― Splendid!
― Cum vi s‑a părut interpretarea pe care am dat‑o personajului, domnilor?
ne întrebă domnul Waldengarver aproape cu îngăduinţă.
Din spatele meu, Herbert zise, înghiontindu‑mă din nou:
― Masivă şi concretă.
Aşa că repetai cu îndrăzneală, de parcă de la mine ar fi venit calificativele şi trebuia să insist asupra lor:
― Masivă şi concretă!
― Mă bucur de aprecierile dumneavoastră, domnilor, zise domnul Waldengarver, cu un aer de demnitate, în ciuda faptului că în acel moment stătea răsturnat pe spate, sprijinindu‑se de perete şi ţinându‑se cu mâinile de speteaza scaunului.
― Dar o să îţi zic eu un lucru, domnule Waldengarver, spuse omul care stătea în genunchi, unde n‑ai nimerit‑o cu interpretarea dumitale. Ia aminte! Nu
‑mi pasă cine o zice altfel, eu ţi‑o spun pe‑a mea. N‑ai nimerit, în interpretarea lui Hamlet, când ţi‑ai arătat picioarele din profil. Ultimul Hamlet pe care l‑am costumat făcea aceleaşi greşeli la repetiţii, până când l‑am convins să‑şi pună
câte o ştampilă mare, roşie, pe fluierul picioarelor şi, apoi, la repetiţia următoare, care a fost şi ultima, m‑am dus în faţă, domnule, pe ultimul rând de la parter şi, ori de câte ori se întorcea în profil, îi strigam: „Nu‑ţi văd ştampilele!” Iar la reprezentaţia din seara aceea a jucat minunat!
Domnul Waldengarver îmi zâmbi, de parcă mi‑ar fi spus: „Deh! o slugă
credincioasă... îi trec cu vederea aiurelile!”, apoi rosti cu voce tare:
― Interpretarea mea e puţin prea clasică şi prea profundă pentru spectatorii de aici, dar o să facă ei progrese, o să facă progrese!
Herbert şi cu mine repetarăm, într‑un glas:
― Oh, fără nici o îndoială că o să facă progrese!
― Aţi băgat de seamă, domnilor, zise domnul Waldengarver, că era un zurbagiu, la galerie, care încerca să ia în râs slujba... adică spectacolul, voiam să
spun?
Noi doi avurăm josnicia să răspundem că parcă‑parcă observaserăm un astfel de om.
― Era beat, desigur, adăugai eu.
― Oh, Doamne! Nicidecum, domnul meu, zise domnul Wopsle, nu era beat.
Cel care‑l plăteşte are grijă să nu fie beat, domnule. Cel care‑l plăteşte nu i‑ar da voie să fie beat.
― Cum, dumneata îl cunoşti pe cel care‑l plăteşte? întrebai eu.
Domnul Wopsle îşi închise ochii, apoi îi deschise - înfăptuind ambele mişcări cu mare încetineală.
― Aţi observat, fără îndoială, domnilor, un măgar prost şi arogant, care răgea, şi care avea o faţă ce trăda o răutate josnică, şi care s‑a vânturat - căci n
‑aş putea spune că a jucat - prin le rôle (dacă pot folosi termenul franţuzesc) de Claudius, rege al Danemarcei. El este cel care îl plăteşte pe spectatorul cu pricina. Iată cu ce se îndeletniceşte el!
Fără să‑mi dau prea bine seama dacă mi‑ar fi părut mai rău pentru domnul Wopsle în caz că ar fi fost deznădăjduit, îmi părea atât de rău pentru el şi aşa cum era în acea clipă, încât m‑am folosit de primul prilej - când s‑a întors cu spatele ca să‑şi pună bretelele şi ne‑a înghesuit, astfel, pe uşă afară - ca să‑l întreb pe Herbert dacă ar fi avut ceva împotrivă să‑l invităm la noi acasă, la masă? Herbert spuse că, după părerea lui, ar fi frumos din partea noastră, aşadar îl invitai pe domnul Wopsle, care ne însoţi la Barnard, înfofolit până la sprâncene. Am făcut tot ce ne‑a stat în puteri să se simtă bine, iar el ne‑a ţinut până la două
dimineaţa, trecând în revistă succesul său şi împărtăşindu‑ne planurile sale de viitor. Am uitat amănuntele acestor planuri, dar îmi amintesc, în mare, că voia să
înceapă printr‑o reînviere a dramei şi să sfârşească prin a o zdrobi definitiv, astfel încât, la moartea lui, aceasta să sufere o pierdere ireparabilă şi să rămână
deznădăjduită, fără nici o rază de speranţă.
După toate acestea, m‑am dus la culcare foarte amărât, m‑am gândit foarte amărât la Estella şi am visat foarte amărât că toate speranţele mele de viitor se spulberaseră şi că trebuia să mă căsătoresc cu domnişoara Clara, a lui Herbert, sau să joc Hamlet, pentru stafia domnişoarei Havisham, în faţa a douăzeci de mii de spectatori, iar eu nu ştiam nici douăzeci de cuvinte din toată piesa.
Capitolul XXXII
Într‑o zi, pe când eram ocupat cu cărţile mele şi cu domnul Pocket, am primit un bilet prin poştă, la vederea căruia inima începu să‑mi bată cu putere -
fiindcă, deşi nu mai văzusem niciodată scrisul acela, am ghicit dintr‑o dată a cui mână era. Nu avea nici o formulă de început, ca „dragă domnule Pip” sau „dragă
Pip” sau „dragă domnule” sau „dragă orice”, ci spunea cam aşa: Sosesc la Londra poimâine, cu diligenţa de la amiază. Cred că a rămas stabilit că mă vei aştepta? În orice caz, domnişoara Havisham aşa crede, iar eu scriu la stăruinţa dânsei. Îţi trimite salutări.
A dumitale,
Estella
Dacă ar mai fi fost timp, fără îndoială că mi‑aş fi comandat mai multe rânduri de haine pentru această ocazie. Însă, cum nu mai era, a trebuit să mă
mulţumesc cu cele pe care le aveam deja. Pofta de mâncare mi s‑a spulberat ca prin farmec şi n‑am mai avut linişte sau astâmpăr până ce n‑a venit ziua hotărâtă. Nu pentru că ziua aceea mi le‑ar fi adus înapoi - dimpotrivă, starea mi se înrăutăţi la culme şi începui să dau târcoale staţiei de diligenţe de pe Woodstreet, în Cheapside, mai înainte ca diligenţa să fi părăsit „Mistreţul albastru” din orăşelul nostru. Deşi ştiam prea bine acest lucru, parcă nu mă
simţeam în siguranţă să las staţia de diligenţă nesupravegheată mai mult de cinci minute la rând. Cu judecata astfel tulburată îmi petrecui prima jumătate de oră
