facă pe mine - pe mine - nefericit, m‑aş fi simţit mai uşurat, dar, ca de obicei, pe mine mă scotea cu totul din discuţie, şi atunci nu mă mai puteam bizui pe aşa ceva.

― Pip, zise Estella, plimbându‑şi privirea prin încăpere, nu te mai amăgi în privinţa purtării mele faţă de tine. Se prea poate să mă port aşa cu ceilalţi pentru că aşa este plănuit. N‑are rost să discutăm despre aceasta.

― Ba da, are rost, zisei eu, pentru că nu pot îndura să aud lumea că spune:

„Uite‑o cum îşi risipeşte atenţiile şi farmecele pe un bădăran, cel mai josnic dintre toţi!”

― Eu pot, zise Estella.

― Oh! Nu fi aşa de trufaşă, Estella, şi aşa de neînduplecată.

― Poftim! În clipa asta mă numeşte trufaşă şi neînduplecată! zise Estella, deschizându‑şi braţele. Iar cu o clipă mai înainte îmi reproşa că‑i arăt prea multă

îngăduinţă unui bădăran!

― Fără nici o îndoială că asta faci, am zis eu întru câtva dintr‑o suflare, căci te‑am văzut aruncându‑i priviri şi zâmbete în seara aceasta, aşa cum mie, unuia, nu mi‑ai oferit niciodată!

― Atunci, zise Estella întorcându‑se deodată spre mine, cu o privire fixă şi gravă, dacă nu chiar mânioasă, atunci, ai vrea să te înşel şi să te prind şi pe tine în cursă?

― Oare pe el îl înşeli şi îl prinzi în cursă, Estella?

― Da, pe el şi pe mulţi alţii, pe toţi, în afară de tine. Iat‑o pe doamna Brandley. Nu mai am nimic de zis.

Cu acestea, după ce am consacrat un capitol suferinţelor care îmi stăpâneau pe atunci inima într‑o asemenea măsură şi care, atât de adesea, mi‑o îndurerau şi mi‑o chinuiau, voi trece mai departe, la întâmplarea care mă pândise mai multă vreme - întâmplare pusă la cale încă dinainte de a o cunoaşte pe Estella, adică de pe vremea când mintea sa crudă de copil suferea primele deformări în mâinile vătămătoare ale domnişoarei Havisham.

Într‑o poveste orientală, lespedea grea, care avea să se prăbuşească peste patul sultanului aflat în culmea gloriei sale, a fost cioplită, încetul cu încetul, dintr‑o carieră de piatră; tunelul prin care trebuia să treacă frânghia care s‑o ţină la locul ei a fost, încetul cu încetul, săpat prin măruntaiele stâncii; apoi, lespedea a fost ridicată, încetul cu încetul, şi potrivită în acoperiş, frânghia a fost înfăşurată în jurul ei şi întinsă, tot încetul cu încetul, de‑a lungul nesfârşitului tunel, până la inelul de fier. Când, după multă trudă, totul a fost gata şi a sosit ceasul, sultanul a fost trezit în puterea nopţii, iar securea ascuţită, care trebuia să taie frânghia legată de inelul de fier, i‑a fost pusă în mână - şi el a lovit!

Frânghia a fost retezată şi‑a zburat într‑o clipă, iar tavanul s‑a năruit. La fel s‑

a întâmplat şi în cazul meu. Întreaga lucrare, atât din apropiere, cât şi din depărtare, care ţintea spre acest sfârşit, fusese înfăptuită. Într‑o clipă, lovitura a fost dată, iar acoperişul fortăreţei mele s‑a prăvălit peste mine.

Capitolul XXXIX

Împlinisem douăzeci și trei de ani. Nu mai auzisem nici un cuvânt care să mă

lămurească în privinţa speranţelor mele de viitor şi trecuse o săptămână de la ziua mea. Herbert şi cu mine plecaserăm din „Hanul lui Barnard” de mai bine de un an şi acum locuiam în Temple. Camerele noastre se găseau în Garden Court, lângă fluviu.

Domnul Pocket şi cu mine nu ne mai aflam, de la o vreme, în aceleaşi relaţii ca la început, deşi continuam să ne înţelegem bine. Deşi nu eram în stare să mă

apuc de nimic - şi pun aceasta pe seama faptului că nu‑mi cunoşteam mijloacele de trai - îmi plăcea să citesc şi citeam zilnic ore la rând. Afacerea lui Herbert mergea bine, iar în ceea ce mă priveşte, toate rămăseseră aşa cum vi le‑am descris la sfârşitul capitolului de mai sus.

Treburile îl mânaseră pe Herbert într‑o călătorie la Marsilia. Eram singur şi cumva trist din pricina singurătăţii mele. Fără chef de nimic şi neliniştit, sperând neîncetat că ziua de mâine sau săptămâna viitoare aveau să‑mi lămurească

situaţia şi neîncetat dezamăgit în această nădejde, simţeam lipsa chipului vesel şi a răspunsurilor vioaie ale prietenului meu.

Era o vreme câinoasă, cu vijelie şi ploaie, apoi iar vijelie şi iar ploaie, şi cu noroi, noroi, şi iar noroi pe toate străzile. Zi după zi, un văl greu şi imens trecea peste Londra, venind dinspre răsărit, de parcă acolo era tărâmul ploilor şi‑al vânturilor veşnice. Atât de furioase fuseseră rafalele, încât clădirile mai înalte din oraş rămăseseră fără tabla acoperişurilor, iar în cartierele mărginaşe copacii fuseseră doborâţi şi aripile morilor de vânt, smulse. Dinspre coastă soseau zvonuri sumbre despre naufragii şi morţi. Violente ruperi de nori însoţiseră

ravagiile vântului, iar ziua aceea, care tocmai se încheia pe când eu mă aşezasem să citesc, fusese cea mai turbată dintre toate.

În partea aceea a cartierului Temple s‑au schimbat de atunci multe lucruri.

Nu mai există atmosfera de pustietate de odinioară, şi nici nu mai are deschidere către fluviu, cum avea pe atunci. Locuiam la ultimul etaj al ultimei case. În seara aceea, vântul care se năpustea dinspre fluviu zgâlţâia toată casa din temelii, cu bubuituri ca de tun sau de talazuri sparte la ţărm. Când vijelia aduse după sine

şi ploaia, izbind‑o în ferestre, iar eu îmi ridicai fără voie ochii spre ele, căci zăngăneau, am avut senzaţia că mă aflu într‑un far bătut de furtună. Uneori, fumul se întorcea în rotocoale pe horn în jos, de parcă nu s‑ar fi înduplecat să

iasă afară pe o astfel de noapte. Când am deschis uşile şi am privit în josul scării, am văzut că lămpile de pe scară se stinseseră; iar când mi ‑am pus mâna streaşină la ochi, privind prin ferestrele întunecate (să le fi deschis, oricât de puţin, în colţii vijeliei şi ai ploii de afară, nici nu încăpea vorbă), am văzut că şi felinarele din curte se stinseseră, că felinarele de pe poduri şi de pe mal abia mai pâlpâiau şi că focurile de cărbuni ale şlepurilor de pe fluviu erau spulberate de vânt ca nişte picături roşietice de ploaie.

Citeam ţinând ceasul pe masă, cu gând să închid cartea la ora unsprezece.

Când o închisei, orologiul de la Saint Paul laolaltă cu multe alte orologii ale bisericilor din City - unele dând tonul, altele îngânându‑le, altele în contrapunct

- începură să bată. Sunetul purtat de vânt părea ciudat, iar eu ascultam şi urmăream cum vântul îl lua pe sus şi‑l sfâşia... când auzii nişte paşi pe scară.

N‑are rost să vorbim despre neliniştea absurdă, care m‑a făcut să tresar şi să mă gândesc, cu un fior, la zgomotul paşilor răposatei mele surori, căci n‑a durat decât o clipă. Ciulii din nou urechea şi auzii paşii împiedicându‑se, în vreme ce se apropiau. Aducându‑mi aminte că lămpile de pe scară se stinseseră, îmi luai lampa la care citeam şi ieşii în capul scării. Cel care urca se opri la vederea luminii mele, căci nu mai auzii nimic.

― Este cineva jos, nu‑i aşa? strigai eu, privind într‑acolo.

― Da, răspunse o voce din bezna de dedesubt.

― Ce etaj căutaţi?

― Ultimul. La domnul Pip.

― Eu sunt acela... S‑a întâmplat ceva?

― Nu s‑a întâmplat nimic, răspunse vocea şi omul se apropie.

Stăteam cu lampa întinsă peste balustrada scării, iar omul urca încet în această rază de lumină. Era o lampă cu abajur, pentru citit, iar mănunchiul de raze pe care îl trimitea era foarte îngust, aşa că omul intra o clipă în bătaia sa, apoi ieşea imediat. Curând, zării faţa unui necunoscut, uitându‑se în sus cu un aer de neînţeles, părând mişcat şi încântat că mă vede.

Pe când încercam să‑i luminez drumul, am băgat de seamă că era înfofolit în haine grosolane, de călător pe mare. De asemenea, am observat că avea părul lung şi cărunt, de un cenuşiu metalic, că avea vreo şaizeci de ani, că era bine legat, cu picioarele vânjoase, şi că avea obrazul smead şi înăsprit al celor ce stau în bătaia soarelui, ploii şi vântului. Când urcă şi ultimele două trepte, iar conul de lumină al lămpii ne cuprinse pe amândoi, văzui, cu uimire prostită, că omul îşi ţinea braţele întinse către mine.

― Rogu‑vă, ce doriţi? îl întrebai.

― Ce doresc? repetă el, oprindu‑se o clipă. Ah, da! O să vă explic ce doresc, cu voia dumneavoastră.

― Vreţi să intraţi?

― Da, răspunse el. Vreau să intru, dragă domnule.

Îi pusesem această întrebare destul de neprimitor, căci nu‑mi plăcea aerul acela bucuros şi mulţumit de recunoaştere pe care îl citeam mai departe pe chipul său. Nu‑mi plăcea pentru că mi se părea că‑mi dădea de înţeles că se

aştepta de la mine să‑i răspund în acelaşi fel. L‑am condus în odaia din care ieşisem şi, aşezându‑mi lampa pe masă, l‑am rugat, cât de politicos am putut, să

mă lămurească.

El privi în jur cu o expresie ciudată - un soi de uimire plăcută, de parcă ar fi avut vreun amestec în lucrurile pe care le admira, şi îşi scoase întâi pălăria, apoi îşi trase peste cap pelerina grosolană. Atunci văzui că faţa îi era zbârcită şi capul chel, lungile sale plete cărunte, de un cenuşiu metalic, crescându ‑ i doar deasupra urechilor. În schimb, nu văzui nimic care să mă lămurească asupra lui.

Dimpotrivă, în clipa următoare, mă trezii că îşi întinde încă o dată braţele către mine.