Stăteam în curtea hanului staţiei de diligenţe, iar ea îmi arăta care erau bagajele sale şi, când le adunarăm pe toate, îmi amintii - pentru că, până în clipa aceea, uitasem de toate în afară de ea însăşi - că nu ştiam încotro merge.
― Mă duc la Richmond, îmi spuse. Am aflat că există două Richmond‑uri, unul în Surrey şi celălalt în Yorkshire, iar eu trebuie să ajung în cel din Surrey.
Până acolo e o distanţă de zece mile. Am să iau o trăsură şi tu ai să mă însoţeşti.
Uite punga mea de bani, trebuie să‑mi plăteşti cheltuielile din ea. Oh, trebuie să
iei punga! Nu avem încotro, şi tu şi eu suntem obligaţi să ascultăm de instrucţiunile pe care le primim. Nu suntem liberi să facem după cum ne taie capul.
Cum se uita la mine, când îmi întinse punga, în mintea mea încolţi speranţa că vorbele sala au un înţeles ascuns. Le rostise cu dispreţ, dar nu cu neplăcere.
― Trebuie să trimit după o trăsură, Estella. Vrei să te odihneşti puţin aici?
― Da, o să mă odihnesc puţin aici şi o să beau un ceai, iar tu o să ai grijă de mine în tot acest timp.
Îşi strecură braţul pe sub al meu, de parcă aşa trebuia să facă, iar eu îi cerui unui chelner, care se zgâia la diligenţă ca unul care nu mai văzuse un lucru asemănător niciodată în viaţa lui, să ne conducă într‑un separeu. La acestea, el îşi scoase un şervet, de parcă ar fi fost călăuza sa fermecată fără de care n‑ar fi fost în stare să găsească drumul în sus pe scări, şi ne conduse în adăpostul secret al localului - prevăzut cu o oglindă care micşora (un obiect cu totul nefolositor, având în vedere dimensiunile adăpostului), o sticluţă cu sos de anşoa şi galoşii cuiva. Fiindcă nu‑mi fu pe plac acest cotlon, ne conduse într‑o altă
încăpere, care avea o masă pentru treizeci de persoane, iar în vatra căminului, o foaie arsă dintr‑un caiet, sub un morman de praf de cărbuni. După ce se uită la acest incendiu stins şi clătină din cap, îmi luă comanda şi întrucât aceasta consta doar în „nişte ceai pentru doamna”, ieşi din odaie foarte întors pe dos.
Îmi dădeam seama, îmi dau şi acum, că aerul din încăperea aceea, cu izul său pătrunzător de grajd şi de ciorbă de carne şi legume, te‑ar fi făcut să ajungi la concluzia că departamentul diligenţelor n ‑ o ducea prea bine şi că
întreprinzătorul proprietar al hanului pusese la fiert caii pentru a asigura mâncarea la han. Cu toate acestea, încăperea era o lume întreagă pentru mine, fiindcă în ea se afla Estella. Mi se părea că, acolo, cu ea, aş fi putut fi fericit toată
viaţa. (Şi ţineţi seamă că nu eram deloc fericit, în momentul acela, şi o ştiam prea bine!)
― Şi unde anume ai să locuieşti în Richmond? o întrebai pe Estella.
― Urmează să locuiesc, răspunse ea, cu mare cheltuială, împreună cu o doamnă de acolo care are posibilitatea - sau, cel puţin, aşa zice ea - de a mă
scoate în lume, de a mă prezenta, de a‑mi arăta tot felul de oameni şi de a mă
arăta la tot felul de oameni.
― Bănuiesc că ai să te bucuri de o viaţă palpitantă şi de admiraţia tuturor.
― Da, cred că da.
Îmi răspunsese cu atâta nepăsare, încât îi spusei:
― Vorbeşti despre tine de parcă ai vorbi despre altcineva.
― De unde ştii cum vorbesc eu despre alţii? Ei, nu, zise Estella, zâmbind încântător, nu te aştepta să iau lecţii de la tine! Vorbesc în felul meu. Cum te descurci la domnul Pocket?
― O duc destul de bine la el... cel puţin...
Mi se păru că sunt pe cale să pierd o şansă.
― Cel puţin? repetă Estella.
― Atât de bine cât poate fi undeva unde nu te afli şi tu.
― Prostule, zise Estella, foarte serioasă, cum poţi să spui asemenea aiureli?
Prietenul tău, domnul Matthew, este, după câte ştiu eu, superior celorlalţi membri ai familiei, nu‑i aşa?
― Mult superior, ce‑i drept. Nu este duşmanul nimănui decât...
― Nu spune „decât al lui însuşi”, mă întrerupse Estella, fiindcă urăsc genul acesta de indivizi. Dar, după cum am auzit, este într‑adevăr dezinteresat şi mai presus de orice invidii mărunte şi de orice ranchiună, nu‑i aşa?
― Sunt sigur că am toate motivele să susţin că aşa este.
― Nu ai, însă, toate motivele să susţii acelaşi lucru şi despre ceilalţi din familia sa, zise Estella, dând din cap către mine şi cu o expresie deopotrivă gravă
şi batjocoritoare pe chip, căci o copleşesc pe domnişoara Havisham cu rapoarte şi plângeri împotriva ta. Te urmăresc, te bârfesc, scriu scrisori despre tine (uneori anonime), într‑un cuvânt, eşti zbuciumul şi preocuparea lor de căpetenie. Nici nu
‑ţi poţi închipui câtă ură nutresc persoanele acelea faţă de tine.
― Dar nu‑mi fac nici un rău, sper?
În loc de răspuns, Estella izbucni în râs. Mi se păru o reacţie foarte ciudată şi o privii profund nedumerit. Când încetă - şi nu râsese cochet, ci cu o sinceră
veselie - zisei, în felul meu neîncrezător faţă de ea:
― Nădăjduiesc să cred că nu te‑ai distra, dacă mi‑ar face vreun rău, nu‑i aşa?
― Nu, nu, stai liniştit, zise Estella. Fii convins că am râs pentru că dau greş.
Oh, oamenii aceia roind în jurul domnişoarei Havisham şi torturile pe care le îndură!
