Wemmick se trezi devreme dimineaţa şi mă tem că l‑am auzit făcându‑mi ghetele. După aceasta, s‑a apucat de grădinărit şi l‑am zărit, de la fereastra mea gotică, prefăcându‑se că are nevoie de ajutorul bătrânului şi dând din cap spre el, în cel mai devotat mod cu putinţă. Masa noastră de dimineaţă fu la fel de gustoasă ca şi cina din ajun, iar la opt şi jumătate am pornit amândoi împreună
către Little Britain. Încetul cu încetul, pe măsură ce ne apropiam de birou, Wemmick devenea tot mai sec şi mai aspru, iar gura i se crispa până ce a ajuns din nou ca deschizătura unei cutii de scrisori. În cele din urmă, când sosirăm la birou şi îşi scoase cheia de sub gulerul hainei, părea că nu ştie nimic despre proprietatea sa din Walworth, ca şi cum castelul şi podul mobil, umbrarul, cu lacul şi fântâna arteziană, deopotrivă cu bătrânul ar fi sărit în aer, la ultima detunătură de puşcă.
Capitolul XXVI
Lucrurile s‑au petrecut întocmai cum îmi spusese Wemmick, adică am avut foarte curând ocazia să compar sălaşul custodelui meu cu acela al casierului şi secretarului său. În clipa în care am păşit peste pragul biroului, la întoarcerea de la Walworth, custodele meu se afla în cabinetul său, spălându‑se pe mâini cu săpun parfumat. M‑a chemat la el şi mi‑a comunicat invitaţia la masă, pentru mine şi prietenii mei, aşa cum mă prevenise Wemmick că se va întâmpla.
― Fără etichetă, sublinie dânsul, fără haine de seară şi... să zicem că rămâne pentru mâine.
L‑am întrebat unde anume va trebui să venim (căci habar n‑aveam unde locuieşte) şi cred că, pentru că se împotrivea, din principiu, să facă orice fel de mărturisire, a răspuns:
― Veniţi aici şi‑o să vă conduc până la mine acasă.
Mă folosesc de acest prilej ca să spun că se spăla după fiecare client, ca un chirurg sau un dentist. Exista o cabină de toaletă amenajată în biroul său, echipată în acest scop, care trăsnea a săpun de parcă era prăvălia unui negustor de parfumuri. Avea un prosop neobişnuit de mare, pus pe un cilindru, pe partea dinăuntru a uşii spre cămăruţă, şi, după ce se spăla pe mâini, şi le ştergea bine
‑bine, până se uscau, cu acest prosop, ori de câte ori se întorcea la birou de la Tribunalul de Instrucţie sau termina de vorbit cu vreun client, în biroul său personal. Când, a doua zi la ora şase, eu şi prietenii mei ne înfiinţarăm în Little Britain, părea să fi fost angajat într‑un caz mai murdar ca de obicei, căci l‑am găsit cu capul înfundat în cabina de toaletă, spălându‑se nu doar pe mâini, ci clătindu‑şi şi faţa, şi făcând gargară. Ba chiar şi când termină de făcut toate acestea şi întoarse prosopul de jur împrejur, ştergându‑se, mai simţi nevoia să‑
şi scoată şi briceagul şi să‑şi cureţe unghiile înainte de a‑şi îmbrăca haina.
Când am ieşit în stradă, câteva persoane dădeau târcoale pe lângă birou, ca de obicei, fără îndoială murind de nerăbdare să‑i vorbească lui Jaggers, însă era ceva atât de hotărât în aura de săpun parfumat care‑i învăluia făptura, încât renunţară, pentru ziua aceea. În timp ce ne îndreptam către partea de vest a oraşului, domnul Jaggers era la tot pasul recunoscut de câte o faţă din mulţimea de pe stradă şi ori de câte ori se întâmpla aşa ceva, începea să‑mi vorbească mai tare, dar el nu recunoştea pe nimeni sau nu observa pe nici unul dintre cei care îl
recunoşteau pe el.
Ne conduse pe strada Gerrard, în Soho, până la o casă aşezată în partea dinspre miazăzi a străzii, destul de impunătoare în felul ei, dar ducând mare lipsă
de zugrăveală şi cu ferestrele murdare. Îşi scoase cheia şi descuie uşa. Intrarăm cu toţii într‑un vestibul de piatră, nemobilat, întunecos şi puţin folosit. Am urcat, pe nişte scări de lemn închis la culoare, la etajul întâi, străbătând un şir de trei odăi, îmbrăcate şi ele în lemn închis la culoare. Pe lambriuri erau sculptate nişte ghirlande şi, cum Jaggers se opri în mijlocul lor să ne ureze bun venit, numai eu ştiu cu ce fel de laţuri de funie mi s‑a părut că aduc.
Masa era aşezată în cea mai elegantă dintre aceste trei odăi; cea de‑a doua era odaia de toaletă; cea de‑a treia, dormitorul. Ne‑a spus că toată casa era a lui, însă rareori folosea mai mult decât ceea ce văzuserăm noi din ea. Masa era aranjată frumos - nici un fel de argintărie, bineînţeles -, iar alături de scaunul domnului Jaggers se afla o servantă încăpătoare, plină cu sticle şi carafe şi cu patru platouri cu fructe pentru desert. Am dedus, din toate acestea, că ţinea totul în mâna lui şi că împărţea, personal, lucrurile de care era nevoie.
În încăpere trona un dulap cu cărţi şi, după titlurile de pe cotor, am văzut că
toate erau despre mărturii, legi şi biografii de criminali, procese, documente parlamentare şi altele de‑acelaşi soi. Mobila era foarte solidă şi de calitate, ca şi lanţul său de ceas. Cu toate acestea, avea un aer oficial şi nimic pur ornamental.
Într‑un colţ se afla o măsuţă cu hârtii şi cu o lampă cu abajur, din care pricină mi se părea că seara îşi aducea biroul acasă, trăgându‑l pe rotiţe, şi se adâncea din nou în muncă.
Cum abia de‑i văzuse pe însoţitorii mei până atunci - fiindcă el şi cu mine merseserăm alături înaintea lor - rămase în picioare, pe covoraşul din faţa căminului, după ce trase şnurul clopoţelului, şi îi cercetă pe toţi cu privirea. Spre surprinderea mea, păru de la bun început deosebit de interesat de Drummle, ca să nu spun că doar de el.
― Pip, zise el, punându‑şi mâna pe umărul meu şi trăgându‑mă către fereastră. Nu ştiu care‑i unul, care‑i altul. Cum îl cheamă pe Păianjen?
― Păianjen? zisei eu mirat.
― Băiatul acela plin de bube, deşirat şi ursuz.
― Ah, acela e Bentley Drummle, răspunsei eu. Cel cu faţa delicată este Startop.
Fără să‑i dea nici cea mai mică atenţie „celui cu faţa delicată”, el repetă:
― Bentley Drummle zici că‑l cheamă, da? Îmi place înfăţişarea băiatului ăstuia!
Şi numaidecât începu să vorbească cu Drummle - deloc descurajat de răspunsurile greoaie şi reticente ale acestuia, ci folosindu‑se de ele ca să‑i poată
smulge alte vorbe din gură.
Nu‑mi dezlipeam privirile de la ei, când printre noi apăru servitoarea, cu primul fel de mâncare.
Era o femeie de vreo patruzeci de ani, cred, dar poate că era mai în vârstă
decât mi s‑a părut mie. Mai curând înaltă de statură, cu o faţă vioaie şi mobilă, foarte palidă, cu ochi mari şi stinşi şi cu un păr bogat, răsfirat pe umeri. N‑aş
putea să spun dacă vreo boală de inimă o făcea să‑şi ţină buzele întredeschise, de parcă ar fi gâfâit, şi să aibă pe chip o ciudată expresie de spaimă subită şi de
tulburare, dar ştiu că fusesem la teatru, să văd Macbeth, cu o seară sau două
înainte, şi că faţa ei mi se păru răvăşită de vâlvătaia focului, ca acelea pe care le văzusem ivindu‑se din cazanul vrăjitoarelor.
Aşeză platoul pe masă, îl atinse pe custodele meu cu un deget pe braţ, ca să
‑i atragă atenţia că masa e gata şi dispăru. Ne‑am aşezat la masă, custodele meu păstrându‑l pe Drummle lângă dânsul, de o parte, şi aşezându‑l pe Startop de partea cealaltă. Servitoarea pusese pe masă un platou ales, cu peşte, după care mâncarăm o friptură de miel, şi‑apoi una de pasăre, la fel de alese. Sosuri, vinuri, tot ce mai voiam - şi toate de cea mai bună calitate - ne erau date de către gazdă, de pe servanta sa, şi, după ce făceau înconjurul mesei, acesta le aşeza întotdeauna la locul lor. În acelaşi fel, ne împărţea fiecăruia farfurii curate, cuţite şi furculiţe, şi le punea, pe cele folosite în două coşuri aflate pe jos, lângă scaunul său. Nici o altă servitoare nu mai apăru, în afară de cea dintâi, care aducea fiecare fel de mâncare - şi îi vedeam de fiecare dată chipul acela, parcă ieşind din cazan. Mulţi ani mai târziu, am izbutit să obţin o îngrozitoare imagine care să
semene cu femeia aceea, punând pe cineva, care nu avea altă trăsătură comună
cu a îngrijitoarei decât părul despletit, să treacă prin spatele unui vas, în care ardea spirt, într‑o cameră întunecată.
Fiind foarte atent la servitoare, atât din pricina înfăţişării sale, cât şi din pricină că Wemmick mă pregătise pentru asta, am băgat de seamă că, ori de câte ori se afla în încăpere, nu‑şi dezlipea ochii de la custodele meu şi că îşi retrăgea repede mâinile după fiecare platou pe care îl aşeza şovăind în faţa lui, de parcă i
‑ar fi fost teamă că o s‑o cheme înapoi şi ar fi vrut ca el să‑i vorbească atunci, când era lângă el, dacă ar fi avut ceva de spus. Mi s‑a părut că puteam chiar desluşi în purtările domnului Jaggers faptul că îşi dădea seama de încordarea femeii şi că anume o ţinea, întotdeauna, în această stare.
Cina se desfăşura într‑o atmosferă de voioşie şi, cu toate că administratorul averii mele părea mai degrabă să urmărească discuţiile, decât să propună
