Şi cu acestea, începu să se învârtă prin odaie, trase perdelele în lături dintr
‑o smucitură, puse scaunele la locul lor, adună cărţile şi celelalte lucruri risipite prin odaie, se uită în antreu, trase cu ochiul în cutia de scrisori, închise uşa şi veni înapoi, pe scaunul lui de lângă foc, aşezându‑se cu genunchiul stâng ridicat.
― O să‑ţi mai spun vreo două vorbe, Handel, privitoare la tatăl meu şi la fiul lui. Mă tem că fiul nu mai trebuie să specifice faptul că familia tatălui meu nu se pricepe în mod deosebit la treburile gospodăreşti.
― Au întotdeauna de toate, Herbert, zisei eu ca să‑l încurajez cumva.
― Oh, da! Aşa zice şi gunoierul, cred, cu cea mai mare convingere; aşa zice şi băcanul din colţ. Vorbesc serios, Handel, căci problema este destul de serioasă, de altfel, ştii şi tu la fel de bine ca şi mine. Bănuiesc că a fost cândva o vreme când tatăl meu încă nu se dăduse bătut. Dar, chiar dacă au existat vreodată astfel de zile, acele vremuri s‑au dus. Pot să te întreb dacă ai avut vreodată ocazia să bagi de seamă, la tine în ţinut, că odraslele provenite din căsătorii nu tocmai potrivite sunt, întotdeauna, preocupate în primul rând să se căsătorească?
Era o întrebare atât de neaşteptată, încât îl întrebai, la rândul meu:
― Chiar aşa?
― Nu ştiu, zise Herbert, tocmai asta aş vrea să aflu. Pentru că, în mod hotărât, aşa stau lucrurile în cazul nostru. Biata mea soră, Charlotte, care era
următoarea, ca vârstă, după mine şi care a murit înainte să împlinească
paisprezece ani, era un exemplu grăitor. Micuţa Jane este la fel. În dorinţa ei de
‑a se vedea la casa ei prin măritiş, îţi vine să crezi că şi‑a petrecut scurta sa existenţă visând necontenit la fericirea căsniciei? Micul Alick, care mai poartă
încă sarafan, şi‑a aranjat deja căsătoria cu o fetiţă potrivită din Kew. Şi, într‑
adevăr, cred că toţi suntem deja logodiţi, mai puţin bebeluşul.
― Atunci, şi tu eşti? întrebai eu.
― Sunt, zise Herbert, dar în secret.
Îl asigurai că voi păstra secretul şi îl rugai să‑mi facă favoarea de a‑mi da mai multe amănunte. Îmi vorbise cu atâta simţire şi sensibilitate despre ceea ce reprezenta slăbiciunea mea, încât voiam să ştiu şi eu ceva despre puterea sa.
― Pot să întreb cum o cheamă?
― O cheamă Clara, răspunse Herbert.
― Locuieşte la Londra?
― Da. Poate că ar trebui să precizez, zise Herbert, care devenise deosebit de melancolic şi sfios de când începuse acest interesant subiect, că nu se ridică la înălţimea aşteptărilor şi ideilor absurde pe care le are mama mea despre o familie bună. Tatăl ei s‑a ocupat de aprovizionarea vaselor de pasageri. Cred că era un soi de casier.
― Şi acum ce este? întrebai eu.
― Acum este infirm, răspunse Herbert.
― Şi trăieşte...?
― La etajul întâi, zise Herbert.
Nu la asta mă referisem, căci voiam, de fapt, să aflu care îi erau mijloacele de trai.
― Nu l‑am văzut niciodată, pentru că n‑a ieşit niciodată din odaia lui de sus, de când o cunosc pe Clara. Dar l‑am auzit mereu. Face un tărăboi îngrozitor...
zbiară şi buşeşte în podea cu un obiect înspăimântător.
Herbert se uită la mine şi izbucni în râs, recăpătându‑şi într‑o clipă veselia lui dintotdeauna.
― Nu te aştepţi să‑l vezi? întrebai eu.
― Ba da, de fiecare dată mă aştept să‑l văd, răspunse Herbert, pentru că, ori de câte ori îl aud, mă aştept să apară de‑a rostogolul prin tavan. Nu ştiu cât o să
mai reziste grinzile.
După ce mai râse o dată cu poftă, deveni iarăşi sfios, şi îmi spuse că, din clipa în care avea să înceapă să strângă un capital, avea de gând să se însoare cu tânăra domnişoară. Şi adăugă, ca de la sine înţeles, deşi foarte abătut:
― Dar, câtă vreme nu faci altceva decât să caşti ochii la ce se întâmplă în jur, nu te poţi căsători.
Pe când priveam tăcuţi focul, iar eu mă gândeam ce ideal greu de atins era, uneori, strângerea de capital, mi‑am vârât mâinile în buzunare. Într‑unul dintre ele, o bucată de hârtie împăturită mi‑a stârnit curiozitatea. Am scos‑o, am desfăcut‑o şi‑am descoperit că era programul de teatru pe care îl primisem de la Joe, în care se vorbea elogios despre actorul amator din provincie, de talia lui Roscius.
― Ei, Doamne iartă‑mă! adăugai cu voce tare, fără să vreau. Este chiar în seara asta!
Descoperirea mea schimbă imediat subiectul şi ne făcu să ne hotărâm în
grabă să mergem la reprezentaţie. Astfel, după ce mă hotărâi că trebuie să‑l mângâi şi să‑l încurajez pe Herbert în problema lui sentimentală, prin toate mijloacele cu putinţă, după ce Herbert îmi spuse că logodnica lui mă cunoştea deja din auzite şi că îi voi fi prezentat, ne‑am strâns, cu căldură, mâinile, pentru mărturisirile şi încrederea reciprocă, am stins lumânările, am mai aruncat vreo câteva lemne pe foc şi am pornit la drum, în căutarea domnului Wopsle şi a Danemarcei sale.
Capitolul XXXI
La sosirea noastră în Danemarca, îi găsirăm pe regele şi regina acelei ţări stând, în două jilţuri cocoţate pe o masă de bucătărie, la sfat cu toată Curtea lor.
Toată floarea nobilimii daneze se afla de faţă: un băiat, vlăstar al vreunui nobil, încălţat în cizmele de piele de căprioară ale unui strămoş gigantic, un pair venerabil, cu faţa murdară, care părea să se fi ridicat foarte de curând din popor, şi cavaleria daneză, reprezentată de o persoană cu un pieptene în păr şi ciorapi de mătase albi, având, una peste alta, o înfăţişare foarte feminină. Talentatul meu concetăţean stătea posomorât mai într‑o parte, cu braţele încrucişate şi tare mi
