Numai că, de data aceasta, mişcarea lui era de rotaţie, căci se clătina împrejurul meu, cu genunchii şi mai loviţi de dambla ca prima oară şi cu mâinile ridicate, de parcă îmi cerşea îndurarea. Suferinţele lui fură întâmpinate cu multă veselie de un pumn de spectatori, iar eu mă simţii înfiorător de umilit.

Nici nu apucasem să trec de poştă, când îl zării din nou pe ucenicul lui Trabb ieşindu‑mi înainte de pe o stradă lăturalnică. De data aceasta, era cu totul schimbat. Îşi purta sacul albastru cum îmi purtam eu pelerina şi păşea ţanţoş pe pavaj, venind spre mine, dar pe partea cealaltă a drumului, însoţit de un cârd de mici prieteni încântaţi de joc, către care el exclama, fluturându‑şi mâna:

― Nu vă cunosc!

N‑am cuvinte să vă spun în ce hal de furie şi de ruşine m‑a adus ucenicul lui Trabb, când, trecând prin faţa mea, şi‑a ridicat gulerul cămăşii, şi‑a făcut o cărare în păr, pe mijlocul capului, şi‑a pus o mână în şold, luându‑şi un surâs încrezut, strâmbându‑se cu tot chipul şi trupul, şi rostind tărăgănat către însoţitorii săi:

― Nu vă cunosc! Nu vă cunosc, pe onoarea mea că nu vă cunosc!

Unul dintre blestemaţii săi tovarăşi se apucă numaidecât să cotcodăcească

şi se luă după mine, urmărindu‑mă până trecui podul, cârâind, ca o orătanie nenorocită din cale‑afară, că mă cunoscuse pe vremea când eram fierar - ceea ce puse capac umilinţei cu care părăsii oraşul sau, ca să zicem aşa, cu care oraşul mă zvârli în câmp deschis.

Dar, în afară de a‑i fi curmat viaţa ucenicului lui Trabb cu acel prilej, chiar nu ştiu, nici până în ziua de azi, ce altceva aş fi putut face decât să îndur în tăcere. Să mă fi bătut cu el în plină stradă sau să mă fi mulţumit cu oricare altă

despăgubire din partea lui mai mică decât sângele din inima sa ar fi fost degeaba şi dezonorant. Mai mult, era un băiat căruia nimeni nu i‑ar fi putut face vreun rău - o năpârcă alunecoasă şi încăpăţânată, care, odată încolţită, scăpa printre picioarele celui care voia s‑o prindă, şuierând batjocoritor. I‑am scris, cu toate acestea, domnului Trabb, cu poşta de a doua zi, spunându‑i că domnul Pip se vedea nevoit să renunţe la orice afacere viitoare cu o persoană care a uitat într‑

atât că este dator să acţioneze spre binele societăţii, încât a tocmit un ucenic care stârneşte numai scârbă în orice om respectabil.

Diligenţa, cu domnul Jaggers înăuntru, m‑a ajuns din urmă la timpul cuvenit şi mi‑am ocupat locul în cupeu, ajungând teafăr la Londra - dar nu nevătămat, căci îmi pierdusem curajul. De îndată ce‑am ajuns, i‑am trimis un batog şi un butoiaş cu stridii lui Joe ca să mă ierte (fiindcă nu mă dusesem pe la el), apoi mi‑am continuat drumul spre „Hanul lui Barnard”.

L‑am găsit pe Herbert stând la masă, în faţa unei fripturi reci, şi încântat să

‑mi ureze bun venit. După ce îmi trimisei Răzbunătorul la cafenea, ca să mai aducă de‑ale mâncării pentru cină, simţii că trebuie să‑mi deschid sufletul, chiar în seara aceea, în faţa prietenului şi tovarăşului meu de apartament. Cum orice confidenţă era exclusă câtă vreme Răzbunătorul se afla în antreu, antreu care ar fi putut fi socotit mai degrabă ca o anticameră la gaura cheii, îl trimisei la teatru.

Nici că s‑ar putea nişte dovezi mai grăitoare despre cât de aspră îmi era robia faţă

de acest stăpân, decât aceste degradante tertipuri la care eram mereu silit să

recurg, ca să‑i găsesc ceva de făcut. La atâtea josnicii te împinge nevoia, încât, uneori, îl trimiteam în colţ la Hyde Park ca să vadă cât arăta ceasul acolo.

Odată ce sfârşirăm cu masa, ne lungirăm cu picioarele pe grătarul vetrei, iar eu îi zisei lui Herbert:

― Dragul meu Herbert, am să‑ţi spun ceva deosebit.

― Dragul meu Handel, răspunse el, îţi preţuiesc şi îţi respect mărturisirea

încă de pe‑acum.

― E vorba despre mine, Herbert, zisei eu, şi despre nimeni altcineva.

Herbert îşi puse picior peste picior, se uită la foc, ţinându‑şi capul într‑o parte şi, după ce aşteptă cu ochii la flăcări o bună bucată de timp, se întoarse către mine, pentru că nu mai începeam.

― Herbert, zisei eu, aşezându‑mi o mână pe genunchiul lui, o iubesc... o ador... pe Estella.

În loc să rămână încremenit, Herbert răspunse repede şi degajat:

― Bine. Şi?

― Şi, Herbert, asta‑i tot ce zici? Şi?

― Şi pe urmă, voiam să spun, zise Herbert. Căci, bineînţeles că pe asta o ştiam.

― De unde o ştiai? întrebai eu.

― Cum de unde o ştiam, Handel? De la tine.

― Nu ţi‑am spus‑o niciodată.

― Ei, nu mi‑ai spus‑o! Nu mi‑ai spus niciodată când te‑ai tuns, dar am ochi să văd şi singur. Dintotdeauna ai adorat‑o, de când te ştiu. Ţi‑ai adus adoraţia aici odată cu valiza de haine. Auzi, mi‑ai spus‑o! Păi, mi‑ai spus‑o neîncetat, cât e ziua de lungă. Când mi‑ai povestit viaţa ta, n‑ai făcut altceva decât să‑mi spui răspicat că ai început s‑o adori din prima clipă în care ai văzut‑o, pe când erai foarte tânăr.

― Foarte bine, atunci, zisei eu, pentru care această dezvăluire nouă era bine venită. Niciodată n‑am încetat s‑o ador. Estella s‑a întors în ţară, şi este cea mai frumoasă şi mai elegantă fiinţă din lume. Şi am revăzut‑o ieri. Şi, dacă am adorat

‑o înainte, acum o ador de două ori mai mult.

― Atunci, eşti norocos, Handel, zise Herbert, că eşti ales pentru ea şi hărăzit ei. Fără să păşim pe tărâmul interzis, ne‑am putea încumeta să spunem, între noi, că nu mai există nici un dubiu în această privinţă. Ai aflat ceva până acum despre cum priveşte Estella problema adoraţiei?

Clătinai din cap posomorât.

― Oh, e la mii de mile depărtare de mine! zisei.

― Răbdare, dragul meu Handel, e timp destul, e timp destul! Dar mai vrei să

‑mi spui şi altceva?

― Mi‑e ruşine s‑o spun, răspunsei eu, dar parcă e mai puţin dureros s‑o spun decât s‑o gândesc. M‑ai numit norocos. Desigur, sunt norocos. Am fost, până mai ieri, ucenicul fierarului. Iar acum sunt... ce să spun că sunt... astăzi?

― Spune un băiat bun, dacă vrei o caracterizare, zise Herbert zâmbind şi bătându ‑ mă uşurel cu palma peste mână. Un băiat bun, entuziasmat şi şovăielnic, îndrăzneţ şi nesigur, impetuos şi visător - toate acestea amestecate în el în chip ciudat.

Tăcui vreo câteva momente, ca să‑mi dau seama dacă într‑adevăr exista acest amestec în firea mea. Una peste alta, nu mă recunoşteam deloc în descrierea sa, dar mă gândii că n‑avea rost să‑l contrazic.

― Când m‑am întrebat cum să spun că sunt eu acum, Herbert, continuai eu, ţi‑am dat de înţeles ce se află în mintea mea. Tu spui că sunt norocos. Ştiu că n

‑am făcut nimic să mă ridic prin forţe proprii în viaţa mea şi că numai Providenţa m‑a ridicat - cam asta înseamnă să fii norocos. Cu toate acestea, când mă

gândesc la Estella...

― Şi, mă rog, când n‑o faci? îmi aruncă Herbert, cu ochii pironiţi în foc, ceea ce mi se păru drăguţ şi plin de înţelegere din partea lui.

―...Atunci, dragul meu Herbert, nu pot să‑ţi spun cât de puţin pe picioarele mele, şi cât de nesigur mă simt, şi cât de expus miilor de capricii ale sorţii.

Ferindu‑mă mai departe de ‑a păşi pe tărâmul interzis, cum ai făcut şi tu adineauri, aş putea totuşi să‑ţi spun că toate marile mele speranţe depind de statornicia unei singure persoane - fără să numesc acea persoană. Şi, la urma urmelor, cât de nelămurit şi cât de supărător este să ştii doar atât de puţin despre ce sunt, de fapt, aceste speranţe!

Cu această mărturisire, îmi descărcasem sufletul de povara care mă apăsase întotdeauna, mai mult sau mai puţin, şi care, fără nici o îndoială, din ajun devenise copleşitoare de‑a dreptul.

― Acuma, Handel, îmi răspunse Herbert în felul său vesel şi încrezător, mi se pare că, deznădăjduiţi din pricina iubirii, căutăm calul de dar la dinţi. De asemenea, mi se pare că, îndreptându‑ne toată atenţia în această căutare, pierdem din vedere una din calităţile cele mai de seamă ale calului. Nu mi‑ai spus tu că domnul Jaggers, custodele tău, te‑a anunţat de la bun început că nu eşti înzestrat doar cu speranţe? Şi, chiar dacă nu te‑ar fi prevenit astfel - deşi este un dacă foarte larg, recunosc - cum crezi tu că domnul Jaggers, dintre toţi oamenii din Londra, ar mai păstra actualele relaţii cu tine, dacă nu s‑ar şti pe teren sigur?

I‑am răspuns că nu puteam nega că acesta era un argument într‑adevăr solid. Dar, spunând acestea, am făcut‑o cum fac adeseori oamenii în astfel de cazuri, mai degrabă silit la o concesie în faţa adevărului şi a dreptăţii - de parcă