― Acest tânăr domn este unul din ucenicii sau învăţăceii de la biroul vostru?

întrebă temnicerul, cu un rânjet pentru gluma lui Wemmick.

― Uite, iar începe! strigă Wemmick. Ţi‑am spus doar! Nici n‑apucă să se răcească prima întrebare pusă subalternului şi vin cu alta! Ei, şi dac‑ar fi să fie domnul Pip unul dintre ei, ce?

― Păi, atunci, zise temnicerul, rânjind din nou, ştie şi el cine‑i domnul Jaggers!

― Deh! strigă Wemmick, dându‑i în glumă o lovitură temnicerului. Eşti la fel de mut ca una dintre cheile tale când ai de‑a face cu şeful meu, ştii bine! Dă‑ne drumul, vulpe bătrână, sau îl aduc să te dea în judecată pentru arest nejustificat!

Temnicerul râse şi ne spuse bună ziua, rămânând râzând în urma noastră

printre gratiile porţii, în vreme ce coboram treptele către stradă.

― Ia aminte, domnule Pip, zise Wemmick pe un ton grav, la urechea mea,

luându‑mă de braţ, ca să fie mai confidenţial. Nu ştiu dacă felul în care domnul Jaggers păstrează întotdeauna distanţa faţă de ceilalţi nu este cel mai bun lucru pe care‑l face. Este întotdeauna atât de sus! Superioritatea sa este din aceeaşi plămadă cu imensa lui iscusinţă. Colonelul acela n‑ar fi îndrăznit niciodată să‑şi ia rămas‑bun de la el, şi nici temnicerul acesta n‑ar fi îndrăznit vreodată să‑l întrebe despre intenţiile sale în legătură cu un caz. Şi atunci, între înălţimea la care se află el şi nivelul oamenilor acestora, el îşi strecoară subalternii - înţelegi?

- şi, în modul acesta, îi are la mână, trup şi suflet.

Eram profund impresionat, şi nu pentru prima oară, de iscu‑

sinţa custodelui meu. Ca să spun adevărul, îmi doream din suflet, şi nu pentru prima oară, să fi nimerit pe mâna unui custode mai puţin abil.

Domnul Wemmick se despărţi de mine la birourile din Little Britain, unde cei care cerşeau de la domnul Jaggers o clipă de atenţie dădeau târcoale, ca de obicei, iar eu mă întorsei la punctul meu de observaţie, pe strada staţiei de diligenţe, mai având de aşteptat aproape trei ore. Îmi petrecui tot acest răstimp gândindu‑mă cât de ciudat era să fiu înconjurat de toată această lume murdară

a închisorilor şi a crimei. Şi că o întâlnisem, pentru prima oară, în copilăria mea, dincolo de sat, în mlaştinile noastre pustii, într‑o seară de iarnă. Că îmi fusese dat să mai apară în alte două dăţi, ieşind la iveală ca o pată care a pălit, dar nu s

‑a şters de tot. Că pătrunsese, în această nouă înfăţişare, în destinul şi în drumul meu prin viaţă. După ce îmi frământai astfel mintea, mă gândii la tânăra şi frumoasa Estella, trufaşă şi rafinată, îndreptându‑se către mine şi mă îngrozii de contrastul zdrobitor dintre închisoare şi făptura ei. Îmi zisei că mai bine nu m‑aş

fi întâlnit cu Wemmick sau nu m‑aş fi lăsat ademenit să‑l însoţesc, pentru ca acum, tocmai în ziua aceasta, dintre toate ale anului, să nu fi purtat miasma de la Newgate în nări şi în haine. Îmi ştersei praful închisorii de pe tălpi plimbându

‑mă încolo şi‑ncoace, îmi scuturai hainele şi îmi primenii aerul din plămâni, respirând adânc. Atât de pângărit mă simţeam când mă gândeam la cea care venea, încât, până la urmă, diligenţa sosi prea repede. Mai înainte să fi scăpat de amintirea murdară a serei domnului Wemmick, mă trezii deodată că văd faţa Estellei la fereastra diligenţei şi mâna sa, fluturată spre mine.

Dar ce era umbra aceea nenumită, care din nou se destrămă aproape în aceeaşi clipă în care apăru?

Capitolul XXXIII

În veșmintele sale de călătorie îmblănite, Estella părea mult mai delicată şi mai frumoasă decât o văzusem vreodată. Purtările sale faţă de mine erau mai cuceritoare şi crezui că văd în această schimbare înrâurirea domnişoarei Havisham.

Stăteam în curtea hanului staţiei de diligenţe, iar ea îmi arăta care erau bagajele sale şi, când le adunarăm pe toate, îmi amintii - pentru că, până în clipa aceea, uitasem de toate în afară de ea însăşi - că nu ştiam încotro merge.

― Mă duc la Richmond, îmi spuse. Am aflat că există două Richmond‑uri, unul în Surrey şi celălalt în Yorkshire, iar eu trebuie să ajung în cel din Surrey.

Până acolo e o distanţă de zece mile. Am să iau o trăsură şi tu ai să mă însoţeşti.

Uite punga mea de bani, trebuie să‑mi plăteşti cheltuielile din ea. Oh, trebuie să

iei punga! Nu avem încotro, şi tu şi eu suntem obligaţi să ascultăm de instrucţiunile pe care le primim. Nu suntem liberi să facem după cum ne taie capul.

Cum se uita la mine, când îmi întinse punga, în mintea mea încolţi speranţa că vorbele sala au un înţeles ascuns. Le rostise cu dispreţ, dar nu cu neplăcere.

― Trebuie să trimit după o trăsură, Estella. Vrei să te odihneşti puţin aici?

― Da, o să mă odihnesc puţin aici şi o să beau un ceai, iar tu o să ai grijă de mine în tot acest timp.

Îşi strecură braţul pe sub al meu, de parcă aşa trebuia să facă, iar eu îi cerui unui chelner, care se zgâia la diligenţă ca unul care nu mai văzuse un lucru asemănător niciodată în viaţa lui, să ne conducă într‑un separeu. La acestea, el îşi scoase un şervet, de parcă ar fi fost călăuza sa fermecată fără de care n‑ar fi fost în stare să găsească drumul în sus pe scări, şi ne conduse în adăpostul secret al localului - prevăzut cu o oglindă care micşora (un obiect cu totul nefolositor, având în vedere dimensiunile adăpostului), o sticluţă cu sos de anşoa şi galoşii cuiva. Fiindcă nu‑mi fu pe plac acest cotlon, ne conduse într‑o altă

încăpere, care avea o masă pentru treizeci de persoane, iar în vatra căminului, o foaie arsă dintr‑un caiet, sub un morman de praf de cărbuni. După ce se uită la acest incendiu stins şi clătină din cap, îmi luă comanda şi întrucât aceasta consta doar în „nişte ceai pentru doamna”, ieşi din odaie foarte întors pe dos.

Îmi dădeam seama, îmi dau şi acum, că aerul din încăperea aceea, cu izul său pătrunzător de grajd şi de ciorbă de carne şi legume, te‑ar fi făcut să ajungi la concluzia că departamentul diligenţelor n ‑ o ducea prea bine şi că

întreprinzătorul proprietar al hanului pusese la fiert caii pentru a asigura mâncarea la han. Cu toate acestea, încăperea era o lume întreagă pentru mine, fiindcă în ea se afla Estella. Mi se părea că, acolo, cu ea, aş fi putut fi fericit toată

viaţa. (Şi ţineţi seamă că nu eram deloc fericit, în momentul acela, şi o ştiam prea bine!)

― Şi unde anume ai să locuieşti în Richmond? o întrebai pe Estella.

― Urmează să locuiesc, răspunse ea, cu mare cheltuială, împreună cu o doamnă de acolo care are posibilitatea - sau, cel puţin, aşa zice ea - de a mă

scoate în lume, de a mă prezenta, de a‑mi arăta tot felul de oameni şi de a mă

arăta la tot felul de oameni.

― Bănuiesc că ai să te bucuri de o viaţă palpitantă şi de admiraţia tuturor.

― Da, cred că da.

Îmi răspunsese cu atâta nepăsare, încât îi spusei:

― Vorbeşti despre tine de parcă ai vorbi despre altcineva.

― De unde ştii cum vorbesc eu despre alţii? Ei, nu, zise Estella, zâmbind încântător, nu te aştepta să iau lecţii de la tine! Vorbesc în felul meu. Cum te descurci la domnul Pocket?

― O duc destul de bine la el... cel puţin...

Mi se păru că sunt pe cale să pierd o şansă.

― Cel puţin? repetă Estella.

― Atât de bine cât poate fi undeva unde nu te afli şi tu.

― Prostule, zise Estella, foarte serioasă, cum poţi să spui asemenea aiureli?

Prietenul tău, domnul Matthew, este, după câte ştiu eu, superior celorlalţi membri ai familiei, nu‑i aşa?

― Mult superior, ce‑i drept. Nu este duşmanul nimănui decât...

― Nu spune „decât al lui însuşi”, mă întrerupse Estella, fiindcă urăsc genul acesta de indivizi. Dar, după cum am auzit, este într‑adevăr dezinteresat şi mai presus de orice invidii mărunte şi de orice ranchiună, nu‑i aşa?