La urma urmei, este o proprietate portabilă. Sper că n‑ai nimic împotriva unui tată‑mare?
Am crezut că vorbea tot despre pui, dar el a adăugat:
― Pentru că locuiesc împreună cu bătrânul meu tată.
Atunci, fireşte că i‑am răspuns potrivit regulilor bunei‑cuviinţe.
― Aşadar, n‑ai luat încă masa la domnul Jaggers? continuă el, în timp ce mergeam.
― Nu încă.
― Aşa mi‑a spus şi el în după‑amiaza aceasta, când a auzit că vii. Bănuiesc c‑o să te invite mâine. Vrea să‑i cheme şi pe prietenii tăi. Sunt trei, nu‑i aşa?
Cu toate că nu eram obişnuit să‑l socotesc şi pe Drummle unul dintre tovarăşii mei apropiaţi, i‑am răspuns:
― Da.
― Ei, bine, are de gând să cheme toată şleahta - nu m‑am simţit deloc măgulit, la acest cuvânt - şi, indiferent cu ce o să vă servească, va fi de cea mai bună calitate. Nu te aştepta la mâncăruri felurite, dar fii sigur că, atâtea câte vor fi, vor fi excelente. Şi mai e o ciudăţenie în casa lui, adăugă Wemmick, după
câteva clipe de tăcere, de parcă se‑nţelegea că această remarcă venea la rând după aceea despre slujnica din casă. Niciodată nu încuie vreo uşă sau fereastră
peste noapte.
― N‑a fost niciodată jefuit?
― Tocmai asta‑i! răspunse Wemmick. El spune, şi încă la toată lumea:
„Vreau să‑l văd şi eu pe cel care‑o să mă fure pe mine!” Să fii tu sănătos, de câte ori l‑am auzit, pe puţin de‑o sută de ori, zicându‑le spărgătorilor înrăiţi, în faţa biroului nostru: „Ştiţi unde locuiesc; ei bine, acolo, niciodată nu se trage vreun zăvor; de ce nu daţi şi la mine o spargere? Hai, ce am eu nu vă ispiteşe?” Nici unul dintre ei, domnule, nu va fi destul de curajos să încerce, nici de dragul isprăvii, nici pentru bani.
― Aşa de tare se tem de el? întrebai eu.
― Dacă se tem de el?! făcu Wemmick. Oho! Cred şi eu că se tem de el. Şi‑asta
pentru că e foarte viclean, chiar şi atunci când îi provoacă astfel. Căci nu există
nimic de argint în casa lui, domnule. Pretutindeni metal britanic, până la ultima lingură!
― Aşadar, nu s‑ar alege cu prea mult, observai eu, chiar dacă ar...
― Oho! Dar cu câte s‑ar alege el! făcu Wemmick, tăindu‑mi vorba scurt. Iar ei ştiu asta. Jaggers le‑ar avea vieţile, şi nu numai pe‑ale lor, ci pe‑ale multora din tagma lor, la degetul său mic. Ar avea tot ce şi‑ar dori. Şi e cu neputinţă să
spui ce n‑ar putea obţine, odată ce şi‑ar pune în cap să obţină.
Căzusem pe gânduri, cugetând la atotputernicia custodelui meu, când Wemmick remarcă:
― Cât despre lipsa argintăriei din casă, asta se datorează doar adâncimii firii sale, mă‑nţelegi? Orice râu îşi are, în mod natural, o anumită adâncime. Şi el îşi are, de asemenea, adâncimea lui. Să te uiţi la lanţul său de ceas. E veritabil!
― Este masiv, zisei eu.
― Masiv? repetă Wemmick. Cred şi eu! Ceasul lui este din aur şi este un ceas cu repetiţie, care, dacă nu valorează o sută de lire, atunci nu valorează nimic!
Domnule Pip, există aproape şapte sute de hoţi în oraşul acesta, care ştiu totul despre ceasul său. Nu există om, femeie sau copil printre ei, care n‑ar putea identifica fie şi cea mai mică za din lanţul acesta şi n‑ar zvârli‑o din mână de‑
ndată, ca pe un fier înroşit în foc, dacă l‑ar ademeni careva s‑o atingă!
Mai cu acest discurs, mai cu discuţii despre subiecte generale, domnul Wemmick şi cu mine am tot sporovăit, ca să mai treacă timpul şi să ni se pară
drumul mai scurt, până ce mi‑a dat de înţeles că ajunseserăm în cartierul Walworth.
Acesta se înfăţişa ca o adunătură de drumeaguri întunecate, şanţuri şi grădini micuţe şi, una peste alta, ca un cartier izolat şi plicticos. Casa lui Wemmick era o căsuţă din lemn, în mijlocul unui petic de grădină, al cărei acoperiş era retezat la vârf şi vopsit ca o baterie dotată cu ţevi de tun.
― Opera mea, zise Wemmick. Arată drăguţ, nu‑i aşa?
O lăudai mult. Cred că era cea mai mică locuinţă pe care am văzut‑o vreodată - cu cele mai năstruşnice ferestre gotice (în cea mai mare parte, false) şi cu o uşă gotică, aproape prea scundă ca să poţi intra pe ea.
― Acela este un catarg de drapel autentic, îl vezi? zise Wemmick. Duminicile, ridic în vârf un drapel veritabil. Şi acum, uită‑te aici! După ce am trecut podul ăsta, îl ridic... uite‑aşa... şi‑am tăiat orice legătură cu exteriorul!
Podul era de fapt o scândură, pusă peste o prăpastie de vreo patru picioare lăţime şi vreo două adâncime. Dar era o plăcere să vezi mândria cu care el o ridica şi o lega - zâmbind, în timp ce făcea toate acestea, cu desfătare şi nu mecanic, ca de obicei.
― La ora nouă, în fiecare seară, după ora de la Greenwich, zise Wemmick, trag un foc de armă. Uite, cea de colo, o vezi? Iar când o auzi bubuind, zici că‑i un tun adevărat!
Piesa de artilerie la care se referea era montată într‑o fortăreaţă separată de casă, clădită din panouri de lemn zăbrelite. Era apărată de ploaie cu ajutorul unui ingenios dispozitiv cu prelată, semănând cu o umbrelă.
― Apoi, în spate de tot, zise Wemmick, nu la vedere, ca să nu strice aspectul de fortificaţie - căci acesta este un principiu de‑al meu: dacă ai o idee, du‑o până
la capăt şi n‑o schimba... Nu ştiu dacă tot aşa gândeşti şi dumneata...
I‑am spus că, în mod categoric, aşa gândeam şi eu.
