― Ei, nu mi‑ai spus‑o! Nu mi‑ai spus niciodată când te‑ai tuns, dar am ochi să văd şi singur. Dintotdeauna ai adorat‑o, de când te ştiu. Ţi‑ai adus adoraţia aici odată cu valiza de haine. Auzi, mi‑ai spus‑o! Păi, mi‑ai spus‑o neîncetat, cât e ziua de lungă. Când mi‑ai povestit viaţa ta, n‑ai făcut altceva decât să‑mi spui răspicat că ai început s‑o adori din prima clipă în care ai văzut‑o, pe când erai foarte tânăr.
― Foarte bine, atunci, zisei eu, pentru care această dezvăluire nouă era bine venită. Niciodată n‑am încetat s‑o ador. Estella s‑a întors în ţară, şi este cea mai frumoasă şi mai elegantă fiinţă din lume. Şi am revăzut‑o ieri. Şi, dacă am adorat
‑o înainte, acum o ador de două ori mai mult.
― Atunci, eşti norocos, Handel, zise Herbert, că eşti ales pentru ea şi hărăzit ei. Fără să păşim pe tărâmul interzis, ne‑am putea încumeta să spunem, între noi, că nu mai există nici un dubiu în această privinţă. Ai aflat ceva până acum despre cum priveşte Estella problema adoraţiei?
Clătinai din cap posomorât.
― Oh, e la mii de mile depărtare de mine! zisei.
― Răbdare, dragul meu Handel, e timp destul, e timp destul! Dar mai vrei să
‑mi spui şi altceva?
― Mi‑e ruşine s‑o spun, răspunsei eu, dar parcă e mai puţin dureros s‑o spun decât s‑o gândesc. M‑ai numit norocos. Desigur, sunt norocos. Am fost, până mai ieri, ucenicul fierarului. Iar acum sunt... ce să spun că sunt... astăzi?
― Spune un băiat bun, dacă vrei o caracterizare, zise Herbert zâmbind şi bătându ‑ mă uşurel cu palma peste mână. Un băiat bun, entuziasmat şi şovăielnic, îndrăzneţ şi nesigur, impetuos şi visător - toate acestea amestecate în el în chip ciudat.
Tăcui vreo câteva momente, ca să‑mi dau seama dacă într‑adevăr exista acest amestec în firea mea. Una peste alta, nu mă recunoşteam deloc în descrierea sa, dar mă gândii că n‑avea rost să‑l contrazic.
― Când m‑am întrebat cum să spun că sunt eu acum, Herbert, continuai eu, ţi‑am dat de înţeles ce se află în mintea mea. Tu spui că sunt norocos. Ştiu că n
‑am făcut nimic să mă ridic prin forţe proprii în viaţa mea şi că numai Providenţa m‑a ridicat - cam asta înseamnă să fii norocos. Cu toate acestea, când mă
gândesc la Estella...
― Şi, mă rog, când n‑o faci? îmi aruncă Herbert, cu ochii pironiţi în foc, ceea ce mi se păru drăguţ şi plin de înţelegere din partea lui.
―...Atunci, dragul meu Herbert, nu pot să‑ţi spun cât de puţin pe picioarele mele, şi cât de nesigur mă simt, şi cât de expus miilor de capricii ale sorţii.
Ferindu‑mă mai departe de ‑a păşi pe tărâmul interzis, cum ai făcut şi tu adineauri, aş putea totuşi să‑ţi spun că toate marile mele speranţe depind de statornicia unei singure persoane - fără să numesc acea persoană. Şi, la urma urmelor, cât de nelămurit şi cât de supărător este să ştii doar atât de puţin despre ce sunt, de fapt, aceste speranţe!
Cu această mărturisire, îmi descărcasem sufletul de povara care mă apăsase întotdeauna, mai mult sau mai puţin, şi care, fără nici o îndoială, din ajun devenise copleşitoare de‑a dreptul.
― Acuma, Handel, îmi răspunse Herbert în felul său vesel şi încrezător, mi se pare că, deznădăjduiţi din pricina iubirii, căutăm calul de dar la dinţi. De asemenea, mi se pare că, îndreptându‑ne toată atenţia în această căutare, pierdem din vedere una din calităţile cele mai de seamă ale calului. Nu mi‑ai spus tu că domnul Jaggers, custodele tău, te‑a anunţat de la bun început că nu eşti înzestrat doar cu speranţe? Şi, chiar dacă nu te‑ar fi prevenit astfel - deşi este un dacă foarte larg, recunosc - cum crezi tu că domnul Jaggers, dintre toţi oamenii din Londra, ar mai păstra actualele relaţii cu tine, dacă nu s‑ar şti pe teren sigur?
I‑am răspuns că nu puteam nega că acesta era un argument într‑adevăr solid. Dar, spunând acestea, am făcut‑o cum fac adeseori oamenii în astfel de cazuri, mai degrabă silit la o concesie în faţa adevărului şi a dreptăţii - de parcă
mi‑aş fi dorit s‑o pot nega!
― Cred şi eu că este un argument solid, zise Herbert, şi cred că ai fi într‑o mare încurcătură dacă ai încerca să găseşti unul mai solid. Cât despre celelalte aspecte, trebuie să aştepţi până ce custodele tău va alege momentul potrivit, după cum şi el aşteaptă ca misteriosul său client să aleagă momentul potrivit.
Probabil c‑o să ajungi la douăzeci şi unu de ani fără să afli cum stai de fapt, dar la fel de probabil atunci o să se facă lumină. În orice caz, atunci vei fi mai aproape de momentul adevărului, fiindcă trebuie să vină şi acesta odată şi odată.
― Ce optimist eşti! zisei eu, cu admiraţie şi recunoştinţă pentru felul său de a privi lucrurile.
― Trebuie să fiu, zise Herbert, căci nu prea am altceva. Recunosc, de altfel, că perspectiva aceasta încrezătoare, pe care tocmai ţi‑am prezentat‑o, nu‑mi aparţine, ci este a tatălui meu. Singura observaţie pe care l‑am auzit făcând‑o la adresa poveştii tale a fost această judecată: „Treaba asta e bătută în cuie, altminteri domnul Jaggers nu s‑ar fi amestecat”. Iar acum, înainte de a‑ţi mai spune orice altceva despre tatăl meu sau despre fiul tatălui meu, ca să ‑ţi răsplătesc confidenţa cu o confidenţă, vreau să‑ţi devin, pentru moment, foarte neplăcut, de‑a dreptul nesuferit.
― N‑ai să reuşeşti, zisei eu.
― Oh, ba da, ba da! zise el. Unu, doi, trei - gata, încep! Handel, bunul meu prieten (cu toate că vorbea pe acest ton, aparent degajat, era foarte serios), m‑am tot gândit, de când ne‑am aşezat la vorbă aici, cu picioarele pe grătarul ăsta, că
Estella cu siguranţă nu are nici un amestec în povestea moştenirii tale, din
moment ce custodele tău n‑a pomenit niciodată despre ea. Am dreptate când trag această concluzie, din tot ce mi‑ai spus tu, că el n‑a pomenit niciodată despre Estella, nici direct, nici indirect, în nici un fel? Ţi‑a dat vreodată de înţeles, de pildă, că ocrotitorul tău ar putea plănui ceva în legătură cu căsătoria ta, în cele din urmă?
― Niciodată!
― Acuma, Handel, chiar n‑am nici o treabă cu strugurii acri, pe cuvântul meu de onoare! Dacă nu eşti legat de Estella, n‑ai putea să te detaşezi de ea? Ţi
‑am spus doar că o să‑ţi devin nesuferit.
Îmi întorsei capul într‑o parte, căci, asemeni vântului din mlaştini, năvălind deodată dinspre mare şi măturând totul în cale, inima îmi fu îndurerată din nou de un sentiment aidoma celui care mă copleşise în dimineaţa în care părăsisem fierăria, pe când ceţurile se ridicau maiestuoase şi eu mă sprijinisem cu mâna de stâlpul indicator de la marginea satului. O vreme, între noi doi domni tăcerea.
― Da. Însă, dragul meu Handel, reluă Herbert, de parcă nu tăcuserăm nici o clipă, fiindcă dragostea aceasta s‑a înrădăcinat atât de adânc în sufletul unui băiat, pe care firea sa şi împrejurările l‑au făcut atât de romantic, totul devine foarte serios. Gândeşte‑te la felul în care a fost crescută Estella şi gândeşte‑te la domnişoara Havisham. Gândeşte‑te la ceea ce este Estella astăzi (acuma sunt chiar rău şi tu nu mă poţi suferi). Toate acestea pot duce la mari suferinţe.
― Ştiu, Herbert, zisei eu, cu faţa tot întoarsă, dar n‑am ce să fac.
― Nu te poţi desprinde?
― Nu. Cu neputinţă!
― Nu poţi nici măcar încerca, Handel?
― Nu. Cu neputinţă!
― Ei, bine! zise Herbert, ridicându‑se şi scuturându‑se energic, de parcă ar fi dormit până atunci, şi aţâţând focul din cămin. Acum o să mă străduiesc să‑ţi devin simpatic la loc!
