înfăţişarea lui.

― Dar chiar şi atunci, dragă băiete, zise el, scoţând din buzunar o Biblie mică, neagră şi soioasă, cu închizătoare metalică, chiar şi atunci o să‑l punem să

jure.

Dacă aş spune că ocrotitorul meu cel cumplit căra cu el micuţa cărţulie neagră prin toată lumea numai pentru a‑i sili pe oameni să jure pe ea la nevoie ar însemna să spun un lucru pe care nu l‑am dovedit niciodată, însă pot să spun că

nu l‑am văzut vreodată folosind‑o în alt scop. Biblia însăşi părea să fi fost furată

din vreun tribunal şi, pesemne, faptul că el îi cunoştea istoria, împreună cu propria sa experienţă în această direcţie, îi dădea încredere în puterile ei, privind

‑o ca un soi de vrajă legală sau descântec. Când a scos‑o prima oară din buzunar, mi‑am amintit cum mă pusese să jur că nu‑l voi trăda, în cimitir, demult, şi cum îmi povestise în ajun că întotdeauna îşi însoţise cu jurăminte hotărârile pe care le luase în exil.

Deoarece era îmbrăcat într‑un costum impermeabil, de om care călătoreşte pe mare, în care arăta de parcă ar fi avut papagali şi trabucuri de vânzare, am stat de vorbă cu el despre ce fel de veşminte ar fi mai potrivit să îmbrace. Credea nestrămutat în virtuţile de deghizare ale pantalonilor scurţi şi îşi schiţase în minte o costumaţie care l‑ar fi făcut să arate între pastor şi dentist. Cu multă

bătaie de cap am izbutit să‑l fac să accepte nişte haine mai curând de fermier înstărit şi ne‑am înţeles să‑şi tundă părul şi să‑l pudreze puţin. Fiindcă nu fusese încă zărit de menajeră sau de nepoata ei, am hotărât că era mai bine să

stea deoparte şi să nu se arate până ce nu se vor fi îndeplinit toate aceste schimbări.

Pare foarte uşor să iei astfel de măsuri de precauţie, însă, în zăpăceala, ca să

nu zic sminteala mea de atunci, a durat atât de mult încât n‑am putut să ies în oraş să fac rost de cele trebuincioase decât abia pe la ora două sau trei după‑

amiaza. El avea să rămână închis în casă, cât urma să lipsesc eu, şi cu nici un chip nu trebuia să deschidă uşa.

Deoarece ştiam un imobil cum se cuvine, cu apartamente de închiriat, pe strada Essex, situat cu spatele spre Temple şi foarte aproape de ferestrele mele, mai întâi de toate m‑am îndreptat spre acela şi am avut marele noroc să‑i pot închiria unchiului meu, domnul Provis, apartamentul de la catul al doilea. Apoi am mers din prăvălie în prăvălie, făcând toate cumpărăturile necesare pentru schimbarea înfăţişării lui. Când toate aceste mici treburi au fost îndeplinite, mi‑

a trecut prin minte să fac o vizită în Little Britain. Domnul Jaggers era în cabinetul dumnealui, la masa de lucru, dar, de îndată ce mă văzu intrând, se ridică şi rămase în picioare, în faţa căminului.

― Hei, Pip, zise el, ai grijă!

― O să am, domnule, îl asigurai eu, căci pe drum mă gândisem bine la ce aveam să‑i spun.

― Nu te compromite, zise domnul Jaggers, şi nu compromite pe nimeni.

Înţelegi, pe nimeni! Nu‑mi spune nimic, nu vreau să ştiu nimic, nu sunt curios.

Bineînţeles, am priceput că ştia că omul său venise.

― Vreau, domnule Jaggers, zisei eu, numai să mă încredinţez că ceea ce mi s

‑a spus este adevărat. Nu că aş spera să nu fie adevărat, dar cel puţin pot verifica.

Domnul Jaggers dădu din cap.

― Cum ai zis, „mi s‑a spus” sau „am fost informat”? mă întrebă el, cu capul plecat într‑o parte şi fără să se uite la mine, ci privind, ca şi când ar fi ascultat cu atenţie, în podea. „Mi s‑a spus” presupune o discuţie. Nu poţi avea o discuţie cu o persoană din New South Wales, înţelegi?

― Atunci, o să spun „am fost informat”, domnule Jaggers.

― Bine.

― Am fost informat de către o persoană pe nume Abel Magwitch că el este binefăcătorul atât de multă vreme necunoscut pentru mine.

― Acesta este omul, zise domnul Jaggers, din New South Wales.

― Şi numai el? întrebai eu.

― Şi numai el, zise domnul Jaggers.

― Nu sunt atât de nesăbuit, domnule, cât să vă socotesc răspunzător în vreun fel pentru înţelegerea greşită şi concluziile mele neîntemeiate, dar întotdeauna am crezut că e vorba de domnişoara Havisham.

― După cum spui, Pip, răspunse domnul Jaggers, întorcându‑şi privirea cu răceală spre mine şi împungând aerul cu degetul arătător, nu sunt răspunzător pentru aceasta.

― Totuşi, părea atât de adevărat, domnule! mă apărai eu, cu inima zdrobită.

― N‑aveai nici cea mai mică dovadă, Pip, îmi zise domnul Jaggers, scuturând din cap şi adunându‑şi poalele hainei. Niciodată să nu te iei după aparenţe, să

cauţi întotdeauna dovezile. Nu există regulă mai bună.

― Nu mai am nimic de spus, oftai eu, după ce stătusem tăcut câteva clipe. Mi

‑am verificat informaţia şi cu asta, basta!

― Iar pentru că Magwitch - din New South Wales - şi‑a dezvăluit, în cele din urmă, identitatea, zise domnul Jaggers, vei înţelege, Pip, cât de neabătut am

urmat linia stabilită de‑a lungul întregii noastre relaţii. Niciodată n‑a existat nici cea mai mică abatere de la linia strictă a faptelor. Eşti conştient de asta?

― Pe deplin, domnule.

― I‑am comunicat lui Magwitch - din New South Wales -, când mi‑a scris prima oară - din New South Wales -, să ţină cont că nu trebuie să se aştepte de la mine să mă abat vreodată de la linia strictă a faptelor. De asemenea, i‑am comunicat să aibă în vedere şi un alt lucru. Mi s‑a părut că desluşesc vag în scrisoarea sa o oarecare intenţie de a te vizita aici, în Anglia. L‑am prevenit că nu trebuie să mai aud nimic de soiul ăsta, că în situaţia lui este departe de a obţine iertarea, că a fost expatriat pentru tot restul vieţii şi că, făcându‑şi apariţia în ţara sa, gestul va fi considerat un delict şi îl va face pasibil de pedeapsa capitală.

L‑am prevenit pe Magwitch, zise domnul Jaggers uitându‑se încruntat la mine. I

‑am scris în New South Wales despre aceste lucruri. Fără îndoială că a ţinut cont de avertisment.

― Desigur, întării eu.

― Am fost informat de către Wemmick, continuă domnul Jaggers, uitându‑

se mai departe încruntat la mine, că a venit o scrisoare, marcată la Portsmouth, de la un colonist pe nume Purvis sau...

― Sau Provis, îi suflai eu.

― Aşa, sau Provis - mulţumesc, Pip. Poate că e chiar Provis, nu? Poate că tu ştii că este Provis, nu?

― Da, zisei eu.

― Ştii că este Provis. O scrisoare, ziceam, din Portsmouth, de la un colonist pe nume Provis, care cerea detalii despre adresa ta, în numele lui Magwitch. Am înţeles că Wemmick i‑a trimis detaliile cerute, tot prin poştă. Probabil că tot de la Provis ai primit şi tu lămuririle despre Magwitch... din New South Wales, nu‑i aşa?