― Asta‑i mâna nesuferitei de Sophia!
― Ce vrei să spui, Belinda? întrebă domnul Pocket.
― Sophia ţi‑a pârât‑o, zise doamna Pocket. N‑am văzut‑o eu, cu ochii mei, şi n‑am auzit‑o, cu urechile mele, intrând chiar adineauri în salon şi cerând să‑ţi vorbească?
― Bine, dar ce a făcut altceva decât să mă conducă până jos, Belinda,
răspunse domnul Pocket, şi să mi‑o arate pe femeie şi pachetul ei cu unt!
― Şi tu o aperi, Matthew, zise doamna Pocket, pentru că seamănă discordie?
Domnul Pocket scăpă un geamăt jalnic.
― Oare sunt degeaba nepoata bunicului meu, de nu însemn nimic în casa asta? reluă doamna Pocket. Pe de altă parte, bucătăreasa a fost întotdeauna foarte drăguţă şi respectuoasă, şi mi‑a spus, cât se poate de sincer, atunci când a venit să‑şi caute de lucru aici, că simte că eu m‑am născut să fiu ducesă!
Domnul Pocket încremenise lângă o canapea pe care se lăsă acum să cadă, în poziţia unui gladiator pe moarte. Rămas în această poziţie, îmi spuse, cu o voce răguşită: „Noapte bună, domnule Pip”, moment în care mi se păru că ar fi de dorit să‑l părăsesc şi să mă duc la culcare.
Capitolul XXIV
La vreo două, trei zile după ce mă instalasem în camera mea şi hoinărisem, în mai multe rânduri, încolo şi‑ncoace prin Londra, comandând tot ce îmi trebuia de la negustorii la care aveam credit deschis, domnul Pocket şi cu mine am purtat o lungă discuţie între patru ochi. Ştia mai multe despre viitorul meu decât ştiam eu însumi, căci îmi pomeni de faptul că domnul Jaggers îi spusese că nu eram destinat nici unei profesiuni anume şi că era destul să primesc atâta educaţie, cât „să fac faţă” printre ceilalţi tineri cu o situaţie materială înfloritoare. Am încuviinţat, desigur, neavând habar cum aş fi putut avea ceva împotrivă.
M‑a sfătuit să încep prin a frecventa unele locuri din Londra, ca să deprind cât de multe cunoştinţe doream, şi să‑l învestesc pe el cu funcţia de interpret şi călăuză a tuturor studiilor mele. Spera că, beneficiind de o îndrumare inteligentă, voi avea de întâmpinat mai puţine greutăţi şi că, în scurt timp, voi fi în stare să
mă dispensez de ajutorul oricui altcuiva decât al lui. Prin felul într ‑adevăr admirabil în care îmi spuse aceste lucruri, şi multe altele, în scopuri asemănătoare, stabili cu mine o relaţie de încredere - pot mărturisi încă de pe‑
acum că s‑a arătat întotdeauna plin de râvnă şi foarte cinstit în îndeplinirea înţelegerii cu mine, ceea ce m‑a făcut şi pe mine plin de râvnă şi cinstit în îndeplinirea părţii mele din înţelegere. Dacă s‑ar fi dovedit nepăsător ca profesor, nu mă îndoiesc că m‑aş fi purtat şi eu la fel, ca elev. Însă nu mi‑a dat prilej de nici o acuză şi fiecare dintre noi s‑a comportat foarte corect faţă de celălalt. Mai mult, nu l‑am privit niciodată, în discuţiile pe care le‑a avut cu mine în calitate de tutore, ca pe un om ridicol sau mai ştiu eu cum, ci mereu ca pe un om serios, cinstit şi bun.
După ce ne‑am lămurit asupra acestor aspecte şi eu ajunsesem până acolo încât mă apucasem serios de muncă, îmi trecu prin minte ideea că, dacă aş fi putut să‑mi păstrez camera la „Hanul lui Barnard”, aş fi avut o variaţie foarte plăcută în modul meu de trai, iar purtările mele n‑ar fi avut cu nimic de suferit din pricina tovărăşiei cu Herbert. Domnul Pocket nu se împotrivi acestui plan, dar stărui ca, înainte de a face vreun pas în această direcţie, să‑i cer acordul custodelui meu. Am dedus că scrupulele sale proveneau din considerentul că, prin planul meu, l‑aş fi scutit şi pe Herbert de o oarecare cheltuială, aşa că am pornit imediat spre Little Britain şi i ‑ am dezvăluit intenţia mea domnului Jaggers.
― Dacă aş putea cumpăra mobilierul care acum este închiriat pentru mine, am zis eu, plus alte câteva lucruri mărunte, m‑aş putea simţi ca acasă.
― Atunci, fă‑o! zise domnul Jaggers, râzând scurt. Ţi‑am spus că ai să ajungi la asta. Ei, bine, cât îţi trebuie?
Îi răspunsei că nu ştiam cât anume îmi trebuia.
― Haide! replică domnul Jaggers. Cât îţi trebuie? Cincizeci de lire?
― Oh, nu chiar atât de mult.
― Cinci lire? zise domnul Jaggers.
Oferta scăzuse atât de mult încât am răspuns, foarte stingherit:
― Oh, mai mult decât atât.
― Mai mult decât atât, zici? replică domnul Jaggers, continuând să‑mi aştepte răspunsul, cu mâinile în buzunare, cu capul într‑o parte şi cu ochii aţintiţi pe peretele din spatele meu. Cu cât mai mult?
― E greu să stabilesc eu o sumă, zisei eu, şovăind.
― Haide! mă îndemnă domnul Jaggers. Hai să ajungem împreună la ea. De două ori cinci merge? De trei ori cinci merge? De patru ori cinci merge?
I‑am spus că, după părerea mea, atât ar fi mulţumitor.
― De patru ori cinci ar fi mulţumitor, oare? zise domnul Jaggers, încruntând din sprâncene. Cât socoteşti că face de patru ori cinci?
― Cât socotesc eu că face?
― Ei! zise domnul Jaggers. Cât?
― Presupun că dumneavoastră socotiţi douăzeci de lire, zisei eu, zâmbind.
― Lasă ce socotesc eu, prietene, făcu domnul Jaggers cu bine cunoscuta clătinare negativă din cap. Vreau să ştiu cât socoteşti dumneata că ar face?
― Douăzeci de lire, fireşte.
― Wemmick! strigă domnul Jaggers, deschizând uşa biroului. Ia ordinul scris al domnului Pip şi plăteşte‑i douăzeci de lire.
Această metodă foarte hotărâtă de a face afaceri îmi lăsă şi mie o impresie hotărâtă şi nu dintre cele plăcute.
Domnul Jaggers nu râsese niciodată. Dar era încălţat cu nişte ghete mari şi lucioase, care scârţâiau, şi, când se lăsa cu toată greutatea pe aceste ghete, ţinându‑şi căpăţâna aplecată şi sprâncenele unite, aşteptând un răspuns, scotea uneori din ghete un scârţâit, de parcă ele ar fi râs într‑un fel sec şi bănuitor.
Fiindcă, întâmplător, plecă în momentul acela de la birou, iar domnul Wemmick era vesel şi vorbăreţ, i‑am mărturisit acestuia că nu ştiam cum să privesc purtarea domnului Jaggers faţă de mine.
― Spune‑i‑o lui şi o s‑o considere un compliment! răspunse Wemmick. El nu urmăreşte să ştii cum s‑o priveşti... Oh! adăugă el, văzându‑mă surprins. Nu e ceva personal. Este profesional, doar profesional.
Wemmick şedea la pupitrul său, luându ‑ şi gustarea de prânz, adică
ronţăind dintr‑un biscuit foarte uscat şi foarte tare - ale cărui bucăţi le arunca, din când în când, în gura sa ca o deschizătură de cutie poştală, de‑ai fi zis că într
