Mi ‑ este cu neputinţă să spun cât de pătrunzător simţeam răsuflarea puşcăriaşului, nu doar în ceafă, ci şi pe şira spinării. Mă simţeam de parcă mi s
‑ar fi injectat în măduvă un acid înţepător, care se răspândea rapid în mine şi‑
mi strepezea dinţii. Parcă răsufla mai greu decât oricare alt om şi făcea mult mai mult zgomot, iar eu îmi dădeam seama că ‑ mi ridicasem mult un umăr, cocoşându‑mă într‑o parte, străduindu‑mă să mă chircesc cât mai tare ca să mă
feresc de suflarea lui.
Vremea era nesuferit de rece şi cei doi puşcăriaşi blestemau gerul, care ne amorţi pe toţi foarte curând. Când trecurăm de hanul de la mijlocul drumului, majoritatea moţăiam şi tremuram în tăcere. Picoteam şi eu, încercând să găsesc
un răspuns la întrebarea dacă nu s‑ar fi cuvenit să‑i înapoiez cele două lire sterline individului din spatele meu, înainte de a‑i pierde din nou urma, şi cum ar fi cel mai bine să procedez. M‑am trezit, tresărind de spaimă, că mă aplecasem mult în faţă, de parcă voiam să ajung între cai, şi am început din nou să întorc pe toate feţele întrebarea.
Dar se pare că pierdusem şirul de mai multă vreme decât crezusem, căci, deşi nu puteam desluşi nimic prin bezna de afară, cu zvâcnirile haotice de lumină
şi de umbră de la felinarele noastre, am adulmecat ţinutul mlaştinilor în vântul rece şi umed care bătea înspre noi. Ghemuindu‑se şi ei, ca să se mai încălzească, şi adăpostindu‑se în spatele meu ca să se apere de vânt, ocnaşii se apropiaseră, între timp, şi mai mult de mine. Primele cuvinte pe care i‑am auzit schimbându
‑le între ei, în clipa în care m‑am trezit, au fost aceleaşi din gândurile mele:
― Două hârtii de câte o liră.
― De unde le avea? zise puşcăriaşul pe care nu‑l mai văzusem niciodată
până atunci.
― De unde să ştiu eu? răspunse celălalt. Le ascunsese el cumva. Pesemne că
le primise de la prieteni.
― Mi‑ar plăcea mie, zise celălalt, cu o înjurătură amarnică pentru frig, să‑i am şi eu acuma!
― Banii sau prietenii?
― Banii! Mi‑aş vinde toţi prietenii pe care i‑am avut vreodată pentru o astfel de bancnotă, şi aş socoti că am făcut un târg grozav. Şi? După care ţi‑a spus...
― După care mi‑a spus..., reluă puşcăriaşul pe care‑l recunoscusem, şi totul s‑a petrecut într‑o clipită, în spatele unei grămezi de lemne din curtea depozitelor din port: „O să fii eliberat!” Da, urma să fiu, i‑am spus eu. Şi n‑aş vrea să‑l găsesc pe băiatul care i‑a dat de mâncare şi nu l‑a trădat, şi să‑i dau cele două
hârtii de câte o liră? Iar eu i‑am spus că vreau. Şi aşa am făcut!
― Mare prost! mormăi celălalt. Eu i‑aş fi cheltuit ca un bărbat adevărat, pe haleală şi băutură. Ăla oricum trebuie să fi fost vreun ageamiu. Vrei să spui că nu ştia nimic despre tine?
― Nici cât negru sub unghie. Eram în bande diferite, pe vase diferite. El a fost judecat din nou, pentru evadare, şi a primit condamnare pe viaţă.
― Şi numai atunci, când cu treaba aia... „de onoare”... ai lucrat prin părţile astea?
― Numai atunci.
― Şi ce crezi despre locurile astea?
― Sunt cele mai afurisite cu putinţă! Noroi, ceaţă, bălţi şi muncă, apoi muncă, bălţi, ceaţă şi noroi. Şi tot aşa!
Amândoi blestemară ţinutul cu nişte vorbe înfiorătoare şi, treptat, îşi deşertară sacul şi nu le mai rămase nimic de spus.
De bună seamă că m‑aş fi dat jos şi aş fi preferat să fiu lăsat singur, în pustietatea şi în bezna de pe drum, după ce am auzit acest dialog, dacă n‑aş fi fost încredinţat că omul acela nu bănuia cine sunt. Într‑adevăr, mă schimbasem mult, atât din pricină că, în mod firesc, crescusem, cât şi pentru că eram atât de altfel îmbrăcat şi într‑o situaţie atât de deosebită faţă de cea de odinioară. Prin urmare, era greu de crezut că m‑ar fi putut recunoaşte fără ajutorul întâmplării.
Totuşi, coincidenţa de‑a ne afla împreună în diligenţă era destul de ciudată, şi
gândul că s‑ar fi putut, dintr‑o altă coincidenţă, să‑mi audă numele şi atunci să
facă legătura între chipul meu de acum şi numele meu mă umplea de groază. Din cauza aceasta, m‑am hotărât să cobor de îndată ce aveam să intrăm în oraş, ca să mă feresc de‑a mă auzi strigat în prezenţa sa. Mi‑am pus planul în aplicare cu succes. Mica mea valiză era în cupeul trăsurii, sub picioarele mele. Nu trebuia decât să învârt piedica şi s‑o scot afară. Am aruncat‑o din mers, apoi am coborât şi eu după ea, la primul felinar, de unde începeau pietrele pavajului din oraş. Cât despre puşcăriaşi, s‑au dus mai departe cu diligenţa. Ştiam bine locul unde urma să fie conduşi, pe râu. Cu ochii minţii revăzui barca şi echipajul său de puşcăriaşi aşteptându‑i pe cei doi lângă debarcaderul plin de mâzgă, şi auzii din nou strigătul răguşit „Voi, ăştialalţi, vâsliţi!”, semănând cu o poruncă dată
câinilor, şi zării din nou acea Arcă a lui Noe blestemată, ancorată în larg, pe marea ca de smoală.
N ‑ aş putea spune de ce anume mă temeam, căci temerile mele erau deopotrivă nelămurite şi tulburi, dar ştiu că muream de frică. În timp ce mergeam spre han, mi‑am dat seama că frica aceea, care întrecea cu mult spaima de‑a fi recunoscut în chip dureros sau neplăcut, era cea care mă făcea să
tremur. Sunt încredinţat că nu îmbrăca nici o formă desluşită şi că nu era decât reînvierea, pentru câteva minute, a groazei mele din copilărie.
Cafeneaua de la „Mistreţul albastru” era goală şi am avut răgazul nu doar să
‑mi comand mâncare, ci să mă şi aşez să mănânc, mai înainte de a fi recunoscut de către chelner. De îndată ce şi‑a cerut iertare pentru memoria lui slabă, m‑a întrebat dacă trebuia să trimită băiatul după domnul Pumblechook.
― Nu, spusei eu, hotărât nu!
Chelnerul (cel care adusese mustrarea de la negustori, în ziua în care intrasem ucenic) păru surprins şi se folosi de cea dintâi ocazie pentru a‑mi pune în faţă un număr vechi şi soios dintr‑o gazetă locală, cu atâta ostentaţie încât îl luai şi citii paragraful următor:
„Cititorii noştri vor afla, nu fără un deosebit interes, referitor la romantica înavuţire, petrecută de curând, a unui tânăr artizan al fierului din acest ţinut (ce temă minunată, printre altele, pentru pana fermecată a concetăţeanului nostru Tooby, care n‑a fost încă universal recunoscut, poetul ziarului nostru!), că primul său îndrumător, tovarăş de copilărie şi prieten a fost un foarte respectat personaj, nu cu totul străin de negoţul cu grâne şi seminţe, ale cărui sediu de afaceri şi depozit, excepţional de convenabile şi la îndemâna tuturor, sunt situate la mai puţin de o sută de mile de la strada principală. Nu este cu totul străin de sentimentele noastre personale faptul că amintim de EL ca fiind mentorul tânărului nostru Telemac, căci este bine de ştiut că oraşul nostru a dat naştere unui întemeietor al viitorului strălucit al acestuia din urmă. Oare fruntea gânditoare a înţeleptului cititor sau ochiul scânteietor al Frumuseţii frumoasei cititoare se întreabă al cui viitor strălucit? Credem că însuşi Quentin Matzys a fost Fierarul din Anvers, Verb sap.”
Sunt şi acum convins, având în vedere bogata mea experienţă, că, dacă în zilele acelea ale situaţiei mele înfloritoare, m‑aş fi dus la Polul Nord, până şi acolo aş fi întâlnit pe cineva, un eschimos rătăcitor sau un om din lumea civilizată, care mi‑ar fi spus că Pumblechook a fost primul meu îndrumător şi întemeietorul situaţiei mele strălucite.
Capitolul XXIX
