― Ce înseamnă asta? zisei eu, pe jumătate convins că era nebun.

El încetă să mă mai privească, şi îşi frecă uşor ţeasta cu mâna dreaptă.

― Este o dezamăgire pentru cineva, zise el, cu glasul spart şi aspru, după ce a aşteptat atâta, la o aşa de mare depărtare, ca, atunci când vine în sfârşit atât de aproape... Dar nu eşti tu de vină pentru aceasta, nici unul dintre noi nu e de vină

pentru aceasta. O să vorbesc într‑un minuţel. Dă‑mi un minuţel, te rog.

Se aşeză pe un scaun de lângă foc şi îşi acoperi fruntea cu mâinile sale mari, negricioase şi cu venele proeminente. Atunci, îl privii mai atent, trăgându‑mă un pas înapoi, dar degeaba, tot nu‑l cunoşteam.

― Nu mai e nimeni pe‑aici, zise el, uitându‑se peste umăr, nu‑i aşa?

― Şi, mă rog, de ce îmi pui dumneata, un străin care‑a venit la mine la ora asta târzie din noapte, o asemenea întrebare?

― Eşti îndrăzneţ, răspunse el, clătinând din cap către mine, cumpănit şi drăgăstos, gest cu totul de neînţeles şi din cale‑afară de supărător. Mă bucur că

te‑ai făcut îndrăzneţ! Dar nu te repezi să mă iei de gât. O să‑ţi pară rău mai târziu.

Renunţai la intenţia pe care mi‑o ghicise, căci îl recunoscusem! Deşi nu‑mi puteam aminti nici măcar o trăsătură a chipului său, îl recunoşteam! Dacă

vântul şi ploaia ar fi spulberat toţi anii trecuţi de atunci încoace, dacă ar fi risipit toate lucrurile care se petrecuseră între timp şi ne‑ar fi dus pe sus în cimitirul unde stătuserăm prima oară faţă în faţă, privindu‑ne de la înălţimi atât de diferite, tot n‑aş fi putut să‑l recunosc mai fără şovăială pe puşcăriaşul meu decât îl recunoşteam acum, aşa cum stătea pe scaunul din faţa focului. Nu era nevoie să scoată o pilă din buzunar şi să mi‑o arate. Nu era nevoie să‑şi ia batista de la gât şi să şi‑o lege în jurul capului. Nu era nevoie să se cuprindă în braţe şi să înconjoare camera tremurând şi uitându‑se peste umăr la mine, ca să‑l recunosc. Am înţeles că el era mai înainte să‑mi fi dat vreunul dintre aceste indicii, cu toate că, o clipă mai devreme, nu bănuiam nici pe departe cine era.

Se întoarse către locul unde încremenisem şi întinse din nou braţele spre mine. Neştiind ce trebuia să fac - pentru că, în uluirea mea, îmi pierdusem cu totul stăpânirea de sine - îi dădui, de voie, de nevoie, mâinile mele. Mi le strânse călduros, le ridică la buze, le sărută şi continuă să mi le ţină strâns.

― Te‑ai purtat nobil, băiatul meu, zise el. Nobilul meu Pip! Şi n‑am s‑o uit niciodată!

Cum schiţă o mişcare, de parcă ar fi vrut să mă îmbrăţişeze, îi pusei o mână

în piept şi‑l împinsei în lături.

― Stai aşa! zisei. Opreşte‑te! Dacă îmi eşti recunoscător pentru ceea ce am

făcut pe când eram copil, nădăjduiesc că ţi‑ai arătat recunoştinţa schimbându‑ţi felul de viaţă. Dacă ai venit aici să‑mi mulţumeşti, nu era nevoie. Totuşi, m‑ai găsit, şi trebuie să fie ceva bun în sentimentul care te‑a adus până aici, aşadar, n

‑am să te gonesc. Dar, cu siguranţă, trebuie să înţelegi că... eu...

Atenţia îmi fu atrasă în asemenea măsură de felul neobişnuit în care mă

ţintuia cu privirea, încât vorbele îmi muriră pe buze.

― Spuneai, deci, reluă el, după ce ne măsuraserăm din priviri unul pe altul în tăcere, câteva clipe, spuneai că trebuie să înţeleg, cu siguranţă. Ce anume trebuie să înţeleg, cu siguranţă?

― Că n‑aş vrea să reînnoiesc acea relaţie întâmplătoare cu tine, de odinioară, în împrejurările de faţă. Mă bucură gândul că te‑ai căit şi ţi‑ai băgat minţile în cap. Mă bucură faptul că pot să ţi‑o spun. Mă bucur că, gândindu‑te că merit mulţumiri, ai venit să‑mi mulţumeşti. Dar drumurile noastre sunt diferite, cu totul diferite. Eşti ud şi pari obosit. Vrei să bei ceva înainte să pleci?

Îşi înnodase din nou batista la gât şi mă privea stăruitor, muşcând unul din capetele ei.

― Cred, răspunse el, continuând să ţină colţul batistei în gură şi să mă

privească atent, că o să beau ceva înainte să plec, mulţumesc.

Pe o măsuţă de lângă perete era o tavă gata pregătită. Am adus‑o pe măsuţa de lângă foc şi l‑am întrebat ce‑ar dori să bea. Atinse cu mâna una dintre sticle, fără să se uite la ea ori să zică vreun cuvânt, iar eu îi pregătii nişte rom fierbinte cu apă. Încercai să‑mi ţin în frâu tremurul mâinilor, dar privirea lui aţintită

asupra mea şi felul în care stătea lăsat pe spate în scaunul său şi cu colţul batistei de la gât între dinţi - de care era vădit că uitase - mă făceau să nu mă pot stăpâni. Când, în sfârşit, îi aşezai paharul dinainte, observai cu uimire că avea ochii plini de lacrimi.

Până în momentul acela rămăsesem în picioare, ca să nu‑i ascund faptul că

voiam să‑l văd plecat. Însă mă înduioşă înfăţişarea demnă de milă a bietului om şi simţii un fior de remuşcare.

― Nădăjduiesc, zisei eu, grăbindu‑mă să‑mi torn şi mie ceva într‑un pahar şi trăgând un scaun mai aproape de masă, că nu vei socoti că ţi‑am vorbit prea aspru adineauri. N‑am vrut nici pe departe una ca asta şi îmi pare rău dacă s‑a întâmplat aşa. Îţi doresc numai bine şi fericire!

Pe când îmi duceam paharul la buze, el se uită mirat la colţul batistei sale, care‑i căzuse dintre dinţi, când deschisese gura să bea. Îmi întinse mâna. I‑o întinsei şi eu pe‑a mea, apoi el bău şi îşi trecu mâneca hainei peste ochi şi peste frunte.

― Ce‑ai mai făcut de atunci? îl întrebai.

― Am fost oier la o fermă, crescător de vite şi multe altele dincolo, în Lumea Nouă, zise el, la multe mii de mile de mare furtunoasă depărtare de aici.

― Sper că ai dus‑o bine.

― Am dus‑o minunat. Mai erau şi alţii împreună cu mine, care o duceau şi ei bine, dar nici unul n‑a izbutit atât de bine ca mine. Mi‑am câştigat chiar faima în această privinţă!

― Mă bucur să aud asta.

― Iar eu speram să te aud spunând‑o, dragul meu băiat.

Fără să mă opresc şi să încerc să desluşesc înţelesul acestor cuvinte sau

tonul cu care fuseseră rostite, întorsei discuţia spre un subiect care tocmai îmi fulgerase prin minte.

― L‑ai mai văzut vreodată, îl întrebai, pe mesagerul pe care mi l‑ai trimis, odinioară, după ce şi‑a îndeplinit misiunea pe care i‑ai încredinţat‑o?

― N‑am mai dat ochii cu el a doua oară. Nici n‑aveam cum.

― A venit, ţinându‑şi cuvântul dat, şi mi‑a adus cele două bancnote de câte o liră. Eram un băiat sărac, pe atunci, după cum ştii, iar pentru un băiat sărac bancnotele acelea au însemnat o mică avere. Dar, ca şi tine, am dus‑o din ce în ce mai bine de atunci, iar acum trebuie să‑mi dai voie să ţi le înapoiez. Le vei pune în slujba unui alt băiat sărac.

Mi‑am scos punga. El mă urmări cu atenţie când aşezai punga pe masă şi o deschisei, alegând două bancnote de o liră din banii dinăuntru. Bancnotele erau curate şi noi, iar eu le netezii şi i le întinsei. Ţintuindu‑mă cu privirea, le aşeză

una peste cealaltă, le îndoi, le răsuci, le aprinse de la flacăra lămpii şi lăsă cenuşa să cadă pe tavă.

― Pot să îndrăznesc să te întreb, zise el atunci, cu un zâmbet ce aducea a încruntare şi cu o încruntare ce aducea a zâmbet, cum de ţi‑a mers bine de când tu şi cu mine ne‑am întâlnit în mlaştinile acelea pustii şi îngheţate?

― Cum?

― Îhî!

Îşi goli paharul, se ridică şi se sprijini cu mâna lui grea şi negricioasă de poliţă, într‑un colţ al căminului. Îşi ridică un picior pe grătarul căminului, pentru a‑l usca şi a‑l încălzi, iar gheata sa udă începu să scoată aburi. Însă nu se uita nici la ea, nici la foc, ci mă privea pe mine drept în ochi. Abia în momentul acesta începui să tremur.

Am deschis gura, mişcându‑mi buzele şi rostind muţeşte câteva cuvinte, după care mă căznii să‑i spun, foarte încâlcit, că fusesem ales să moştenesc o avere.

― Ar putea un umil ocnaş să întrebe ce avere? întrebă el.