Răspunsesem fără nici o plăcere, pentru că mi se părea că acest lucru îmi dădea un aer prea copilăresc, iar ea oricum mă tratase deja cu asupra de măsură
ca pe un copil.
― De la schimbarea situaţiei şi a perspectivelor tale, ţi ‑ai schimbat şi prietenii? întrebă Estella.
― Fireşte, zisei eu.
― Şi, desigur, adăugă ea, pe un ton trufaş, cei cu care ţi se părea potrivit odinioară să te însoţeşti nu ţi se mai par potriviţi astăzi.
Mă îndoiesc foarte tare că‑mi mai rămăsese o cât de mică intenţie să merg să
‑l văd pe Joe, iar dacă aceasta mai existase, totuşi, până în clipa aceea, vorbele ei mi‑o spulberară pe deplin.
― Nici nu‑ţi trecea prin minte, pe atunci, ce noroc te aştepta, nu‑i aşa? zise Estella, fluturând uşor din mână, în semn că se referea la vremea luptei mele cu Herbert.
― N‑aveam nici cea mai mică idee.
Aerul de indiscutabilă superioritate cu care mergea alături de mine contrasta adânc cu aerul de imaturitate şi de supuşenie cu care mergeam alături de ea.
Aceasta mi‑ar fi ros şi mai tare inima dacă nu m‑aş fi socotit în afara oricărei primejdii de acest soi, pentru că fusesem pus deoparte pentru ea şi sortit să fiu al ei.
Grădina era mult prea năpădită de buruieni ca să ne putem plimba prin ea în voie şi, după ce îi dădurăm ocol de vreo două sau trei ori, ne întoarserăm în curtea fabricii de bere. Îi arătai, cu delicateţe, locul unde o văzusem plimbându‑
se pe butoaiele de bere, în prima zi a vremurilor de odinioară, iar ea îmi zise, aruncând o privire rece şi nepăsătoare în direcţia aceea:
― Aşa am făcut?
Îi arătai locul unde ieşise din casă şi‑mi adusese de mâncare şi de băut, iar ea zise:
― Nu‑mi aduc aminte.
― Nu‑ţi aduci aminte nici că m‑ai făcut să plâng? întrebai eu.
― Nu, răspunse ea, clătinând din cap şi uitându‑se distrată în jurul său.
Cred că faptul că nu‑şi amintea şi, mai ales, nepăsarea ei pentru toate lucrurile acestea m‑au făcut să plâng din nou, înlăuntrul meu - iar acesta este plânsul cel mai sfâşietor dintre toate.
― Trebuie să ştii, zise Estella, cu aerul îngăduitor pe care numai o femeie de o frumuseţe răpitoare îl poate avea, că eu nu am inimă... Dacă asta poate avea vreo legătură cu ţinerea mea de minte.
Am început să bolborosesc ceva foarte încâlcit, despre faptul că îmi îngăduiam să mă îndoiesc de acest lucru, căci nu putea exista atâta frumuseţe fără de inimă.
― Ei! Fără îndoială că am o inimă în care se poate înfige un pumnal sau se poate trage un glonţ, reluă Estella, şi de bună seamă că, dacă ea ar înceta să mai bată, şi eu voi înceta din viaţă. Dar, înţelegi ce vreau să spun, nu am nici urmă de blândeţe în ea. Nu tu simpatie... nu tu sentimente... prostii dintr‑astea!
Oare ce anume impresie renăscuse în mintea mea, când mă uitam la ea cum stătea dreaptă şi nemişcată, studiindu‑mă cu atenţie? Ceva ce mai văzusem şi la
domnişoara Havisham? Nu. Exista, ce‑i drept, în unele priviri şi gesturi de‑ale sale, acel fel de asemănare cu domnişoara Havisham, ce se poate observa adesea la copiii care au stat mult împreună cu persoanele mature şi departe de restul lumii şi care, la sfârşitul copilăriei, va produce o izbitoare, deşi pur întâmplătoare, corespondenţă de expresie între chipuri care, altminteri, sunt absolut diferite. Totuşi, nu la domnişoara Havisham mă ducea gândul. Am privit
‑o din nou pe Estella, dar, deşi se uita la mine, impresia pierise.
Ce anume fusese?
― Vorbesc serios, zise Estella, nu atât încruntându‑se, căci fruntea îi rămase netedă, cât întunecându‑se la faţă. Dacă vom fi nevoiţi să stăm mai mult împreună, ai face mai bine să înţelegi acest lucru încă de pe acum. Nu! mă opri ea, cu un gest poruncitor, văzând că deschisesem gura. Nu mi ‑am dăruit dragostea nimănui! De altfel, n‑am simţit niciodată aşa ceva.
În clipa următoare, intram în berăria de mult abandonată, iar ea îmi arăta galeria de sus, pe unde o zărisem ieşind, tot în acea primă zi de demult, şi îmi spuse că‑şi amintea că se suise până acolo şi mă văzuse jos încremenit de spaimă. În timp ce‑i urmăream mâna albă, mă fulgeră din nou acea impresie nelămurită, care‑mi scăpa mereu. Tresărirea mea involuntară o făcu să‑şi pună
mâna pe braţul meu. Imediat, năluca pieri din nou şi pentru totdeauna!
Ce anume fusese?
― Ce s‑a întâmplat? întrebă Estella. Eşti îngrozit din nou?
― Aş fi, dacă aş da crezare lucrurilor pe care mi le‑ai spus adineauri, răspunsei eu, ca să închei.
― Adică nu crezi? Treaba ta! Eu ţi ‑ am spus ‑ o, oricum. Domnişoara Havisham te va aştepta, curând, la vechiul tău post, deşi aş zice că ar fi cazul să
renunţe la obiceiul ăsta, ca şi la multe alte vechituri. Hai să mai facem încă o dată
înconjurul grădinii, apoi o să mergem înăuntru. Hai! N‑o să verşi astăzi lacrimi pentru cruzimea mea. O să fii pajul meu şi o să mă laşi să mă sprijin de umărul tău!
Rochia ei frumoasă se târâse pe pământ. Acum, o ridicase puţin cu o mână, iar cu cealaltă se sprijinea uşor de umărul meu în timp ce mergeam. Ne‑am mai plimbat încă de vreo două sau trei ori în jurul grădinii părăginite, care mi se părea înflorită. Şi dacă buruienile îngălbenite sau verzi, crescute printre crăpăturile zidului vechi, ar fi fost cele mai rare flori din lume, şi tot n‑ar fi fost mai scumpe în amintirea mea.
Între noi nu era nici o deosebire de vârstă care s‑o îndepărteze pe Estella de mine. Eram de‑o seamă, deşi, fireşte, în cazul ei, vârsta avea un cuvânt mai greu de spus decât în cazul meu. Dar aerul de inaccesibilitate pe care i‑l dădeau frumuseţea şi manierele sale mă tulbura chiar şi în mijlocul încântării mele, chiar şi în culmea siguranţei pe care o simţeam la gândul că ocrotitoarea noastră
ne alesese unul pentru celălalt. Nefericitul de mine!
În cele din urmă, ne‑am dus înapoi în casă. Spre marea mea mirare, am aflat că, între timp, custodele meu trecuse pe la domnişoara Havisham cu treburi şi avea să se întoarcă la masă. Cât lipsiserăm noi, toate lumânările din braţele vechi ale sfeşnicelor aflate în încăperea cu masa putredă fuseseră aprinse, iar domnişoara Havisham stătea în scaunul cu rotile şi mă aştepta.
Parcă împingeam scaunul înapoi în trecut, când ne‑am început vechea şi
