trei în încăperea aceea ciudată, în mijlocul obiectelor atât de vechi şi de bizare care mă impresionaseră atât de mult, şi am aflat că Estella tocmai se întorsese din Franţa şi că urma să plece la Londra. Rămăsese la fel de trufaşă şi încăpăţânată ca şi odinioară, dar aceste cusururi erau acum atât de mult puse în umbră de frumuseţea sa, încât era cu neputinţă şi nefiresc - ori, cel puţin, aşa credeam eu - să le mai separi de frumuseţea sa. Într‑adevăr, era cu neputinţă să mai separ prezenţa sa de toate acele nenorocite pofte de avere şi de nobleţe care îmi tulburaseră copilăria, adică de toate acele aspiraţii nesăbuite -

care mă făcuseră să mă ruşinez de locuinţa noastră sărăcăcioasă şi de Joe -, de toate acele năluciri, când chipul ei îmi apărea în strălucirea jarului, când îl vedeam cum ţâşneşte odată cu scânteile din fierul înroşit de pe nicovală sau cum se desprinde din întunericul nopţii, ca să se uite înăuntru prin ferestruica de lemn a fierăriei şi apoi să dispară. Într‑un cuvânt, mi‑era cu neputinţă s‑o separ, în trecut sau în prezent, de viaţa mea lăuntrică.

Stabilirăm, apoi, împreună că voi rămâne la domnişoara Havisham toată

ziua, că o să mă întorc seara la han şi că o să plec a doua zi la Londra. După ce stăturăm de vorbă o vreme, domnişoara Havisham ne trimise să ne plimbăm pe‑

afară, prin grădina lăsată în paragină, zicând că la întoarcere va trebui s‑o mai plimb puţin şi pe ea cu scaunul pe rotile, ca pe vremuri.

Estella şi cu mine intrarăm, aşadar, în grădină - pe aceeaşi portiţă pe care pornisem eu să hoinăresc, când mă întâlnisem cu tânărul gentleman palid, devenit acum Herbert - eu, cu sufletul tremurând şi adorându‑i până şi tivul rochiei, iar ea, perfect senină şi, cu siguranţă, fără să‑i pese de tivul hainelor mele. Când ne‑am apropiat de locul trântei mele cu Herbert, se opri şi zise:

― Ciudată făptură trebuie să fi fost când eram mică, de m‑am ascuns şi am privit lupta din ziua aceea. Dar am făcut‑o şi mi‑a plăcut foarte mult!

― M‑ai răsplătit foarte frumos.

― Da? făcu ea, cu un aer nepăsător, de parcă uitase. Îmi amintesc că nu puteam să‑l sufăr pe adversarul tău, căci nu‑mi plăcea deloc că îl aduseseră aici ca să mă plictisească.

― Suntem buni prieteni acum.

― Adevărat? Parcă mi‑aduc aminte că studiezi cu tatăl lui, nu‑i aşa?

― Da.

Răspunsesem fără nici o plăcere, pentru că mi se părea că acest lucru îmi dădea un aer prea copilăresc, iar ea oricum mă tratase deja cu asupra de măsură

ca pe un copil.

― De la schimbarea situaţiei şi a perspectivelor tale, ţi ‑ai schimbat şi prietenii? întrebă Estella.

― Fireşte, zisei eu.

― Şi, desigur, adăugă ea, pe un ton trufaş, cei cu care ţi se părea potrivit odinioară să te însoţeşti nu ţi se mai par potriviţi astăzi.

Mă îndoiesc foarte tare că‑mi mai rămăsese o cât de mică intenţie să merg să

‑l văd pe Joe, iar dacă aceasta mai existase, totuşi, până în clipa aceea, vorbele ei mi‑o spulberară pe deplin.

― Nici nu‑ţi trecea prin minte, pe atunci, ce noroc te aştepta, nu‑i aşa? zise Estella, fluturând uşor din mână, în semn că se referea la vremea luptei mele cu Herbert.

― N‑aveam nici cea mai mică idee.

Aerul de indiscutabilă superioritate cu care mergea alături de mine contrasta adânc cu aerul de imaturitate şi de supuşenie cu care mergeam alături de ea.

Aceasta mi‑ar fi ros şi mai tare inima dacă nu m‑aş fi socotit în afara oricărei primejdii de acest soi, pentru că fusesem pus deoparte pentru ea şi sortit să fiu al ei.

Grădina era mult prea năpădită de buruieni ca să ne putem plimba prin ea în voie şi, după ce îi dădurăm ocol de vreo două sau trei ori, ne întoarserăm în curtea fabricii de bere. Îi arătai, cu delicateţe, locul unde o văzusem plimbându‑

se pe butoaiele de bere, în prima zi a vremurilor de odinioară, iar ea îmi zise, aruncând o privire rece şi nepăsătoare în direcţia aceea:

― Aşa am făcut?

Îi arătai locul unde ieşise din casă şi‑mi adusese de mâncare şi de băut, iar ea zise:

― Nu‑mi aduc aminte.

― Nu‑ţi aduci aminte nici că m‑ai făcut să plâng? întrebai eu.

― Nu, răspunse ea, clătinând din cap şi uitându‑se distrată în jurul său.

Cred că faptul că nu‑şi amintea şi, mai ales, nepăsarea ei pentru toate lucrurile acestea m‑au făcut să plâng din nou, înlăuntrul meu - iar acesta este plânsul cel mai sfâşietor dintre toate.

― Trebuie să ştii, zise Estella, cu aerul îngăduitor pe care numai o femeie de o frumuseţe răpitoare îl poate avea, că eu nu am inimă... Dacă asta poate avea vreo legătură cu ţinerea mea de minte.

Am început să bolborosesc ceva foarte încâlcit, despre faptul că îmi îngăduiam să mă îndoiesc de acest lucru, căci nu putea exista atâta frumuseţe fără de inimă.

― Ei! Fără îndoială că am o inimă în care se poate înfige un pumnal sau se poate trage un glonţ, reluă Estella, şi de bună seamă că, dacă ea ar înceta să mai bată, şi eu voi înceta din viaţă. Dar, înţelegi ce vreau să spun, nu am nici urmă de blândeţe în ea. Nu tu simpatie... nu tu sentimente... prostii dintr‑astea!

Oare ce anume impresie renăscuse în mintea mea, când mă uitam la ea cum stătea dreaptă şi nemişcată, studiindu‑mă cu atenţie? Ceva ce mai văzusem şi la

domnişoara Havisham? Nu. Exista, ce‑i drept, în unele priviri şi gesturi de‑ale sale, acel fel de asemănare cu domnişoara Havisham, ce se poate observa adesea la copiii care au stat mult împreună cu persoanele mature şi departe de restul lumii şi care, la sfârşitul copilăriei, va produce o izbitoare, deşi pur întâmplătoare, corespondenţă de expresie între chipuri care, altminteri, sunt absolut diferite. Totuşi, nu la domnişoara Havisham mă ducea gândul. Am privit

‑o din nou pe Estella, dar, deşi se uita la mine, impresia pierise.

Ce anume fusese?

― Vorbesc serios, zise Estella, nu atât încruntându‑se, căci fruntea îi rămase netedă, cât întunecându‑se la faţă. Dacă vom fi nevoiţi să stăm mai mult împreună, ai face mai bine să înţelegi acest lucru încă de pe acum. Nu! mă opri ea, cu un gest poruncitor, văzând că deschisesem gura. Nu mi ‑am dăruit dragostea nimănui! De altfel, n‑am simţit niciodată aşa ceva.

În clipa următoare, intram în berăria de mult abandonată, iar ea îmi arăta galeria de sus, pe unde o zărisem ieşind, tot în acea primă zi de demult, şi îmi spuse că‑şi amintea că se suise până acolo şi mă văzuse jos încremenit de spaimă. În timp ce‑i urmăream mâna albă, mă fulgeră din nou acea impresie nelămurită, care‑mi scăpa mereu. Tresărirea mea involuntară o făcu să‑şi pună

mâna pe braţul meu. Imediat, năluca pieri din nou şi pentru totdeauna!

Ce anume fusese?