― Dragul meu Handel, îmi răspundea Herbert cu toată sinceritatea, dacă mă

crezi, exact cuvintele acestea îmi stăteau şi mie pe buze, printr ‑ o ciudată

coincidenţă!

― Atunci, Herbert, continuam eu, hai să vedem cum stăm cu afacerile noastre!

Întotdeauna ne alegeam cu o mulţumire profundă după ce stabileam o întâlnire în acest scop. Mie întotdeauna mi se părea că asta însemna să te ocupi de afaceri, asta însemna să priveşti lucrurile în faţă, asta însemna să iei taurul de coarne. Şi ştiu că şi Herbert gândea la fel.

În ziua hotărâtă, comandam ceva deosebit pentru cină, cu o sticlă de băutură, de asemenea, foarte deosebită, ca minţile noastre să fie întărite pentru o astfel de încercare şi să ne putem duce treaba la bun sfârşit. Odată cina încheiată, făceam rost de un snop de condeie, de o considerabilă provizie de cerneală, de un vraf de hârtii cu aspect foarte plăcut şi de sugative. Căci era un sentiment foarte liniştitor să ştii că ai din belşug articole de birou.

Apoi, luam o foaie de hârtie şi scriam, frumos şi citeţ, în capul foii, titlul:

„Situaţia datoriilor lui Pip”, adăugând foarte grijuliu numele „Hanul lui Barnard”

şi data. Herbert lua, de asemenea, o foaie de hârtie şi scria pe ea, cu aceleaşi amănunte, „Situaţia datoriilor lui Herbert”.

Fiecare dintre noi făcea apoi apel la câte un maldăr de înscrisuri, aşezat la îndemână, înscrisuri care fuseseră aruncate prin sertare, mototolite prin fundul buzunarelor, pe jumătate arse la aprinsul lumânărilor, lipite săptămâni de‑a rândul de oglindă şi deteriorate în fel şi chip. Scârţâitul peniţelor la lucru ne înviora din cale‑afară, aşa că uneori mi se părea greu să mai fac deosebirea între această muncă de lămurire şi plata banilor datoraţi. Din punctul de vedere al caracterului meritoriu, ambele operaţiuni mi se păreau perfect egale.

După ce scriam astfel o bucată de vreme, îl întrebam pe Herbert cum mergea

treaba lui. Herbert, cel mai adesea, se scărpina în cap, plin de tristeţe, la vederea cifrelor care se tot adăugau pe hârtia lui.

― Cresc, Handel, spunea Herbert, cresc întruna, pe legea mea!

― Fii tare, Herbert! îi răspundeam eu, mânuind mai departe peniţa cu mare hărnicie. Priveşte lucrurile în faţă. Aruncă o privire asupra propriilor tale cheltuieli. Intimidează‑le! Uită‑te ţintă la ele până se pierd cu firea!

― Asta şi fac, Handel, numai că se uită ele ţintă la mine până mă pierd eu cu firea!

Cu toate acestea, hotărârea mea neabătută avea efect şi

Herbert se aşternea din nou pe lucru. După un timp, se dădea din nou bătut, spunând că nu găsea nota de plată de la X sau de la Y sau de la Z, după cum era cazul.

― Atunci, Herbert, zi o sumă, estimează o sumă rotundă şi trece‑o acolo.

― Ce ingenios eşti! răspundea prietenul meu, cu admiraţie. Pe cuvânt că ai un simţ deosebit al afacerilor!

La fel gândeam şi eu. În aceste ocazii, mă consideram de reputaţia unui om de afaceri de primă mână - prompt, hotărât, energic, cu minte limpede şi sânge‑

rece. Când terminam de înşirat toate datoriile pe listă, le comparam pe fiecare cu sumele de pe chitanţe şi apoi le treceam în cont. Mulţumirea de sine după ce adăugam în cont vreo nouă înregistrare era de‑a dreptul o desfătare. Când nu mai aveam nici o cheltuială de înregistrat, îmi împătuream toate chitanţele foarte ordonat, le puneam deasupra o notiţă despre ceea ce conţineau şi apoi legam teancul într‑un pachet bine aranjat. Apoi, făceam acelaşi lucru şi pentru Herbert (care spunea, cu modestie, că nu avea geniul meu administrativ) şi simţeam că, astfel, îi pusesem ordine în treburi.

În modul în care ne reglam afacerile mai exista o găselniţă strălucită, pe care o numeam „a lăsa o marjă”. De pildă, să presupunem că datoriile lui Herbert erau de o sută şaizeci şi patru de lire şi şase pence. Atunci, eu îi spuneam:

― Lasă o marjă şi scrie un total de două sute!

Sau, presupunând că datoriile mele se ridicau la o sumă de patru ori mai mare decât aceasta, lăsam o marjă şi le înscriam cu un total de şapte sute. Aveam cea mai bună părere despre înţelepciunea acestei marje, dar sunt silit să

recunosc că, privind în urmă, cred că a fost o născocire care ne‑a costat foarte scump. Fiindcă întotdeauna ne grăbeam să facem numaidecât noi datorii, până

la limita marjei şi, uneori, sentimentul de eliberare şi de solvabilitate pe care ni‑

l dădea ne împingea mult mai departe, spre o nouă marjă.

Însă, după aceste cercetări asupra propriilor noastre finanţe, urma o perioadă de calm, de tihnă, de linişte virtuoasă care îmi oferea, o vreme, o părere deosebit de bună despre mine însumi. Alinat de ostenelile mele, de metoda mea şi de măgulirile lui Herbert, stăteam cu cele două pachete bine legate pe masă, înaintea mea, printre articolele de papetărie, şi mă simţeam mai degrabă un soi de bancă decât un simplu individ.

În timpul acestor îndeletniciri solemne încuiam uşa de la intrare, ca să nu fim cumva întrerupţi. Într‑o seară, când tocmai fusesem cuprins de una dintre stările mele de seninătate descrise mai sus, auzirăm o scrisoare vârâtă prin crăpătura uşii de la intrare şi căzând pe jos.

― E pentru tine, Handel, zise Herbert, care ieşise în antreu şi se întorsese cu ea. Sper că nu s‑a întâmplat nimic rău.

Aceste cuvinte erau o aluzie la pecetea mare neagră şi la chenarul negru de pe plic.

Scrisoarea era semnată „Trabb & Co.”, iar conţinutul era concis, numindu‑

mă un stimat gentleman şi informându‑mă că doamna J. Gargery încetase din viaţă, lunea trecută, la orele şase şi douăzeci de minute seara, şi că eram aşteptat la înmormântare, lunea următoare, la orele trei după‑amiaza.

Capitolul XXXV

Era pentru prima oară când apărea un mormânt deschis pe drumul vieţii mele, iar golul făcut în pământul neted al sufletului meu fu uimitor. Chipul surorii mele, stând în scaunul ei, lângă focul din bucătărie, nu‑mi dădea pace nici noapte, nici zi. Mintea mea părea că nu este în stare să cuprindă gândul că, fără ea, casa mai poate exista, şi, dacă mai înainte de aceasta, sora mea era foarte rar sau niciodată prezentă în gândurile mele, acum aveam strania impresie că o văd venind spre mine pe stradă sau că o voi auzi imediat bătându‑mi la uşă.

Până şi în camerele mele, cu care nu avusese niciodată vreo legătură, se instalase dintr‑odată stinghereala morţii şi mi se părea neîncetat că aud sunetul vocii sale sau îi zăresc faţa sau trupul întorcându‑se spre mine, de parcă mai era încă în viaţă şi ar fi venit deseori pe acolo.

Oricare mi‑ar fi fost soarta, cu greu mi‑aş fi putut aminti de sora mea cu drag. Dar bănuiesc că oricine simte gheara regretului, chiar dacă la mijloc nu este prea multă dragoste. Sub influenţa acestuia (şi probabil ca să‑mi maschez lipsa unor sentimente mai duioase), am fost cuprins de o violentă indignare împotriva celui de pe urma căruia ea suferise atât de mult şi simţeam că, dacă aş

fi avut suficiente dovezi, l‑aş fi putut urmări până în pânzele albe, ca să mă

răzbun, pe Orlick sau pe oricare altul.

Scriindu‑i lui Joe, ca să‑l consolez şi să‑l asigur că voi veni la înmormântare, am petrecut zilele rămase până atunci în această ciudată stare sufletească, despre care v‑am vorbit mai devreme. În ziua cu pricina, am ajuns în oraş

dimineaţa devreme şi am coborât din diligenţă la „Mistreţul albastru”, având destul timp să mă duc pe jos până la fierărie.

Era iarăşi o vară cu vreme frumoasă şi, în timp ce mergeam pe drum, zilele când nu eram decât o mică făptură neajutorată, iar sora mea nu mă cruţa deloc, îmi reveniră în minte foarte limpede. Însă mi se întoarseră înmuiate în culori mai dulci, care făceau mai blând până şi vârful „scărmănătoarei”, căci acum până şi slaba răsuflare a frunzelor de fasole şi de trifoi îi şoptea inimii mele că va veni şi ziua în care ar fi bine, pentru memoria mea, ca şi alţii să se plimbe sub soare şi să

se simtă împăcaţi gândindu‑se la mine.

În sfârşit, îmi apăru înaintea ochilor casa şi văzui că „Trabb & Co.” o împodobise cu însemnele doliului şi o luase în stăpânire. Două persoane caraghioase şi copleşite de durere, fiecare ţinând cu ostentaţie câte o cârjă

înfăşurată în pânză neagră - de parcă obiectele acelea ar fi putut aduce cuiva vreo mângâiere - erau postate la uşa din faţă. Într‑una dintre ele îl recunoscui pe un vizitiu de poştalion, care fusese dat afară de la „Mistreţul” pentru că răsturnase o tânără pereche într‑o groapă cu rumeguş, chiar în dimineaţa nunţii lor, din

pricina beţiei care îl adusese în situaţia să‑şi mâne calul cu mâinile strâns petrecute pe după grumazul acestuia. Toţi copiii satului şi majoritatea femeilor căscau gura, plini de admiraţie, la aceşti paznici cerniţi şi la ferestrele închise ale casei şi fierăriei. Iar, când mă apropiai, unul dintre cei doi paznici (fostul vizitiu de poştalion) bătu la uşă în locul meu - sugerând astfel că eu eram mult prea sfârşit de mâhnire ca să‑mi mai fi rămas atâta putere încât să bat singur.

Un alt paznic îndoliat (un tâmplar care mâncase două gâşte odată, în urma unui rămăşag) deschise uşa şi mă conduse în salonaşul de musafiri. Aici, domnul Trabb pusese stăpânire pe cea mai bună masă, lungind‑o cu toate tăbliile de rezervă, şi deschisese un soi de bazar cu însemne de doliu, ajutându‑se de un morman de ace cu gămălie neagră. Când am intrat, tocmai terminase de înfăşat pălăria cuiva în nişte scutece lungi şi negre, ca pe un nou‑născut african, şi întinse mâna după a mea. Numai că eu, neînţelegându‑i gestul şi zăpăcit de toată

întâmplarea, îi strânsei mâna cu toate dovezile unei călduroase simpatii.

Bietul Joe, înfăşurat într‑o pelerină scurtă, legată cu o fundă mare sub bărbie, stătea deoparte, în colţul cel mai retras al încăperii, acolo unde se vedea că fusese plasat de către Trabb, fiind cel mai de seamă dintre îndoliaţi. Mă aplecai spre el şi îi zisei:

― Dragă Joe, ce mai faci?