― Ar fi trebuit s‑o ştii, zise Estella. Sunt aşa cum m‑ai creat. Primeşte‑ţi toate laudele, dar primeşte‑ţi şi înfrângerile. Ia‑ţi întreg triumful, dar ia‑ţi şi reproşurile - pe scurt, ia‑mă aşa cum sunt.

― O, uită‑te la ea, uită‑te la ea! strigă domnişoara Havisham amar. Uită‑te la ea, atât de neînduplecată şi de nerecunoscătoare, aici, în căminul în care am crescut‑o! Unde am primit‑o la pieptul acesta, sângerând de atâtea răni, şi unde am iubit‑o, ani de‑a rândul revărsând numai dragoste asupra ei!

― Mă rog, eu, una, n‑am avut nici un amestec în toată povestea, zise Estella, căci, pe când a fost pusă la cale, tot ce puteam eu face era să merg şi să vorbesc.

La ce te aştepţi? Ai fost foarte bună cu mine şi ţie îţi datorez totul. La ce altceva te mai aştepţi?

― La dragoste, răspunse cealaltă.

― O ai.

― Nu, n‑o am! zise domnişoara Havisham.

― Mama mea adoptivă, replică Estella, nerenunţând nici o clipă la atitudinea ei dezinvoltă şi graţioasă, neridicându ‑ şi nici o clipă glasul, cum făcea domnişoara Havisham, nealunecând, niciodată, nici spre mânie, nici spre tandreţe. Mama mea adoptivă, doar am recunoscut că ţie îţi datorez totul. Tot ceea ce am eu îţi aparţine negreşit. Tot ceea ce mi‑ai dăruit îţi stă la dispoziţie, numai o vorbă să spui. În afară de asta, eu nu am absolut nimic. Dar, dacă îmi ceri să‑ţi dau ceea ce tu nu mi‑ai dăruit niciodată, recunoştinţa şi datoria mea nu pot face lucruri peste putinţă.

― Nu i‑am dat niciodată dragoste? strigă domnişoara Havisham, întorcându

‑se sălbatic spre mine. Nu i‑am dat niciodată o dragoste fierbinte, de fiecare dată

amestecată cu gelozia şi cu durerea ascuţită? Iar ea îmi vorbeşte mie aşa! Să‑mi spună că sunt nebună, să‑mi spună că sunt nebună!

― De ce să‑ţi spun că eşti nebună, răspunse Estella, tocmai eu, din toată

lumea asta? Mai există vreun om pe lume care să ştie, fie şi pe jumătate cât ştiu eu, ce ţeluri urmăreşti? Mai există vreun om pe lume care să ştie, fie şi pe jumătate cât ştiu eu, ce amintire neştirbită ai tu? Eu, care am stat chiar lângă

acest cămin, pe scăunelul care se mai află şi acum acolo, lângă dumneata,

învăţându‑ţi cuminte lecţiile şi privind în sus, la chipul dumitale, deşi chipul dumitale mi se părea ciudat şi mă înspăimânta!

― Prea curând le‑ai dat uitării! gemu domnişoara Havisham. Prea curând ai dat uitării vremurile acelea!

― Nu, nu le‑am dat uitării, replică Estella. Nu le‑am dat uitării, ci le‑am păstrat cu grijă în amintire. M‑ai văzut vreodată încălcându‑ţi învăţăturile? M‑ai văzut vreodată că nu iau aminte la vreuna dintre lecţiile pe care mi le‑ai dat? M‑

ai văzut vreodată îngăduind să‑mi pătrundă aici - şi îşi duse mâna la piept -

vreun singur lucru dintre cele pe care tu le‑ai alungat? Nu fi nedreaptă cu mine!

― Eşti atât de mândră, atât de mândră! gemu domnişoara Havisham, dându

‑şi părul nins pe spate.

― Şi cine m‑a învăţat să fiu mândră? răspunse Estella. Cine m‑a lăudat când mi‑am învăţat bine lecţia?

― Bine, bine, dar să fii mândră şi neînduplecată cu mine? aproape că ţipă

domnişoara Havisham, întinzându‑şi mâinile în lături. Estella, Estella, să fii mândră şi neînduplecată cu mine?

Estella se uită un moment la ea cu un soi de nedumerire calmă, însă fără nici un alt semn de tulburare. Apoi îşi plecă din nou ochii spre foc.

― Nu pot să înţeleg, zise Estella, ridicându‑şi ochii după câteva clipe de tăcere, de ce eşti atât de neînţelegătoare, când vin să te văd după ce‑am fost plecată departe de tine. N‑am uitat niciodată nedreptăţile care ţi s‑au făcut şi nici pricina acestora. Nu ţi ‑ am fost niciodată necredincioasă dumitale sau învăţăturilor dumitale. Niciodată n‑am arătat vreo slăbiciune pe care să mi‑o pot reproşa.

― Ar însemna o slăbiciune să‑mi răspunzi cu dragoste la dragostea mea?

strigă domnişoara Havisham. Da, da! Ai fi în stare s‑o numeşti aşa!

― Încep să cred, zise Estella gânditoare, după alte câteva clipe de nedumerire stăpânită, că pricep cum vine asta. Dacă ţi‑ai fi crescut fiica adoptivă numai şi numai în întunericul pustiu al acestor odăi şi n‑ai fi lăsat‑o niciodată să ştie că

exista şi lumina zilei, la care ea nu ţi‑a văzut nici măcar o dată chipul - dacă ai fi făcut aşa şi apoi, dintr‑un anume motiv, ai fi vrut ca fiica ta să înţeleagă ce este aceea lumina zilei şi să ştie totul despre ea, ai mai fi fost dezamăgită şi supărată

dacă n‑ar fi reuşit?

Domnişoara Havisham, ţinându‑se de cap cu mâinile, scoase un geamăt stins, legănându‑se în scaun, fără să‑i dea nici acum vreun răspuns.

― Ori, continuă Estella, dacă ai fi învăţat‑o, ceea ce este mai aproape de adevăr, încă de la cele dintâi sclipiri ale inteligenţei, punându‑ţi la bătaie, pentru aceasta, întreaga dumitale energie şi putere, că există un lucru ca lumina zilei, dar că aceasta este duşmanul şi moartea ei, iar ea va trebui să lupte întotdeauna împotriva luminii, fiindcă pe dumneata te‑a nimicit şi o va nimici, la fel, şi pe ea -

dacă ai fi făcut aşa şi, apoi, dintr‑un anume motiv, ai fi vrut ca ea să vadă lumina zilei ca pe un lucru firesc, iar ea n‑ar fi putut s‑o facă, ai mai fi fost dezamăgită şi supărată?

Domnişoara Havisham stătea şi‑o asculta (sau, cel puţin, aşa părea, căci eu nu îi puteam zări faţa), dar nu dădu nici acum vreun răspuns.

― Aşadar, zise Estella, trebuie să mă accepţi aşa cum m‑ai făcut. Gloria nu‑

mi aparţine, nereuşita nu‑mi aparţine, dar amândouă fac parte din mine.

Domnişoara Havisham ajunsese jos, pe podea, fără să‑mi dau prea bine seama cum, printre podoabele de mireasă împrăştiate pe acolo. Am profitat de moment - pe care îl aşteptam de mult - ca să părăsesc încăperea, după ce o implorai pe Estella făcându‑i un semn cu mâna să ia aminte la domnişoara Havisham. Când am ieşit, Estella încă mai stătea lângă şemineu, la fel ca mai înainte. Părul domnişoarei Havisham era răsfirat în dezordine pe podea, printre rămăşiţele podoabelor de mireasă, alcătuind un tablou sfâşietor.

Cu inima strânsă, m‑am plimbat mai mult de o oră sub lumina stelelor, prin curte, prin fabrica de bere şi prin grădina părăginită. Când, în cele din urmă, mi

‑am făcut curaj să mă întorc în odaie, am găsit‑o pe Estella stând la picioarele domnişoarei Havisham, cârpindu ‑ i unul dintre acele veşminte care se destrămaseră în fâşii, şi de care, de atunci, îmi aduc aminte ori de câte ori văd zdrenţele decolorate ale vechilor prapuri atârnaţi prin catedrale. Mai târziu, Estella şi cu mine am jucat cărţi, ca odinioară - numai că eram mai îndemânatici acum şi jucam jocuri franţuzeşti - şi, astfel, seara trecu şi eu mă dusei la culcare.

Stăteam în clădirea separată de casă, de cealaltă parte a curţii. Era prima oară când rămâneam peste noapte la Casa Satis, iar somnul nu voia să se lipească de mine. O mie de domnişoare Havisham mă bântuiau. O simţeam în stânga şi în dreapta pernei, şi la capul patului, şi la picioare, în spatele uşii întredeschise de la odaia de toaletă, şi în odaia cu masa de toaletă, şi în camera de deasupra, şi în camera de dedesubt - pretutindeni. În cele din urmă, când noaptea înaintă, fără grabă, către ora două, am simţit că nu mai puteam îndura cu nici un chip locul acela ca pe un loc de odihnă şi că trebuia să mă scol. Aşadar, m‑am dat jos din pat şi m‑am îmbrăcat, am străbătut curtea, intrând în gangul lung, pavat cu piatră, cu gând să ajung în curtea din spate şi să mă plimb pe‑

acolo ca să‑mi răcoresc minţile înfierbântate. Însă, de cum am intrat în gang, mi

‑am stins lumânarea, căci am văzut‑o pe domnişoara Havisham trecând de‑a lungul acestuia ca o stafie şi scoţând suspine înăbuşite. Am urmărit‑o de la depărtare şi am văzut‑o urcând scările. Avea în mână un crâmpei de lumânare, pe care îl luase, pesemne, dintr‑un candelabru din odaia sa, şi la flacăra acesteia părea o siluetă nepământeană. Oprindu‑mă la prima treaptă a scării, am simţit izul de mucegai al sălii de ospeţe, fără să o văd pe domnişoara Havisham deschizându‑i uşa, şi am auzit‑o plimbându‑se pe acolo, ba traversând culoarul şi intrând în odaia sa, ba întorcându‑se şi intrând din nou în sala de ospeţe, fără

să înceteze o clipă cu suspinele înăbuşite. După o vreme am încercat, prin beznă, să ies afară şi să mă întorc la mine, dar n‑am putut face nici una, nici cealaltă, până ce n‑au pătruns înăuntru câteva dâre din lumina zorilor şi am reuşit să

desluşesc ceva în faţa ochilor. Cât am stat acolo, ori de câte ori mă apropiam de trepte, îi auzeam paşii, îi zăream lumânarea trecând, în capul scărilor, dintr‑o parte într‑alta, şi îi ascultam suspinele neîncetate.

A doua zi, până la plecare, între Estella şi ea nu a mai izbucnit nici o ceartă, iar neînţelegerea n‑a mai fost pomenită, în vreo ocazie asemănătoare, cel puţin din câte îmi aduc eu aminte. Nici purtările domnişoarei Havisham nu se schimbaseră vreun pic faţă de Estella, deşi mie mi se păru că văd şi o umbră de frică adăugându‑se la felul ei de‑a fi.

Este cu neputinţă să întorc această pagină din povestea vieţii mele fără să

aştern pe hârtie numele lui Bentley Drummle - însă, dacă aş putea, aş face‑o cu dragă inimă.

Odată, când Piţigoii erau întruniţi în efectiv complet, şi când buna dispoziţie era cultivată la modul obişnuit, şi anume nici unul nu era de acord cu ceilalţi, Piţigoiul‑şef chemă „crângul” la ordine, din pricină că domnul Drummle încă nu ridicase paharul în cinstea vreunei lady - or, potrivit regulilor sacre ale societăţii, era rândul acelei brute să o facă, în ziua aceea. Mi s‑a părut că se uita chiorâş la mine, în felul lui, în timp ce carafele treceau din mână în mână, în jurul mesei, dar cum între noi, Piţigoii, nu exista nici urmă de bună înţelegere, gestul său putea fi socotit foarte firesc. Însă care nu‑mi fu indignarea şi uluirea când el declară adunării că închină paharul în cinstea Estellei!

― Estella şi mai cum? sării eu.