Cheltuiam cât de mulţi bani puteam şi primeam în schimbul lor atât cât credeau de cuviinţă ceilalţi să ne dea. Eram întotdeauna mai mult sau mai puţin lefteri şi cei mai mulţi dintre noii noştri tovarăşi erau la fel. Domnea printre noi iluzia că petreceam cu toţii neîncetat, dar adevărul adevărat era că nu petreceam niciodată. Îmi vine să cred, însă, că situaţia noastră era, până în cele mai mici detalii, un caz comun.
În fiecare dimineaţă, cu un aer mereu vioi, Herbert se ducea în City, ca să
caşte bine ochii în jurul său. Adeseori îi făceam câte o vizită în odaia aceea dosnică şi întunecoasă, unde îl găseam în tovărăşia unei călimări, a unei cutii cu sfoară, a unui almanah, a unui pupitru, a unui scaun şi a unei rigle - nu‑mi amintesc să‑l fi văzut vreodată făcând altceva decât să caşte ochii în jurul său.
Dacă toţi am face ceea ce ne‑am propus cu tot atâta conştiinciozitate ca Herbert, cred că am trăi într‑o Republică a virtuţilor. Nu avea nimic altceva de făcut, bietul băiat, în afară de a se duce după‑amiaza, la o anumită oră, până la Lloyd - unde îndeplinea ritualul de a‑şi vedea şeful, cred eu. Nu făcea niciodată altceva la Llyod, decât că venea înapoi de acolo. Când simţea că situaţia sa devine deosebit de gravă şi că, în mod hotărât, trebuia să găsească o soluţie, se ducea la Bursă, la o oră de vârf, plimbându‑se ba înăuntru, ba pe afară, ca într‑un dans ţărănesc
posac, printre magnaţii adunaţi acolo.
― Căci, îmi mărturisea Herbert mie, venind la cină după vreuna dintre aceste ocazii însemnate, am descoperit adevărul, Handel, şi anume că o soluţie nu vine singură la om, ci omul trebuie să se ducă după ea, aşa că m‑am dus şi eu.
Dacă am fi ţinut mai puţin unul la celălalt, cred că ne‑am fi urât de moarte în fiecare dimineaţă. În momentele căinţei matinale mă dezgustau nespus camerele acelea şi nu mai puteam suferi să văd în ochi livreaua Răzbunătorului - căci, la ora aceea, înfăţişarea lui mi se părea mai costisitoare şi mai puţin folositoare decât la oricare altă oră din cele douăzeci şi patru ale zilei. Cum ne înglodam din ce în ce mai adânc în datorii, gustarea de dimineaţă devenea o convenţie din ce în ce mai găunoasă. Aflându‑mă, odată, la ora mesei de dimineaţă, ameninţat (printr‑o scrisoare) cu aplicarea procedurilor legale, fiind „nu întru totul străin”, cum ar fi putut formula ziarul local din orăşelul nostru, „de afaceri cu bijuterii”, mi‑am ieşit din fire într‑atât încât l‑am apucat pe Răzbunător de gulerul său albastru şi l‑am ridicat de la pământ, scuturându‑l zdravăn - iar el stătea în aer ca un Cupidon încălţat cu cizme - pentru că se încumetase să‑şi închipuie că
voiam să mâncăm cornuri calde.
În anumite momente - de fapt, în nişte momente oarecare, căci ele depindeau în întregime de dispoziţia noastră - îi spuneam lui Herbert, ca pe o descoperire nemaipomenită:
― Dragul meu Herbert, o ducem prost.
― Dragul meu Handel, îmi răspundea Herbert cu toată sinceritatea, dacă mă
crezi, exact cuvintele acestea îmi stăteau şi mie pe buze, printr ‑ o ciudată
coincidenţă!
― Atunci, Herbert, continuam eu, hai să vedem cum stăm cu afacerile noastre!
Întotdeauna ne alegeam cu o mulţumire profundă după ce stabileam o întâlnire în acest scop. Mie întotdeauna mi se părea că asta însemna să te ocupi de afaceri, asta însemna să priveşti lucrurile în faţă, asta însemna să iei taurul de coarne. Şi ştiu că şi Herbert gândea la fel.
În ziua hotărâtă, comandam ceva deosebit pentru cină, cu o sticlă de băutură, de asemenea, foarte deosebită, ca minţile noastre să fie întărite pentru o astfel de încercare şi să ne putem duce treaba la bun sfârşit. Odată cina încheiată, făceam rost de un snop de condeie, de o considerabilă provizie de cerneală, de un vraf de hârtii cu aspect foarte plăcut şi de sugative. Căci era un sentiment foarte liniştitor să ştii că ai din belşug articole de birou.
Apoi, luam o foaie de hârtie şi scriam, frumos şi citeţ, în capul foii, titlul:
„Situaţia datoriilor lui Pip”, adăugând foarte grijuliu numele „Hanul lui Barnard”
şi data. Herbert lua, de asemenea, o foaie de hârtie şi scria pe ea, cu aceleaşi amănunte, „Situaţia datoriilor lui Herbert”.
Fiecare dintre noi făcea apoi apel la câte un maldăr de înscrisuri, aşezat la îndemână, înscrisuri care fuseseră aruncate prin sertare, mototolite prin fundul buzunarelor, pe jumătate arse la aprinsul lumânărilor, lipite săptămâni de‑a rândul de oglindă şi deteriorate în fel şi chip. Scârţâitul peniţelor la lucru ne înviora din cale‑afară, aşa că uneori mi se părea greu să mai fac deosebirea între această muncă de lămurire şi plata banilor datoraţi. Din punctul de vedere al caracterului meritoriu, ambele operaţiuni mi se păreau perfect egale.
După ce scriam astfel o bucată de vreme, îl întrebam pe Herbert cum mergea
treaba lui. Herbert, cel mai adesea, se scărpina în cap, plin de tristeţe, la vederea cifrelor care se tot adăugau pe hârtia lui.
― Cresc, Handel, spunea Herbert, cresc întruna, pe legea mea!
― Fii tare, Herbert! îi răspundeam eu, mânuind mai departe peniţa cu mare hărnicie. Priveşte lucrurile în faţă. Aruncă o privire asupra propriilor tale cheltuieli. Intimidează‑le! Uită‑te ţintă la ele până se pierd cu firea!
― Asta şi fac, Handel, numai că se uită ele ţintă la mine până mă pierd eu cu firea!
Cu toate acestea, hotărârea mea neabătută avea efect şi
Herbert se aşternea din nou pe lucru. După un timp, se dădea din nou bătut, spunând că nu găsea nota de plată de la X sau de la Y sau de la Z, după cum era cazul.
― Atunci, Herbert, zi o sumă, estimează o sumă rotundă şi trece‑o acolo.
― Ce ingenios eşti! răspundea prietenul meu, cu admiraţie. Pe cuvânt că ai un simţ deosebit al afacerilor!
La fel gândeam şi eu. În aceste ocazii, mă consideram de reputaţia unui om de afaceri de primă mână - prompt, hotărât, energic, cu minte limpede şi sânge‑
rece. Când terminam de înşirat toate datoriile pe listă, le comparam pe fiecare cu sumele de pe chitanţe şi apoi le treceam în cont. Mulţumirea de sine după ce adăugam în cont vreo nouă înregistrare era de‑a dreptul o desfătare. Când nu mai aveam nici o cheltuială de înregistrat, îmi împătuream toate chitanţele foarte ordonat, le puneam deasupra o notiţă despre ceea ce conţineau şi apoi legam teancul într‑un pachet bine aranjat. Apoi, făceam acelaşi lucru şi pentru Herbert (care spunea, cu modestie, că nu avea geniul meu administrativ) şi simţeam că, astfel, îi pusesem ordine în treburi.
În modul în care ne reglam afacerile mai exista o găselniţă strălucită, pe care o numeam „a lăsa o marjă”. De pildă, să presupunem că datoriile lui Herbert erau de o sută şaizeci şi patru de lire şi şase pence. Atunci, eu îi spuneam:
― Lasă o marjă şi scrie un total de două sute!
Sau, presupunând că datoriile mele se ridicau la o sumă de patru ori mai mare decât aceasta, lăsam o marjă şi le înscriam cu un total de şapte sute. Aveam cea mai bună părere despre înţelepciunea acestei marje, dar sunt silit să
recunosc că, privind în urmă, cred că a fost o născocire care ne‑a costat foarte scump. Fiindcă întotdeauna ne grăbeam să facem numaidecât noi datorii, până
la limita marjei şi, uneori, sentimentul de eliberare şi de solvabilitate pe care ni‑
l dădea ne împingea mult mai departe, spre o nouă marjă.
Însă, după aceste cercetări asupra propriilor noastre finanţe, urma o perioadă de calm, de tihnă, de linişte virtuoasă care îmi oferea, o vreme, o părere deosebit de bună despre mine însumi. Alinat de ostenelile mele, de metoda mea şi de măgulirile lui Herbert, stăteam cu cele două pachete bine legate pe masă, înaintea mea, printre articolele de papetărie, şi mă simţeam mai degrabă un soi de bancă decât un simplu individ.
În timpul acestor îndeletniciri solemne încuiam uşa de la intrare, ca să nu fim cumva întrerupţi. Într‑o seară, când tocmai fusesem cuprins de una dintre stările mele de seninătate descrise mai sus, auzirăm o scrisoare vârâtă prin crăpătura uşii de la intrare şi căzând pe jos.
― E pentru tine, Handel, zise Herbert, care ieşise în antreu şi se întorsese cu ea. Sper că nu s‑a întâmplat nimic rău.
