şi avea o fată cu vreo câţiva ani mai mare decât Estella. Mama arăta tânără, fiica, bătrână; obrazul mamei era trandafiriu, al fiicei era gălbejit; mama avea aplecare spre frivolitate, iar fiica spre teologie. Aveau ceea ce se numeşte o situaţie bună, şi vizitau şi erau vizitate de o mulţime de persoane. Legătura sufletească dintre ele şi Estella, dacă exista vreuna, era destul de firavă, dar era hotărât că ea avea nevoie de ele, la fel cum şi ele aveau nevoie de ea. Doamna Brandley fusese prietenă cu domnişoara Havisham înainte ca aceasta din urmă să se fi rupt de lume.

În casa doamnei Brandley şi în afara casei doamnei Brandley, am suferit toate chinurile cu putinţă pe care mi le putea pricinui Estella. Relaţiile mele cu ea, care îmi îngăduiau să mă consider familiar, dar fără a mă bucura de vreun favor, mă aduceau la disperare. Se folosea de mine ca să ‑ şi necăjească

admiratorii şi se folosea de familiaritatea dintre noi ca să ia în derâdere neîncetat adoraţia mea pentru ea. Dacă aş fi fost secretarul ei sau valetul ei, fratele ei vitreg sau vreo rudă săracă, dacă aş fi fost fratele mai mic al bărbatului cu care ar fi fost silită să se căsătorească - tot nu mi s‑ar fi părut că sunt mai departe de năzuinţele mele ca acum, când mă aflam foarte aproape de ea. Privilegiul de a‑i spune pe nume şi de a o auzi spunându‑mi pe nume îmi înrăutăţea, în aceste împrejurări, caznele mele şi, deşi mă gândeam că acest privilegiu aproape că‑i scosese din minţi pe ceilalţi admiratori ai săi, ştiam prea bine că aproape mă

scosese şi pe mine din minţi.

Avea admiratori cu duiumul. Fără îndoială că, din pricina geloziei mele, vedeam un admirator în oricine se apropia de ea, dar chiar şi aşa erau mulţi.

O vizitam adesea la Richmond, auzeam vorbindu‑se despre ea adesea în oraş

şi obişnuiam să le invit, pe ea şi pe cele două Brandley, la câte o plimbare cu barca pe fluviu. Mai erau mese la iarbă verde, zile onomastice, ieşiri la teatru, operă, concerte, petreceri, tot felul de distracţii la care o însoţeam - dar toate erau un chin pentru mine. N‑am avut parte de nici măcar o oră de fericire în preajma ei şi, cu toate acestea, douăzeci şi patru de ore din douăzeci şi patru nu făceam

decât să mă gândesc la fericirea de a‑i sta alături până la moarte.

În toată această perioadă - care a durat, cum se va vedea curând, un răstimp care mi s‑a părut îndelungat - Estella revenea mereu la acea atitudine care dădea de înţeles că eram împreună doar pentru că ni se impusese acest lucru. Mai erau şi altfel de momente, în care îşi înfrâna deodată purtările şi părea să‑i fie milă de mine.

― Pip, Pip, zise ea într‑o seară, cuprinsă de o astfel de înduioşare, pe când stăteam deoparte, la o fereastră întunecată a casei din Richmond, n‑ai să ţii niciodată seama de ce ţi se spune?

― În legătură cu ce?

― În legătură cu mine.

― Vrei să spui că nu trebuie să mă simt atras de tine, Estella?

― Ei, vreau să spun! Dacă nu ştii ce vreau să spun înseamnă că eşti orb.

I‑aş fi răspuns că iubirea avea faima de a fi oarbă, însă am tăcut, fiindcă

întotdeauna mă reţinea senzaţia - care nu era dintre cele mai puţin chinuitoare -

că ar fi fost o lipsă de mărinimie din partea mea să îmi impun prezenţa, câtă

vreme ştia că nu avea de ales şi trebuia să ‑ i dea ascultare domnişoarei Havisham. Întotdeauna mi‑era groază de faptul că, Estella ştiind lucrul acesta, mândria ei rănită mă respingea, iar în sufletul său mi se împotrivea.

― În orice caz, zisei eu, de data aceasta nu mi‑ai spus nimic de acest fel, pentru că tu mi‑ai scris să vin să te văd.

― Adevărat, zise Estella, cu un zâmbet de supărare rece, care întotdeauna mă îngheţa.

După ce privi, câteva clipe, amurgul de afară, continuă:

― Se apropie ziua când domnişoara Havisham doreşte să fiu lângă ea, la Satis. Trebuie să mă conduci până acolo şi să mă aduci înapoi, dacă vrei. Ei nu‑

i place ideea să călătoresc singură şi nu este de acord să‑mi primească şi camerista, căci are oroare să fie bârfită de către astfel de persoane. Mă poţi duce până acolo?

― Ce întrebare, Estella!

― Aşadar, poţi? Poimâine, dacă vrei. Însă va trebui să plăteşti toate cheltuielile din banii mei. Înţelegi că trebuie să vii şi tu?

― Şi trebuie să mă supun, nu‑i aşa? zisei eu.

În asta a constat toată pregătirea care mi s‑a făcut în vederea acelei vizite, ca şi pentru altele de acelaşi fel. Domnişoara Havisham nu mi‑a scris niciodată, nici nu mi‑a fost dat vreun alt prilej de a‑i vedea scrisul de mână. Am plecat a treia zi şi am găsit‑o în odaia dumneaei, acolo unde o văzusem pentru prima oară. Cred că n‑are nici un rost să mai spun că în Casa Satis nu se petrecuse nici o schimbare.

Domnişoara Havisham era încă şi mai îngrozitor înrobită de Estella decât fusese când le văzusem eu ultima oară împreună. Folosesc anume acest cuvânt, căci era ceva de bună seamă îngrozitor în patima privirilor şi a îmbrăţişărilor sale.

Se agăţa de frumuseţea Estellei, de cuvintele ei, de gesturile ei şi se uita la ea, murmurând pentru sine şi cu degetele tremurânde, de parcă ar fi vrut să‑şi devoreze minunata creaţie.

De la Estella îşi muta ochii spre mine, cu o privire cercetătoare, care părea că

‑mi pătrunde în inimă şi se încredinţează de rănile mele.

― Cum se poartă cu tine Pip? Cum se poartă cu tine? mă întreba neîncetat, cu aerul ei iscoditor, de vrăjitoare, chiar şi atunci când Estella se afla de faţă.

Iar când ne‑am aşezat, seara târziu, lângă focul pâlpâitor, deveni şi mai stranie, pentru că, ţinând‑o pe Estella de mână şi încleştându‑se de braţul ei, smulgea de la ea, făcând referiri la ceea ce îi povestise Estella în scrisorile trimise regulat, numele şi averea tuturor bărbaţilor pe care îi subjugase. Iar domnişoara Havisham stăruia asupra acestei înşiruiri cu patima unei minţi profund zdruncinate şi tulburate, stând cu cealaltă mână pe bastonul ei, şi cu bărbia sprijinită de ea, cu ochii rătăciţi şi strălucitori aţintiţi asupra mea, ca o adevărată

stafie.

Oricât de nenorocit mă făcea să mă simt şi oricât de amară mi se părea înrobirea şi chiar înjosirea pe care le simţeam, am văzut în aceasta că Estella era menită s ‑ o răzbune pe domnişoara Havisham împotriva bărbaţilor şi că

domnişoara Havisham nu avea să mi‑o dăruiască decât după ce îşi va fi potolit această poftă. Am mai văzut în aceasta şi motivul pentru care Estella îmi fusese sortită mie dinainte. Trimiţând‑o în lume ca să sucească minţile, să tulbure sufletele şi să stârnească suferinţă, domnişoara Havisham o trimitea cu încredinţarea răutăcioasă că Estella va fi de neatins pentru toţi admiratorii săi, căci toţi cei care s‑ar fi încumetat urmau să piardă negreşit. Am mai văzut în aceasta că şi eu, deopotrivă, eram supus la chinuri dintr‑o cochetărie calculată, chiar dacă aveam să fiu răsplătit. Am văzut în aceasta motivul pentru care eu fusesem îndepărtat atât de multă vreme, ca şi motivul pentru care custodele meu refuzase, ultima oară, să recunoască măcar că avea ştiinţă despre un astfel de aranjament. Pe scurt, mi ‑ am dat seama că domnişoara Havisham era neschimbată, la fel cum fusese întotdeauna şi cum avea să fie de‑a pururi în ochii mei. Şi am mai văzut în aceasta, desluşit, umbra acelei case întunecoase şi nesănătoase, în care îşi ascunsese viaţa, ferindu‑se de lumina soarelui.

Lumânările aprinse în odaia domnişoarei Havisham erau puse în nişte braţe de candelabru, fixate în perete. Se aflau sus, la mare distanţă de podea, şi ardeau greoi, cu flacăra încremenită a luminii artificiale într ‑ un aer rar primenit.

Uitându‑mă de jur împrejur la ele şi la lumina săracă pe care o răspândeau, la orologiul oprit, la podoabele ofilite de nuntă de pe masă şi de pe podea şi la înfăţişarea înspăimântătoare a domnişoarei Havisham înseşi, cu umbrele sale fantomatice şi uriaşe, desenate de către foc pe tavan şi pe perete, am văzut în toate acelaşi tâlc, pe care mintea mea îl desluşise, repetat şi răsfrânt asupra mea.

Gândurile mele au trecut în odaia de vizavi, unde era întinsă masa, şi am văzut acelaşi tâlc înscris şi acolo, în pânzele de păianjen atârnând de ornamentul din mijlocul mesei, în forfota păianjenilor pe faţa de masă, în urmele şoarecilor care se îndreptau speriaţi spre adăposturile din spatele lambriurilor şi în bâjbâielile şi şovăielile gândacilor pe podea.

Cu prilejul acestei vizite, a izbucnit un schimb de cuvinte tăioase între Estella şi domnişoara Havisham. Era prima oară când le vedeam certându‑se.

Stăteam aşezaţi toţi trei în jurul focului, cum v‑am povestit, iar domnişoara Havisham încă o mai ţinea pe Estella strâns de braţ, când Estella începu, uşor‑

uşor, să se desprindă din încleştare. Şi până atunci dăduse, de mai multe ori, semne de nerăbdare şi mai degrabă îndurase sălbaticele dovezi de afecţiune decât le acceptase sau le răspunsese în acelaşi fel.

― Ce, făcu domnişoara Havisham, fulgerând‑o cu privirea, te‑ai săturat de mine?

― Sunt doar puţin sătulă de mine însămi, îi răspunse Estella, trăgându‑şi braţul şi îndepărtându‑se cu vreo câţiva paşi, până la şemineu, unde stătu privind focul.

― Spune adevărul, nerecunoscătoareo! strigă domnişoara Havisham, lovind pătimaş cu bastonul în podea. Te‑ai săturat de mine!

Estella se uită la ea cu o linişte desăvârşită, după care îşi întoarse ochii spre foc. Înfăţişarea ei graţioasă şi frumosul ei chip arătau o linişte şi o nepăsare calmă faţă de ardoarea sălbatică a celeilalte, care părea mai curând o cruzime.

― Piatră nesimţitoare! exclamă domnişoara Havisham. Inimă rece, inimă de gheaţă!

― Cum aşa? zise Estella, păstrându‑şi atitudinea nepăsătoare, rămânând sprijinită de şemineu şi întorcând numai ochii spre domnişoara Havisham.

Dumneata îmi reproşezi că sunt rece? Dumneata?

― Şi nu eşti rece? veni sălbatica replică.