‑acum, dacă, presupunând că vreodată o să vrei să mă vezi, vei veni şi vei băga capul pe fereastra fierăriei, şi‑l vei vedea pe Joe fierarul acolo, la vechea lui nicovală, în vechiul lui şorţ pârlit, muncind de zor la ale lui. Sunt îngrozitor de tare de cap, dar nădăjduiesc că am nimerit să‑ţi spun şi ceva bun între toate acestea, până la urmă. Şi Dumnezeu să te binecuvânteze, dragul meu prieten, Pip, bătrâne, Dumnezeu să te binecuvânteze!
Nu mă înşelasem închipuindu‑mi că avea demnitatea lui. Joe nu se mai împiedică de croiala hainelor sale în momentul în care îmi spuse aceste cuvinte, cum nu s‑ar fi putut împiedica de ea pe drumul său spre Împărăţia Cerurilor. M
‑a mângâiat uşor pe frunte şi a ieşit. De îndată ce mi‑am revenit cât de cât, m‑am grăbit să fug după el şi l‑am căutat pe toate străzile învecinate, dar nu l‑am mai găsit.
Capitolul XXVIII
Mi‑era limpede că trebuie să mă întorc în orăşelul nostru a doua zi şi, pradă
primului val de remuşcări, mi‑era la fel de limpede că trebuie să mă duc să stau la Joe. Dar, după ce mi‑am oprit un loc la diligenţa de a doua zi şi m‑am dus până la domnul Pocket şi am venit înapoi, nu mai eram deloc sigur asupra celui de‑al doilea lucru, aşa că am început să‑mi născocesc o seamă de motive şi să
ticluiesc nenumărate scuze pentru a trage peste noapte la „Mistreţul albastru”: aş fi fost o povară la Joe acasă; nu eram aşteptat şi patul meu n‑ar fi fost pregătit; m ‑ aş fi aflat prea departe de domnişoara Havisham, iar ei îi plăcea punctualitatea şi s‑ar fi putut supăra dacă aş fi întârziat. Toţi escrocii de pe pământ la un loc nu fac cât cei care se înşală singuri şi, cu astfel de şiretlicuri, m
‑am înşelat pe mine însumi. Fără îndoială, e un lucru foarte ciudat. Că aş lua drept bună o jumătate de coroană falsă, măsluită de altcineva, ar mai fi de înţeles, dar, în cunoştinţă de cauză, să iau drept adevărată moneda falsificată de mine însumi!... Un străin mieros, pretinzând că, de dragul siguranţei, vrea să‑mi strângă mai bine gura pungii în care mi‑am împăturit bancnotele şi care, de fapt, mi le fură şi‑mi dă în loc coji de nucă e una, dar cât înseamnă prestidigitaţia lui în comparaţie cu a mea, când îmi vâr în pungă, cu mâna mea, coji de nucă şi‑mi spun că am, de fapt, bancnote?
Hotărând că trebuie să mă duc la „Mistreţul albastru”, mi‑am frământat grozav mintea, şovăind dacă să‑l iau sau nu şi pe Răzbunător cu mine. Eram ispitit de gândul că acel mercenar costisitor îşi va plimba cizmele, în faţa tuturor, pe sub arcadele staţiei de poştă a diligenţelor de la „Mistreţul albastru”, şi era o
imagine măreaţă să mi ‑ l închipui apărând, ca din întâmplare, în prăvălia croitorului şi buimăcindu‑l pe obraznicul acela de ucenic al lui Trabb. Pe de altă
parte, băiatul de prăvălie al lui Trabb ar fi putut să se bage pe sub pielea valetului meu şi să‑i dezvăluie unele lucruri neplăcute sau, obraznic şi fără frică de nimic cum era, l‑ar fi putut huidui în plină stradă. Mai mult, binefăcătoarea mea ar fi putut să audă despre el şi să nu‑l placă. Una peste alta, m‑am hotărât să‑l las pe Răzbunător acasă.
Îmi rezervasem un loc la diligenţa de după‑amiază şi, cum ne aflam în pragul iernii, urma să ajung la destinaţie abia la două sau trei ore după lăsarea întunericului. Plecarea din Cross Keys era la ora două. Am ajuns în staţie cu un sfert de oră mai devreme, ajutat de Răzbunător - dacă pot folosi această expresie pentru cineva care nu mă ajuta niciodată, decât dacă n‑avea încotro.
Pe vremea aceea, deţinuţii erau transportaţi până în porturi cu poştalionul.
Deoarece auzisem nu o dată că sunt duşi cu diligenţa, dar niciodată în cupeul călătorilor, şi îi văzusem deseori pe drum, bălăbănindu‑şi picioarele în lanţuri pe acoperişul trăsurii, n‑ar fi trebuit să mă mir când Herbert, cu care îmi dădusem întâlnire în curtea staţiei, a venit şi m‑a anunţat că doi puşcăriaşi vor călători cu aceeaşi diligenţă cu care plecam eu. Dar aveam un motiv, acum foarte vechi, de a tremura, în adâncul sufletului, ori de câte ori auzeam cuvântul puşcăriaş.
― Nu te supără prezenţa lor, Handel? zise Herbert.
― Oh, nu!
― Mi s‑a părut că nu‑ţi plac.
― Nu pot pretinde că îmi plac şi cred că nici ţie, personal, nu‑ţi plac. Dar nu mă deranjează.
― Uite‑i că vin, zise Herbert, tocmai ies din bodegă. Ce tablou al decăderii şi al ticăloşiei!
Îşi cinstiseră paznicul, cred eu, fiindcă aveau un gardian cu ei şi toţi trei ieşiseră din bodegă ştergându‑se la gură cu mâna. Cei doi puşcăriaşi erau legaţi unul de altul cu cătuşe şi aveau amândoi inele de fier la picioare - inele a căror formă o ştiam prea bine. Purtau şi nişte haine pe care, de asemenea, le ştiam prea bine. Paznicul lor avea o pereche de pistoale şi ducea, la subsuoară, o măciucă
zdravănă, dar părea să se înţeleagă bine cu ei şi stătea cu ei alături, uitându‑se cum se înhămau caii, având mai curând aerul că puşcăriaşii erau o expoziţie interesantă, care, pentru moment, nu se deschisese încă oficial, iar el era custodele acesteia. Unul dintre puşcăriaşi era mai înalt şi mai vânjos decât celălalt şi părea de la sine înţeles, potrivit misterioaselor legi ce guvernează
lumea, atât a deţinuţilor cât şi a oamenilor liberi, că lui îi fuseseră hărăzite hainele cele mai strâmte. Din această pricină, mâinile şi picioarele lui semănau cu nişte perniţe mari de ace, iar hainele păreau un costum ridicol de carnaval.
Însă i‑am recunoscut, dintr‑o singură privire, ochiul mijit. Era acelaşi om pe care îl văzusem pe bancă la „Trei luntraşi voioşi”, într‑o sâmbătă seara, şi care mă tot doborâse trăgând cu puşca lui nevăzută!
Mi‑a fost uşor să‑mi dau seama că, în momentul acela, omul nu mă
recunoştea, de parcă nu mă văzuse niciodată în viaţa lui. Mă măsură din cap până‑n picioare, ochiul său mijit preţuindu‑mi lanţul ceasului, apoi scuipă, ca din întâmplare, şi îi spuse ceva celuilalt ocnaş, drept pentru care începură să
râdă şi se răsuciră în loc, ciocnindu‑şi cătuşele una de alta, uitându‑se în altă
parte. Numerele mari cusute pe spinările lor, ca numerele de pe porţile caselor, întreaga lor înfăţişare grosolană, răpciugoasă, diformă, de parcă ar fi fost nişte animale inferioare, picioarele lor prinse în inele de fier, şi înfăşurate, pentru protecţie, cu batiste, şi felul în care toţi cei de faţă se uitau la ei şi se ţineau deoparte din calea lor, toate făceau din ei (cum spusese Herbert) cel mai neplăcut şi mai degradant tablou.
Dar nu acesta era lucrul cel mai rău. Toată partea din spate a diligenţei fusese ocupată de o familie care se muta din Londra şi nu mai existau alte locuri pentru cei doi deţinuţi decât pe banca din faţă, în spatele vizitiului. Aflând aceasta, un gentleman coleric, care plătise pentru locul al patrulea de pe banca aceea, avu un violent acces de furie şi zise că era o încălcare a regulilor de călătorie să‑l pună pe el laolaltă cu astfel de tovarăşi de drum de cea mai joasă
speţă, şi că situaţia era primejdioasă, revoltătoare, infamă, ruşinoasă şi nu mai ştiu cum. Între timp, diligenţa era gata, iar vizitiul nerăbdător, aşa că toţi ne‑am pregătit să urcăm. Se apropiaseră şi puşcăriaşii, împreună cu paznicul lor -
aducând cu ei miasma acea ciudată, de prişniţă cu pâine, postav, câlţi de frânghie şi piatră‑de‑var, care îi învăluie întotdeauna.
― N‑o luaţi chiar aşa în nume de rău, domnule, îşi începu gardianul pledoaria în faţa călătorului furios. O să mă aşez eu lângă dumneavoastră şi o să
‑i pun pe ei în marginea rândului. N‑o să vă deranjeze cu nimic, domnule. Nici n
‑o să simţiţi că sunt aici.
― Şi nu da vina pe mine, mormăi puşcăriaşul pe care îl recunoscusem. Nu eu vreau să plec. Eu sunt gata să rămân pe loc. Din punctul meu de vedere, oricine ar vrea să‑mi ia locul e binevenit.
― Sau să mi‑l ia mie! zise celălalt, răstit. Nu l‑aş fi încurcat pe nici unul dintre voi, dacă ar fi fost după mine!
Apoi, izbucniră amândoi în râs şi începură să spargă nuci, scuipând cojile pe jos. Şi cred că şi mie mi‑ar fi venit să fac la fel, dacă aş fi fost în locul lor şi atât de dispreţuit de toată lumea.
Până la urmă, se hotărî că nu era nimic de făcut pentru liniştea domnului furios, şi că acesta trebuia fie să meargă în tovărăşia celor cu care avusese norocul să pice, fie să rămână acasă. Astfel, domnul îşi ocupă locul, încă
protestând, gardianul se aşeză lângă el, iar puşcăriaşii se suiră, cum putură, pe locurile lor - cel pe care îl recunoscusem aşezându‑se chiar în spatele meu, de‑i puteam simţi răsuflarea în ceafă.
― La revedere, Handel! strigă Herbert, când diligenţa porni.
Mă gândii ce noroc dumnezeiesc aveam, fiindcă Herbert îmi găsise un alt nume în loc de Pip.
