― Şi pe cealaltă persoană cu care era?

― Persoana cu care era? repetai eu buimac.

― Mie aşa mi s‑a părut, că era cu el, răspunse paznicul, căci s‑a oprit când s

‑a oprit gentlemanul ca să mă întrebe despre dumneavoastră, şi a plecat mai departe când gentlemanul a plecat mai departe.

― Cum arăta?

Paznicul nu fusese foarte atent, ar fi zis că e un lucrător oarecare. Tot ce îşi putea aminti era faptul că avea nişte haine de culoarea prafului şi o pelerină

întunecată. Paznicul nu punea mare preţ pe întâmplare, şi era firesc, pentru că

nu avea motivele mele.

După ce mă descotorosii de el, ceea ce am socotit că era mai bine să fac fără

să mai lungesc vorba, mintea îmi fu adânc tulburată de cele două întâlniri deopotrivă. Chiar dacă, luate în parte, fiecare putea avea o explicaţie - de pildă, să

fi fost un chefliu care petrecuse până târziu la cârciumă sau la vreun prieten şi care nu mai dăduse pe la ghereta paznicului, ci nimerise drept pe scările mele, unde‑l luase somnul; sau vizitatorului meu fără nume cineva care‑i arătase drumul -, totuşi, luate împreună, păreau destul de îngrijorătoare pentru cineva neîncrezător şi speriat, cum ajunsesem eu din pricina întâmplărilor din ultimele ore.

Am aprins focul, care împrăştia prin odaie o lumină palidă, în momentul acela al dimineţii, şi‑am aţipit puţin în faţa lui. Mi se păru că dormisem o noapte întreagă, când auzii clopotele bătând de şase. Cum mai era o oră şi jumătate până ce avea să se crape de ziuă, am aţipit din nou, tresărind mai mereu, neliniştit fiindcă ba îmi răsuna în urechi o discuţie nelămurită, ba auzeam vuietul vântului pe horn. În cele din urmă, m‑am cufundat într‑un somn adânc, din care mă trezii speriat, din pricina luminii de afară.

În tot acest răstimp, nu fusesem nici o clipă în stare să ‑mi cântăresc situaţia, şi nu mă simţeam în stare nici acum. Nu aveam puterea nici să încep să

mă gândesc. Eram foarte abătut şi mâhnit, dar într‑un fel nedesluşit. Cât despre a‑mi făuri vreun plan de viitor, mai uşor aş fi putut făuri un elefant. Nici atunci când am tras în lături obloanele şi m‑am uitat pe fereastră, la dimineaţa umedă

şi neîmblânzită, muiată toată într‑o culoare plumburie, nici când am făcut câţiva paşi, trecând dintr‑o cameră într‑alta, nici când m‑am aşezat din nou lângă foc, tremurând, aşteptând să vină servitoarea, n‑am putut gândi altceva decât că

eram tare nefericit - deşi n‑aş fi putut spune din ce pricină, nici cât timp aveam să rămân aşa, nici în ce zi a săptămânii făceam eu această constatare, nici măcar

cine eram eu, cel care se simţea astfel.

În sfârşit, bătrâna menajeră şi nepoata sa sosiră - cea din urmă cu o căpăţână greu de deosebit de pămătuful ei de praf - şi se arătară foarte mirate de faptul că mă găsiră deja în picioare şi cu focul aprins. La acestea, le adusei la cunoştinţă că unchiul meu venise pe la mine în noaptea aceea, că dormea încă şi că ele trebuie să facă mai multe pregătiri pentru gustarea de dimineaţă, dată fiind situaţia. Apoi, m‑am spălat şi m‑am îmbrăcat, în vreme ce ele mutau mobila prin casă şi stârneau praful. Astfel, într‑un soi de vis cu ochii deschişi, m‑am trezit din nou aşezat în faţa focului, aşteptându‑l pe el să vină la masă.

După un timp, uşa camerei sale se deschise şi îşi făcu apariţia. Nu reuşeam să‑i îndur prezenţa, socotind că arăta şi mai rău la lumina zilei.

― Nu ştiu nici măcar cum să‑ţi spun, zisei eu cu glas coborât, când el se aşeză la masă. Le‑am spus celorlalţi că eşti unchiul meu.

― Asta e, dragul meu băiat! Spune‑mi unchi.

― Presupun că le‑ai zis un nume, când te‑ai urcat pe vas.

― Da, dragă băiete. Le‑am zis că mă numesc Provis.

― Vrei să‑ţi păstrezi numele ăsta?

― Păi, da... De ce nu, băiete dragă? E la fel de bun ca oricare altul, cel puţin dacă nu‑ţi este ţie altul pe plac.

― Care e numele tău adevărat? l‑am întrebat şoptit.

― Magwitch, răspunse el, pe acelaşi ton. Botezat Abel.

― Ce ai fost înainte?

― Ocnaş, băiete.

Îmi răspunsese chiar serios şi folosise cuvântul de parcă ar fi însemnat vreo meserie.

― Când ai intrat în Temple, azi‑noapte..., începui eu, dar mă oprii să mă

întreb dacă nu se petrecuse cumva foarte de demult.

― Da, băiete dragă?

― Când te‑ai dus la ghereta paznicului şi l‑ai întrebat pe omul de‑acolo cum să ajungi aici, mai era cineva cu tine?

― Cu mine? Nu, dragă băiete.

― Dar mai era cineva de faţă?

― N‑am băgat de seamă, zise el, căzând pe gânduri. Nu cunosc drumurile pe aici. Dar parcă da, parcă mai era cineva care venea în urma mea.

― Eşti cunoscut în Londra?

― Sper că nu! zise el, dându‑şi un bobârnac cu degetul în gât, ceea ce mă

făcu să roşesc dezgustat.

― Ai fost cunoscut în Londra cândva?

― Mai mult sau mai puţin, dragă băiete. Mai degrabă la ţară.

― Ai fost... judecat... în Londra?

― Când anume? zise el, cu o privire pătrunzătoare.

― Ultima oară.

Dădu din cap.

― Atunci l‑am întâlnit prima dată pe domnul Jaggers. Jaggers era de partea mea.

Mi‑a stat pe buze să‑l întreb pentru ce fusese judecat, dar apucă un cuţit, îl învârti prin aer, zicând:

― Pentru tot ce am făcut am plătit cu vârf şi‑ndesat! şi începu să mănânce.

Înfuleca lacom, într‑un mod dezgustător, iar gesturile sale erau barbare, zgomotoase şi nesăţioase. Îi lipseau câţiva dinţi încă de când îl întâlnisem în mlaştină, iar acum, în vreme ce molfăia dumicatul în gură şi îşi lăsa capul într‑