Doamna Pocket stătea pe un scaun de grădină, sub un copac, citind, cu picioarele sprijinite de alt scaun de grădină; iar cele două dădace se uitau în jur la copiii care se jucau.
― Mamă, zise Herbert, acesta este tânărul domn Pip.
La acestea, doamna Pocket mă întâmpină cu un aer de demnitate politicoasă.
― Domnişorule Alick şi domnişoară Jane! strigă una dintre doici spre doi dintre copii, dacă vă repeziţi aşa în tufişuri, o să cădeţi în apă şi‑o să vă înecaţi...
Şi ce‑o să zică tăticul vostru atunci?
În acelaşi timp, doica ridică de jos batista doamnei Pocket şi zise:
― Asta e a şasea oară când o lăsaţi să cadă, doamnă!...
La care, doamna Pocket râse şi răspunse:
― Mulţumesc, Flopson.
Apoi, aranjându‑şi mai bine locul, de data aceasta pe un singur scaun, îşi reluă lectura. Chipul său căpătă într‑o clipă o expresie concentrată şi atentă, de parcă ar fi citit de‑o săptămână încheiată, dar, mai înainte de‑a fi citit şase rânduri, îşi îndreptă din nou privirile spre mine şi zise:
― Sper că mama dumitale se simte foarte bine, nu‑i aşa?
Neaşteptata întrebare mă puse într ‑ o asemenea încurcătură, încât am început să‑i răspund cât se poate de aiuritor, că, dacă ar fi existat vreo astfel de persoană, nu mă îndoiesc că s‑ar fi simţit foarte bine şi i‑ar fi fost foarte îndatorată pentru atenţia pe care i‑o arăta doamna Pocket şi că i‑ar fi transmis negreşit salutările sale...
Noroc că doica interveni şi mă salvă:
― Ei, bine! strigă ea, ridicând iarăşi batista de jos. Asta e a şaptea oară!... Ce
‑i cu dumneavoastră în după‑amiaza asta?
Doamna Pocket îşi primi înapoi batista, la început cu o privire plină de uimire, ca şi când n‑ar mai fi văzut‑o niciodată, după care o recunoscu şi râse, zicând „Mulţumesc, Flopson!” şi, uitând de mine, citi mai departe.
Am descoperit, astfel, având răgazul să‑i număr pe îndelete, că erau, nici mai mult, nici mai puţin, de şase mici Pocket de faţă, în diverse stadii ale datului peste cap. Abia ajunsesem la acest total, când se auzi un al şaptelea, parcă
venind din văzduh şi jelindu‑se.
― Ăsta e bebeluşul!... zise Flopson, de parcă ar fi fost deosebit de surprinsă
să‑l audă. Dă fuga, Millers!
Millers, care era cealaltă doică, intră în casă şi, încet‑încet, bocetul copilului fu alinat şi oprit, până când nu mai rămase decât un sunet înfundat, de mic ventriloc cu gura plină. Doamna Pocket citea fără întrerupere şi eram curios să
aflu ce carte era aceea.
Îl aşteptam, bănuiesc, pe domnul Pocket să vină afară la noi. În orice caz, aşteptam acolo şi astfel, aveam prilejul să observ un remarcabil fenomen familial, constând în faptul că, de fiecare dată când vreunul dintre copii trecea, în joaca lui, prin apropiere de doamna Pocket, negreşit se poticnea şi se dădea peste cap, venind grămadă peste ea - de fiecare dată spre marea ei uluire de‑o clipă şi spre durerea şi văicăreala lui de durată. Am încercat să găsesc vreo explicaţie pentru această ciudăţenie şi nu m‑am putut abţine să nu fac fel şi fel de presupuneri, până când, la un moment dat, Millers ieşi afară cu bebeluşul, care îi fu înmânat lui Flopson, care, când dădu să i‑l înmâneze doamnei Pocket, veni drept cu capul înainte peste doamna Pocket, cu bebeluş cu tot, şi de‑abia, de‑abia am reuşit Herbert şi cu mine s‑o prindem.
― Doamne fereşte, Flopson! zise doamna Pocket, ridicându‑şi pentru o clipă
ochii din carte. Toată lumea se dă peste cap?
― Să vă ferească Dumnezeu, într‑adevăr, doamnă! răspunse Flopson cu obrajii arzând ca para focului. Dar ce aveţi aici?
― Ce am aici, Flopson? întrebă şi doamna Pocket.
― Păi, ăsta‑i scăunelul dumneavoastră de picioare!?... strigă Flopson. Şi dacă vi‑l ţineţi sub fustă, aşa, cine vreţi să nu se dea peste cap? Hai! Luaţi copilul, doamnă, şi daţi‑mi mie cartea dumneavoastră.
Doamna Pocket făcu precum fu îndemnată şi jucă puţin, fără pricepere, copilul pe genunchi, în vreme ce toţi ceilalţi micuţi se jucau în jur. Lucrul acesta dură foarte puţin, căci doamna Pocket dădu scurt ordinul de stingere, adică
porunci să fie duşi cu toţii în casă, să doarmă puţin. Astfel făcui a doua descoperire, cu prilejul acelei prime vizite, şi anume că sistemul de creştere al micilor Pocket consta în alternanţa dintre tumbe şi somn.
Aşa stând lucrurile, când Flopson şi Millers mânară copiii în casă ca pe o mică turmă de oi, iar domnul Pocket apăru, pentru a face cunoştinţă cu mine, n
‑am fost mirat să văd că domnul Pocket era un gentleman cu o expresie de perplexitate pe chip şi cu părul încărunţit zbârlit, de parcă n‑ar fi avut nici o idee despre cum să mai pună ordine în ceva din jurul său.
Capitolul XXIII
Domnul Pocket îmi spuse că era bucuros că mă vede şi că spera că nici mie nu‑mi părea rău că‑l vedeam pe el.
― Deoarece chiar nu sunt, adăugă el cu un zâmbet ca al fiului său, un personaj care să sperie pe cineva.
Părea foarte tânăr, în pofida aerului de perplexitate şi a părului albit, şi avea gesturi fireşti. Prin cuvântul „fireşti”, vreau să spun că nu aveau nici urmă de afectare. Însă era ceva nostim în zăpăceala sa, care ar fi devenit de‑a dreptul ridicolă dacă nu şi‑ar fi dat şi el seama că era foarte aproape de ridicol. După ce vorbi puţin cu mine, îi zise doamnei Pocket mai degrabă neliniştit, încruntând din sprâncene, care erau negre şi frumoase:
― Belinda, sper că i‑ai spus bun venit domnului Pip?
Ea îşi ridică ochii din carte şi răspunse:
― Da.
După aceea, zâmbi, privindu‑mă absentă, şi mă întrebă dacă îmi plăcea apa cu aromă de floare de portocal. Pentru că întrebarea n‑avea nici o legătură, nici apropiată, nici îndepărtată, cu nici unul dintre schimburile noastre de cuvinte, am socotit‑o aruncată la întâmplare în conversaţia generală, la fel ca lucrurile pe care mi le spusese mai devreme din dorinţa de a părea amabilă.
