― Ca să dormi? zisei eu.

― Da. Ca să dorm mult şi bine, răspunse el, căci am fost zgâlţâit de mare şi bătut de valurile ei luni în şir.

― Prietenul cu care locuiesc, zisei eu, ridicându‑mă de pe canapea, nu este acasă. Poţi sta în odaia lui.

― N‑o să se întoarcă mâine, nu‑i aşa?

― Nu, răspunsei eu aproape maşinal, în ciuda tuturor sforţărilor mele. Nu mâine.

― Pentru că, ascultă‑mă bine, dragă băiete, zise el, coborându‑şi vocea şi împungându‑mă prieteneşte în piept cu degetul, e nevoie de prudenţă.

― Ce vrei să spui? Prudenţă?

― Ce Dumne... e moarte sigură!

― Ce anume este moarte sigură?

― Am fost surghiunit pe viaţă. E moarte sigură că m‑am întors. S‑au întors prea mulţi în ultimii ani, şi o să fiu neîndoielnic spânzurat dacă or să mă prindă.

Asta mai lipsea! Nenorocitul acela, după ce mă împovărase ani de zile cu lanţurile sale blestemate de aur şi argint, îşi riscase viaţa ca să vină până la mine, iar eu îl ţineam acolo, la adăpost, în casa mea! Dacă, în loc să‑mi fie groază de el, l‑aş fi iubit, dacă, în loc să mă cutremur şi să mă feresc din calea lui cu dezgust, m‑aş fi simţit legat de el prin cele mai puternice sentimente de admiraţie şi dragoste, tot nu m‑aş fi simţit mai rău. Dimpotrivă, poate mi‑ar fi fost mai bine, căci l‑aş fi adăpostit dintr‑o pornire firească a inimii mele.

Prima mea grijă fu să trag obloanele, ca să nu se vadă nici o geană de lumină

de‑afară şi apoi să încui şi să zăvorăsc uşile. Pe când făceam acestea, el stătea în picioare, lângă masă, bând rom şi ronţăind biscuiţi - iar când dădui cu ochii de el, bând şi mâncând, mi se păru că îl văd din nou pe puşcăriaşul meu în mlaştină, înfulecându‑şi mâncarea. Mă aşteptam să se oprească brusc şi să se aplece să‑

şi pilească inelul de fier de la picior.

După ce m‑am dus şi în odaia lui Herbert, închizând orice altă trecere între aceasta şi scări, în afară de cea prin odaia unde tocmai stătuserăm de vorbă, l‑

am întrebat dacă vrea să se culce. El îmi răspunse că da, însă îmi ceru să‑i dau

ceva din „rufăria mea de gentleman”, ca să se îmbrace dimineaţă. I‑am adus câteva lucruri şi i le‑am pregătit, să le aibă la îndemână, iar sângele mi‑a îngheţat din nou în vine, când m‑a prins iarăşi de mâini, urându‑mi noapte bună.

Am scăpat şi m‑am îndepărtat de el, fără să ştiu cum anume, apoi m‑am apucat să scormonesc în jar, în odaia unde stătuserăm de vorbă, stând în faţa căminului şi fiindu‑mi frică să mă duc la culcare. Am rămas acolo mai bine de o oră, prea năucit ca să pot judeca şi, până ce n‑au început să mi se lege gândurile, nu mi‑am dat seama pe de‑a‑ntregul cât de nenorocit eram şi cum mi se sfărâmase în bucăţi corabia speranţelor, care mă purtase până atunci.

Intenţiile domnişoarei Havisham în privinţa mea nu erau decât pură

închipuire. Estella nu‑mi era sortită. Eram primit în Casa Satis de ochii lumii, slujind drept ghimpe pentru rudele lacome şi drept un manechin, cu inimă

mecanică, bun pentru a exersa asupra sa, în lipsă de altceva la îndemână.

Acestea au fost primele revelaţii usturătoare. Dar cea mai ascuţită şi mai adâncă

durere dintre toate era că, din pricina acestui ocnaş vinovat de cine ştie ce crime, care putea fi oricând luat din odăile acelea, unde stăteam eu acum cufundat în gânduri, şi spânzurat la poarta din Old Bailey, îl părăsisem pe Joe.

Nu m‑aş fi întors la Joe şi la Biddy acum pentru nimic în lume! Pur şi simplu pentru că sentimentul că mă purtasem ca un ticălos faţă de ei era mai puternic decât oricare alt gând. Nici toată înţelepciunea din lume nu mi‑ar fi putut da alinarea pe care aş fi găsit‑o în simplitatea şi dragostea lor şi ştiam că niciodată, niciodată nu aveam să repar răul făcut.

La fiecare răbufnire de vânt şi la fiecare pală de ploaie, auzeam urmăritorii.

În două rânduri aş fi putut jura că am auzit o bătaie în uşă şi nişte şoapte la intrare. Cu toate aceste spaime din mintea mea, am început să‑mi închipui sau să‑mi amintesc că avusesem tainice presimţiri despre sosirea acestui om. De pildă că, săptămâni în şir, vedeam pe stradă chipuri care mi se păreau că

seamănă cu al său. Că numărul acestor înfăţişări asemănătoare devenise din ce în ce mai mare, pe măsură ce el, străbătând oceanul, se apropiase de mine. Că

duhul său rău îşi trimisese astfel dinainte vestitorii şi că acum, în noaptea aceasta vijelioasă, el se ţinuse de cuvânt şi ajunsese la mine.

În năvala acestor gânduri se strecură şi acela că, de la bun început, privindu

‑l cu ochii mei de copil, îl socotisem un om îngrozitor de violent. Că îl auzisem pe celălalt puşcăriaş repetând întruna că încercase să‑l omoare. Că îl văzusem în fundul şanţului, zbătându‑se şi luptându‑se ca o fiară sălbatică. Din toate aceste amintiri mi se născu, la lumina focului, spaima nelămurită că poate nu eram în siguranţă încuiat cu el, departe de toată lumea, în puterea acelei nopţi dezlănţuite. Şi spaima aceasta crescu până ajunse să umple întreaga încăpere şi mă împinse să înşfac o lumânare şi să mă duc să mai arunc o privire la cel care era o povară cumplită pentru cugetul meu.

Îşi înfăşurase batista în jurul capului, iar chipul îi împietrise, cufundat în somn. Dormea de‑a binelea, liniştit, deşi avea un pistol cu ţeava lungă aşezat alături, pe pernă. Ceva mai uşurat să‑l văd astfel, am scos cu grijă cheia din uşă

şi l‑am încuiat pe dinafară, după care m‑am întors lângă foc. Treptat, am alunecat din scaun şi m‑am întins pe podea. Când m‑am deşteptat, fără să fi uitat o clipă, în somn, de nenorocirea mea, clopotele bisericilor din cartierul East

Side băteau de cinci, lumânările arseseră până la capăt, focul se stinsese, iar vântul şi ploaia făceau şi mai groasă bezna de afară.

Aici sesfârşeşte ceade‑ adouaetapăasperanţelor luiPip.

Capitolul XL

Faptul că am fost nevoit să iau măsuri (pe cât mi‑a stat în puteri) pentru siguranţa temutului meu vizitator a fost un adevărat noroc, fiindcă, frământat de acest gând la trezire, toate celelalte au fost ţinute la distanţă, într‑un amestec nelămurit.

Era de la sine înţeles că nu‑l puteam ţine închis în apartamentul meu. Nu aveam cum s‑o fac şi orice încercare de acest fel ar fi stârnit, negreşit, suspiciuni.

E drept că nu mai aveam nici un Răzbunător în serviciul meu, dar intrasem în grija unei bătrâne cotoroanţe cu gură mare, ajutată de o boccea vie de zdrenţe, pe care ea o numea nepoată‑sa, iar a păstra o cameră departe de privirile lor n‑ar fi făcut decât să le aţâţe curiozitatea şi să dea apă la moară presupunerilor.

Amândouă aveau vederea slabă, cusur pe care eu îl puneam pe socoteala năravului lor de a se uita pe gaura cheii, şi întotdeauna te împiedicai de ele când n‑aveai chef - într‑adevăr, aceasta era singura lor calitate, în afară de mâna‑

lungă. Ca să nu le dau de bănuit acelor făpturi că ar fi vreo taină la mijloc, m‑am hotărât să le anunţ, chiar de dimineaţă, că unchiul meu sosise pe neaşteptate de la ţară.

Hotărârea aceasta îmi fulgerase prin minte pe când începusem să orbecăi prin odaie, căutând cele trebuincioase să fac lumină. Cum n‑a fost chip să găsesc ceva de soiul ăsta, mă văzui silit să ies până la ghereta portarului, de lângă casă, şi să‑l chem pe paznic să vină să mă ajute cu felinarul său. Ei bine, coborând scările pe bâjbâite, am dat peste ceva, iar acel ceva se dovedi a fi un om ghemuit într‑un colţ.

Cum omul acela nu‑mi răspunse nimic când îl întrebai ce făcea acolo, ci doar se feri pe muteşte de atingerea mea, o rupsei la fugă spre gheretă şi îl rugai pe paznic să vină repede cu mine, povestindu‑i întâmplarea pe drum. Vântul sufla mai turbat ca niciodată, aşa că ne gândirăm că n‑avea rost să mai punem în primejdie lumina din felinar, încercând să aprindem lămpile de pe scară, dar cercetarăm casa scărilor de la prima până la ultima treaptă, fără să găsim pe nimeni. Atunci, mă gândii că necunoscutul s‑ar fi putut strecura în camerele mele. Aşadar, aprinzându‑mi lumânarea de la felinarul paznicului şi lăsându‑l pe el în prag, am cercetat cu mare grijă fiecare cotlon al apartamentului, cu tot cu odaia în care dormea temutul meu oaspete. Totul era în ordine şi, cu siguranţă, nu intrase nici un nepoftit.

Mă tulburase grozav faptul că se întâmplase să fie un om ascuns pe scări tocmai în noaptea aceea, dintre toate nopţile din an, şi îl întrebai pe paznic, în speranţa că am să capăt o lămurire liniştitoare, în timp ce îi dădeam un păhărel, la uşă, dacă, peste noapte, trecuse pe la poarta sa vreun gentleman care părea să

fi cinat în oraş până târziu. Da, răspunse el, trecuseră trei, la diferite ore din noapte. Unul locuia în Fountain Court, iar ceilalţi doi în Lane, dar îi văzuse

îndreptându‑se către casele lor. În plus, singurul chiriaş permanent, în afară de mine şi de Herbert, care avea un apartament în casa aceea, era plecat la ţară de vreo câteva săptămâni şi cu siguranţă nu se întorsese în noaptea aceea, pentru că îi văzuserăm amândoi uşa zăvorâtă pe dinafară, când urcaserăm cu felinarul.

― Fiind o noapte aşa de urâtă, domnule, zise paznicul întinzându ‑ mi paharul gol, neobişnuit de puţini oameni au trecut pe la bariera mea. Pe lângă cei trei gentlemeni de care am pomenit, nu‑mi amintesc să mai fi venit cineva până

la ora unsprezece, când a întrebat un străin de dumneata.

― Unchiul meu, murmurai eu, da...

― L‑aţi văzut, domnule?

― Da. Oh, da!