din cele patru sau cinci ore cât trebuia să dureze aşteptarea, când dădui nas în nas cu Wemmick.
― Ia te uită, domnul Pip! zise el. Ce mai faci? N‑aş fi crezut că ai drum pe aici!
Îi explicai că aşteptam să mă întâlnesc cu cineva care avea să vină cu diligenţa şi îl întrebai ce mai era pe la castel şi cum o mai ducea tata‑mare.
― Sunt înfloritori, şi unu şi celălalt, mulţumesc, zise Wemmick, mai ales tata
‑mare. Se simte minunat. Va împlini curând optzeci şi doi de ani. Mă bate gândul să trag optzeci şi două de focuri, dacă vecinii n‑o să aibă nimic împotrivă şi dacă
puşcociul meu va rezista la o asemenea încercare. Oricum, nu se face să
discutăm despre aceasta în Londra. Unde crezi că mă duc?
― La birou, răspunsei eu, căci se îndrepta în direcţia aceea.
― N‑ai ghicit! făcu Wemmick. Mă duc la Newgate. Ne ocupăm, în prezent, de cazul unui bancher care a fost furat, iar eu am fost până în capul străzii, să arunc un ochi la locul faptei, după care să pot schimba vreo două vorbe cu clientul nostru.
― Clientul vostru a comis furtul? întrebai eu.
― Doamne fereşte, nu! răspunse Wemmick, foarte sec. Dar este acuzat de asta. La fel cum am fi tu sau eu. Oricare dintre noi ar putea fi acuzat de acest furt, înţelegi?
― Numai că nici unul dintre noi doi nu este, remarcai eu.
― Pfui! zise Wemmick, împungându‑mă uşurel cu arătătorul în piept. Eşti profund, domnule Pip! Ţi‑ar plăcea să dai o raită la Newgate? Ai ceva timp liber?
Aveam atât de mult timp liber, încât propunerea sa veni ca o salvare, cu toate că nu se împăca deloc cu dorinţa mea ascunsă de‑a sta cu ochii pe staţia de diligenţă. Bâiguind că voi întreba dacă am timp să merg împreună cu el, intrai în staţie şi obţinui de la funcţionarul de acolo, cu cea mai mare precizie şi punându
‑i răbdarea la grea încercare, informaţia despre cel mai apropiat moment în care diligenţa ar fi putut ajunge - ceea ce ştiam dinainte aproape la fel de bine ca şi el.
Apoi, mă întorsei la domnul Wemmick şi, prefăcându‑mă că mă uit la ceas şi că
rămân surprins de informaţia proaspăt primită, îi acceptai propunerea.
Ajunserăm la Newgate în câteva minute şi, trecând prin ghereta portarului, cu pereţi goi, pe care atârnau doar câteva cătuşe, printre plăcuţele cu regulamentul închisorii, intrarăm în puşcăria propriu‑zisă. Pe vremea aceea, închisorile erau foarte neîngrijite şi epoca protestelor exagerate împotriva tuturor treburilor publice prost întocmite - proteste ce reprezintă pedepsele cele mai aspre şi cele mai lungi - era încă departe. Astfel, răufăcătorii nu erau adăpostiţi şi hrăniţi mai bine decât soldaţii (ca să nu mai vorbim despre săraci) şi, uneori, mai dădeau foc puşcăriei, scuza fiind că voiau să‑şi îmbunătăţească gustul zemii pe care o mâncau. Era ora de vizită când am intrat cu Wemmick înăuntru, şi un ajutor de cârciumar tocmai îşi făcea rondul cu halbele sale de bere - iar deţinuţii, în curte, dincolo de gratii, cumpărau bere şi stăteau de vorbă cu rudele lor. Dar întregul tablou era murdar, urât, tulburător şi întristător.
Mă uimi faptul că Wemmick trecea printre deţinuţi ca un grădinar printre răsadurile sale. Impresia aceasta mi se născu în minte când dădu cu ochii de un vlăstar care răsărise acolo peste noapte şi‑i zise:
― Cum aşa, căpitane Tom? Eşti aici? Ah, într‑adevăr?
După care:
― Acela din spatele hârdăului este Black Bill? Ei, te‑am cam scăpat din ochi în ultimele două luni... cum ai ajuns aici?
Şi aceeaşi impresie o aveam şi când se oprea lângă gratii şi asculta şoaptele neliniştite - întotdeauna de la un singur deţinut o dată, fiindcă i se adresau rând
pe rând - iar Wemmick, cu gura sa ca o cutie de scrisori nemişcată, se uita la el pe când îi vorbea, de parcă era deosebit de interesat de progresul pe care îl făcuse de la ultima examinare, şi de posibilitatea de a‑l prezenta în plină floare, la proces.
Era foarte cunoscut şi am descoperit că preluase latura familiară a activităţii domnului Jaggers - deşi ceva din prestanţa domnului Jaggers plutea şi asupra lui, interzicând apropierile dincolo de anumite limite. Faptul că îl cunoştea personal pe fiecare client care se perinda în faţa lui era arătat printr‑un semn cu capul şi prin aceea că îşi aşeza puţin mai comod pălăria pe cap, cu ambele mâini, după care îngusta deschiderea cutiei de scrisori şi îşi vâra mâinile în buzunare.
Într ‑ unul sau două cazuri întâmpină oarecare greutăţi în privinţa creşterii onorariului, şi atunci domnul Wemmick dădu înapoi cât mai mult cu putinţă în faţa sumei oferite, zicând:
― Băiete, n‑are nici un rost. Eu sunt doar un subaltern. Nu pot accepta. Nu încerca să‑i faci asta unui subaltern. Dacă nu eşti în stare să aduni suma stabilită pentru tine, băiete, atunci mai bine vorbeşti cu un avocat plin - sunt o grămadă de avocaţi plini în barou, ştii, şi ceea ce nu merită osteneala pentru unul, ar putea să merite pentru altul; acesta este sfatul pe care ţi‑l dau eu, din punctul de vedere al unui subaltern. Nu încerca pe căi ce nu duc nicăieri. De ce ai face‑o? Bun, cine urmează?
Astfel străbăturăm la pas sera domnului Wemmick, până ce acesta se întoarse către mine şi zise:
― Uită‑te bine la omul căruia o să‑i strâng mâna.
Aş fi făcut‑o oricum, chiar fără să‑mi atragă atenţia, mai ales că, până în momentul acela, nu dăduse mâna cu nimeni.
Aproape îndată ce termină de rostit aceste vorbe, un bărbat cu ţinută
dreaptă şi impunătoare (pe care îl am şi‑acum, când scriu, în faţa ochilor), îmbrăcat într ‑ o redingotă de culoarea măslinei crude, pe care o purta cu eleganţă, cu o paloare ciudată pe chipul de la care te‑ai fi aşteptat să fie rumen, şi cu ochii alunecând tot timpul în lături, ori de câte ori încerca să‑i aţintească
asupra cuiva, se apropie, într‑un colţ al gratiilor, şi îşi duse mâna la pălărie - care avea o pojghiţă de grăsime ca o ciorbă sleită - într‑un salut milităresc, pe jumătate serios, pe jumătate în glumă.
― Sănătate, colonele! salută Wemmick. Ce mai faci, colonele?
― Bine, domnule Wemmick.
― S‑a făcut tot ce se putea face, dar dovada a fost mult prea puternică să o combatem, colonele!
― Da, a fost prea puternică, domnule... Dar mie nu‑mi pasă!
― Nu, nu, zise Wemmick cu răceală, dumitale nu‑ţi pasă.
Apoi, întorcându‑se spre mine, adăugă:
― Omul acesta a fost în serviciul Majestăţii Sale. Era pe front şi şi ‑a cumpărat lăsarea la vatră.
