― Joe, ce mai faci, Joe?
― Pip, ce mai faci tu, Pip?
Cu faţa lui blajină şi cumsecade radiind împurpurată, şi cu pălăria pe podea între noi doi, Joe îmi prinse mâinile şi începu să mi le mişte în sus şi în jos cu hărnicie, de parcă aş fi fost ultimul model de pompă.
― Mă bucur să te văd, Joe. Dă‑mi mie pălăria!
Dar Joe, ridicând‑o grijuliu cu amândouă mâinile, ca pe un cuib de pasăre cu ouă în el, nici nu voi să audă să se despartă de acel obiect personal şi stărui să
rămână în picioare şi să vorbească pe deasupra ei, în cel mai stingheritor mod cu putinţă.
― Ce‑ai mai crescut, zise Joe, şi ce te‑ai mai spilcuit şi... înnobilat (Joe se gândise puţin înainte de a găsi acest cuvânt). De bună seamă că eşti o cinste pentru regele şi ţara ta!
― Şi tu, Joe, arăţi minunat.
― Mulţumesc lui Dumnezeu, zise Joe, sunt la fel ca întotdeauna. Nici soră‑ta nu e mai rău decât era. Iar Biddy e la fel, sănătoasă şi vioaie. Şi toţi prietenii sunt la fel, nici mai rău, nici mai bine. Mai puţin Wopsle, care a avut o cădere.
În tot acest timp, având în continuare mare grijă cum ţine cuibul de pasăre, Joe îşi plimba neîncetat ochii prin odaie, întorcându‑se mereu şi mereu către halatul meu de casă înflorat.
― A avut o cădere, Joe?
― Păi, da, zise Joe, coborându‑şi glasul, a părăsit biserica şi s‑a dus la o trupă de teatru. Care trupă de teatru l‑a luat la Londra, şi pe mine odată cu el. Şi a fost dorinţa lui - continuă Joe, vârându‑şi la subsuoară, în stânga, cuibul de păsări, pentru un moment, şi scotocind în el ca după un ou, cu mâna dreaptă -
ca, dacă nu te superi, să‑ţi înmânez asta.
Am luat ceea ce îmi întindea Joe şi am descoperit că era programul mototolit al unui mic teatru londonez, care anunţa debutul pe scenă, chiar în săptămâna aceea, „a unui celebru actor amator, de talia lui Roscius, a cărui interpretare de excepţie, în cea mai tragică dintre piesele bardului nostru naţional, a stârnit mare vâlvă, de curând, în cercurile dramatice locale”.
― Ai fost şi tu la spectacolul său, Joe? întrebai eu.
― Am fost, zise Joe, cu emfază şi gravitate.
― Şi a stârnit mare vâlvă?
― Păi, începu Joe, da, fără îndoială că s‑au azvârlit multe coji de portocale.
Mai ales când el a văzut Stafia. Deşi, domnule, te întreb eu pe dumneata, e oare un lucru cu socotinţă să‑l vezi pe un om că munceşte plin de râvnă şi tu să‑l întrerupi necontenit din vorba lui cu Stafia, strigându‑i: „Amin!”? Se prea poate ca omul acela să fi avut ghinionul să slujească într‑o biserică, zise Joe coborându
‑şi vocea, pe un ton convingător şi înduioşat, dar asta nu te‑ndreptăţeşte să‑l dai afară într‑un astfel de moment! Adică, vreau să spun că, dacă stafia tatălui nu are voie să te tulbure, apoi ce altceva să te mai tulbure, domnule? Mai mult încă, dacă pălăria de doliu ţi‑a fost, din nefericire, croită atât de mică, încât greutatea penelor negre ţi‑o trage tot timpul jos de pe cap, atunci încerci şi tu s‑o ţii cum oi putea, nu?
O schimbare pe faţa lui Joe, de parcă văzuse şi el o stafie, îmi dădu de veste că Herbert intrase în cameră. Atunci, îl prezentai pe Joe lui Herbert, care îi întinse mâna, dar Joe se trase un pas înapoi şi ţinu strâns de cuibul de pasăre.
― Sluga dumneavoastră, domnule, zise Joe, şi nădăjduiesc că
dumneavoastră şi cu Pip...
În clipa aceea ochii îi căzură pe Răzbunător, care aşeza nişte pâine prăjită pe masă, şi fără nici un dubiu, se arătă gata să‑l socotească pe „tânărul gentleman”
drept unul de‑al familiei - numai că eu mă încruntai la el, ceea ce îl zăpăci şi mai tare.
―...Adică, vreau să spun dumneavoastră doi, domnilor, sper că o duceţi bine cu sănătatea, într‑o casă aşa de închisă. Căci acesta poate fi un han foarte bun, potrivit părerilor celor din Londra, adăugă Joe, confidenţial, şi cred că este o locuinţă de încredere... Dar eu, unul, n‑aş ţine nici măcar un porc aici, adică nu în cazul în care aş vrea să‑l îngraş bine şi să mănânc carne fragedă şi gustoasă de la el.
Slobozind această mărturie măgulitoare despre calităţile locuinţei noastre şi trădându‑şi, de vreo câteva ori, înclinaţia de a‑mi spune „domnule”, Joe, invitat să ia loc la masă, începu iarăşi să privească roată prin cameră, căutând un loc potrivit unde să‑şi aşeze pălăria - de parcă n‑ar fi existat în natură decât vreo câteva foarte rare materii pe care aceasta s‑ar fi putut odihni - şi, în cele din urmă, o puse pe colţul cel mai îndepărtat al căminului, de unde, după aceea, cădea mereu pe jos, la intervale regulate.
― Doriţi ceai sau cafea, domnule Gargery? întrebă Herbert, care întotdeauna se îngrijea de masa de dimineaţă.
― Mulţumesc, domnule, zise Joe, ţeapăn din creştet până‑n tălpi. Ce vă
place dumneavoastră mai mult.
― Ce‑aţi zice de o cafea?
― Mulţumesc, domnule, răspunse Joe, vădit descurajat de propunere, dacă
dumneavoastră aţi fost atât de drăguţ să alegeţi cafeaua, n‑am să mă arăt împotriva părerilor dumneavoastră. Dar nu vi s‑a părut niciodată că încinge?
― Atunci, ceai! zise Herbert, turnându‑i o ceaşcă.
La acestea, pălăria lui Joe se rostogoli de pe poliţa căminului, iar el sări de pe scaun, o culese de pe jos şi o puse exact în acelaşi loc, de parcă ar fi fost o condiţie obligatorie de bună creştere ca aceasta să se rostogolească din nou, peste câteva clipe.
― Când aţi sosit în oraş, domnule Gargery?
― Să fi fost... ieri după‑amiază? răspunse Joe, după ce tuşi în pumn, de
parcă ar fi avut timp să ia şi tuse măgărească de când sosise. Nu, nu ieri după‑
amiază. Ba da, ieri după‑amiază. Da. Ieri după‑amiază am venit, declară el cu un aer profund, de înţelepciune, uşurare şi adâncă nepărtinire la un loc.
― Aţi apucat să vedeţi ceva din Londra?
