― Aş zice, după culoarea hainelor lui, că lucrează la cariera de piatră.

― Asta înseamnă că l‑ai mai văzut?... De ce te uiţi la copacul ăla umbros de pe drum?

― L‑am văzut acolo, în noaptea în care a murit ea.

― Şi n‑a fost ultima oară când l‑ai văzut, Biddy?

― Nu. L‑am mai văzut şi adineauri, tot acolo, cam de când ne plimbăm noi pe

‑aici... N‑are nici un rost! mă opri Biddy, punându‑şi mâna pe braţul meu, fiindcă mă pregăteam să dau o fugă până acolo. Ştii bine că nu te‑aş păcăli.

Acum un minut era acolo, dar a plecat.

Eram revoltat la culme să descopăr că Biddy mai era încă urmărită de individul acela şi tare îndârjit împotriva lui. Îi spusei şi ei asta şi adăugai că aş da oricâţi bani mi s‑ar cere sau aş îndura orice doar ca să‑l ştiu plecat din acest ţinut. Încetul cu încetul, mă linişti, vorbindu‑mi despre cât de mult mă iubea Joe şi despre cum nu se plângea el niciodată - nu preciză că de mine, nu era nevoie, căci ştiam ce vrea să spună -, ci mereu îşi făcea datoria în viaţă, cu braţ puternic, cu vorbe puţine şi cu o inimă simţi‑toare.

― Într‑adevăr, e greu să‑l vorbeşti de bine atât cât merită, zisei eu. Dar, Biddy, o să stăm mai des de vorbă despre toate lucrurile acestea, fiindcă de bună

seamă că am să vin de‑acum mai des pe aici. N‑am să‑l las singur pe bietul Joe.

Biddy nu zise nimic.

― Biddy, mă auzi?

― Da, domnule Pip.

― Ca să nu mai spun de faptul că îmi spui „domnule Pip”, ceea ce mi se pare de prost‑gust, Biddy... Ei, ce părere ai?

― Ce părere am? întrebă Biddy, timidă.

― Biddy, zisei eu într‑un mod foarte hotărât, îţi cer, fiindcă vreau să ştiu, să

‑mi spui ce părere ai despre asta!

― Despre asta? făcu Biddy.

― Şi nu mă mai îngâna! replicai eu. Nu obişnuiai să mă îngâni, Biddy!

― Nu obişnuiam! zise Biddy. O, domnule Pip! Nu obişnuiam!

Mă gândii c‑ar fi mai bine dacă aş renunţa şi la acest subiect. Însă, după ce dădurăm un ocol, în tăcere, grădinii, revenii la punctul de plecare.

― Biddy, începui, am spus ceva în legătură cu faptul că voi veni mai des pe aici, să‑l văd pe Joe, iar tu mi‑ai primit vorbele cu o tăcere apăsată. Fii atât de

bună, Biddy, şi spune‑mi de ce.

― Bine, atunci... Sunteţi foarte sigur că veţi veni, într‑adevăr, să‑l vedeţi mai des? mă întrebă Biddy, oprindu‑se pe poteca îngustă a grădinii şi privindu‑mă, sub lumina stelelor, cu ochii ei limpezi şi sinceri.

― Oh, Dumnezeule! zisei eu, văzându‑mă silit, în disperare de cauză, să nu

‑i răspund. Asta e chiar o latură foarte urâtă a firii omeneşti! Te rog, Biddy, să nu mai spui nimic. Cu asta m‑ai supărat foarte tare!

Din acest motiv, foarte bine întemeiat, am ţinut‑o la distanţă pe Biddy în timpul mesei de seară şi, când am urcat în odăiţa mea, i‑am spus noapte bună în cel mai demn mod pe care, în sufletul meu revoltat, l‑am socotit potrivit cu înmormântarea şi cu celelalte întâmplări din ziua aceea. Fiindcă m‑am trezit des peste noapte, din sfert în sfert de oră, am cugetat amar la cât de răutăcios, cât de jignitor şi de nedrept se purtase Biddy cu mine.

Trebuia să plec dis‑de‑dimineaţă. Ei, bine, dis‑de‑dimineaţă am ieşit din casă şi am tras cu ochiul, nevăzut de nimeni, printr‑una din ferestrele de lemn ale fierăriei. Am rămas acolo, câteva minute, uitându‑mă la Joe, deja la muncă, având pe faţă o aură de sănătate şi putere, care o făcea să strălucească de parcă

pusese deoparte, înlăuntrul său, soarele luminos al vieţii, care îşi trimitea acum razele pe chipul său.

― La revedere, dragă Joe!... Nu, nu‑ţi şterge mâna, pentru numele lui Dumnezeu, dă‑mi mâna ta înnegrită, aşa cum e!... O să mă întorc curând şi‑o să

vin mai des.

― Niciodată nu e prea curând, domnule, spuse Joe, şi niciodată nu‑i prea des, Pip!

Biddy mă aştepta în pragul uşii de la bucătărie, cu o cană cu lapte şi o coajă

de pâine.

― Biddy, zisei eu, întinzându‑i mâna la plecare, nu sunt supărat, dar m‑ai rănit...

― Nu, să nu te simţi rănit, mă imploră ea cu însufleţire. Lasă‑mă să mă simt eu rănită fiindcă n‑am fost mărinimoasă.

Încă o dată, ceţurile se ridicară când mă îndepărtai de casă. Dacă ele îmi dezvăluiau, aşa cum bănuiesc astăzi că se întâmpla, faptul că nu aveam să mă

mai întorc şi că Biddy avusese dreptate, tot ce pot să mai spun este că nu se înşelau.

Capitolul XXXVI

Herbert Şi cu mine o duceam din ce în ce mai rău cu datoriile, analiza cheltuielilor, acordarea unor marje şi alte tranzacţii exemplare de acelaşi fel. Iar timpul îşi vedea de drum, că voiam sau nu, aşa cum face el de obicei. Aşa am ajuns la vârsta majoratului - împlinindu‑se prezicerea lui Herbert că voi fi major înainte să aflu tot adevărul despre situaţia mea.

Şi Herbert devenise major, cu opt luni mai devreme decât mine. Dar, pentru că nu avea nimic altceva de dobândit decât majoratul, evenimentul nu produse mare senzaţie la „Hanul lui Barnard”. Aşteptam amândoi să ajung eu la cea de‑

a douăzeci şi una aniversare, construind un noian de ipoteze şi presupuneri, întrucât amândoi socoteam că domnul Jaggers nu va avea încotro şi va trebui să

‑mi spună ceva lămuritor cu acest prilej.

Avusesem grijă să fie bine înţeles în Little Britain când urma să vină ziua mea. În ajun, primii o înştiinţare oficială de la Wemmick că domnul Jaggers s‑ar bucura dacă i‑aş face o vizită la ora cinci, în după‑amiaza fericitei zile. După

aceasta, Herbert şi cu mine rămaserăm încredinţaţi că avea să se petreacă un lucru minunat, ceea ce îmi stârni o neobişnuită emoţie când îmi făcui apariţia, ca un adevărat model de punctualitate, la biroul custodelui meu.

În încăperea din faţă, Wemmick mă felicită şi îşi frecă nasul, pe‑o nară, cu o bucată de hârtie de mătase împăturită frumos, a cărei înfăţişare îmi plăcu mult.

Însă nu pomeni nici un cuvânt în legătură cu ea şi mă pofti, cu un semn din cap, în biroul personal al custodelui meu. Era noiembrie, iar domnul Jaggers stătea lângă foc, cu spatele sprijinit de cămin şi cu mâinile vârâte sub pulpanele hainei.

― Ei, Pip, zise el, astăzi trebuie să‑ţi spun domnule Pip. Felicitări, domnule Pip!

Ne‑am dat mâna - avea întotdeauna o strângere de mână deosebit de scurtă

şi viguroasă - şi i‑am mulţumit.