Când îşi luase la revedere de la Herbert, Provis făgăduise că va veni să ia micul dejun cu noi.

După ce am pus la cale aceste prime măsuri, ne‑am dus la culcare. Eu am fost chinuit de cele mai ciudate vise în legătură cu Provis şi m‑am trezit tot obosit.

De asemenea, m‑am trezit ca să‑mi regăsesc spaima, pe care o pierdusem în timpul nopţii, că Provis va fi dat în vileag ca deportat întors din exil. Odată treaz, n‑am mai putut scăpa de spaima aceasta.

Provis îşi făcu apariţia la ora stabilită, îşi scoase cuţitul de marinar şi se aşeză la masă. Avea tolba plină de planuri pentru „cum să iasă în lume, cu dreptul înainte, gentlemanul său, ca un adevărat gentleman” şi mă îndemnă să

mă grăbesc să folosesc portofelul pe care mi‑l lăsase. Socotea apartamentul nostru şi pe al lui doar nişte locuinţe vremelnice şi mă sfătui să caut fără

întârziere „un bârlog mai elegant” pe lângă Hyde Park, în care să aibă şi el „un culcuş” al lui. Când sfârşi de mâncat şi îşi şterse cuţitul de picior, îi zisei, fără

vreo altă introducere:

― După ce‑ai plecat, aseară, i‑am povestit prietenului meu cum te‑au găsit soldaţii în plină luptă, atunci, în mlaştină, când am venit şi noi cu ei. Îţi aduci aminte?

― Dacă‑mi aduc aminte! făcu el. Cred şi eu!

― Am vrea să ştim şi noi ceva despre omul acela... şi despre tine. E ciudat că

nu ştiu nimic mai mult despre nici unul dintre voi, şi mai ales despre tine, în afară de ce‑am putut povesti aseară. Mi se pare un prilej la fel de nimerit ca oricare altul ca să ne spui mai multe, nu crezi?

― Bine, zise el, după câteva clipe de gândire. Eşti sub jurământ, ştii bine, prietene al lui Pip!

― Cu siguranţă, răspunse Herbert.

― Pentru tot ce spun eu, ştii? stărui Provis. Jurământul e valabil pentru tot.

― Aşa l‑am înţeles şi eu.

― Şi ascultă‑mă bine! Orice am făcut cândva, am ispăşit şi am plătit cu vârf şi îndesat! stărui el din nou.

― Aşa să fie!

Îşi scoase pipa neagră şi se pregăti s‑o umple cu un şomoiog de „cap‑de‑

negru”, dar, aruncând o privire la firele de tutun din mâna lui, păru că socoteşte că i‑ar putea încurca firul povestirii. Le vârî la loc, îşi înfipse pipa în butoniera hainei, îşi puse palmele pe genunchi şi, după ce se uită câteva clipe încruntat spre foc, îşi ridică ochii spre noi şi ne spuse cele ce urmează.

Capitolul XLII

― Dragul meu băiat şi tu, prietene al lui Pip. N‑am de gând să vă povestesc viaţa mea ca pe‑o baladă sau ca pe‑un basm. Scurt şi cuprinzător, s‑ar putea spune în câteva cuvinte: În închisoare şi afară din închisoare, în închisoare şi afară din închisoare, în închisoare şi afară din închisoare. Şi cu asta, ştiţi tot!

Cam asta‑i toată viaţa mea, până când am fost îmbarcat, după ce Pip s‑a dovedit prietenul meu.

Am fost condamnat la aproape toate pedepsele, mai puţin spânzurătoarea.

Am fost ţinut sub cheie ca un ceainic de argint. Am fost dus când ici, când colo, am fost scos ba din oraşul ăsta, ba din oraşul celălalt, şi băgat la carceră, şi biciuit, şi pus la munci. Nu ştiu mai mult decât ştiţi voi acuma despre locul unde m‑am născut. Când am început să înţeleg câte ceva despre mine, mă aflam în Essex şi furam napi ca să‑mi duc zilele. Şi mai ştiu, ca prin vis, că mă părăsise cineva... un bărbat... un spoitor de cazane... şi luase şi focul cu el şi mă lăsase într‑un frig cumplit.

Ştiam că numele meu era Magwitch şi că fusesem botezat Abel. Cum de ştiam? Păi, tot cam aşa cum ştiam că păsările din tufişuri se numesc cinteză, vrabie, sturz. Aş fi putut crede că şi numele lor şi al meu sunt false, dar, pentru că ale păsărilor s‑au dovedit a fi adevărate, am presupus că şi al meu era adevărat.

După cum am descoperit, nu era om pe lume care să ‑l vadă pe Abel Magwitch - pe vremea aceea, tot atât de golaş la trup ca şi la suflet - şi să nu se sperie de el şi, prin urmare, ba să‑l gonească, ba să‑l prindă şi să‑l închidă. Am fost închis o dată, de zece ori, de mii de ori, încât pot spune că, una peste alta, am crescut tot închis.

Cam aşa s ‑ a întâmplat că, pe vremea când eram o fiinţă micuţă şi zdrenţăroasă, de ţi se făcea mai mare mila să mă vezi (nu că m‑aş fi uitat în vreo oglindă, căci nu ştiam prea multe case pe dinăuntru şi cu atât mai puţin case mobilate), mi‑a ieşit numele că‑s înrăit. „Ăsta e unul teribil de înrăit”, le spuneau gardienii vizitatorilor de prin închisori, arătându‑mă. „S‑ar putea spune că

băiatul ăsta trăieşte doar în închisoare.” Apoi, vizitatorii se uitau la mine şi eu mă

uitam la ei, iar unii dintre ei îmi măsurau ţeasta - mai bine mi‑ar fi măsurat burta - şi alţii îmi dădeau broşurici pe care nu puteam să le citesc şi‑mi ţineau cuvântări pe care nu le puteam pricepe. Toţi mă băteau la cap cu dracul. Dar ce dracu’ era să fac eu? Trebuia să vâr ceva în burtă, nu‑i aşa?... Uite, na! Iar am început să vorbesc necuviincios, şi eu ştiu ce se cuvine. Dragul meu băiat şi tu, prietene al lui Pip, să nu vă temeţi c‑o să vorbesc necuviincios!

Vagabondând, cerşind, furând, muncind uneori, când găseam - deşi nu mi se întâmpla atât de des, după cum vă puteţi şi voi închipui, punându ‑ vă

întrebarea dacă voi v‑aţi fi grăbit să‑i daţi ceva de lucru unuia ca mine -, făcând puţin braconaj, puţin plugărit, puţină cărăuşie, puţină muncă la fân, puţină

negustorie ambulantă, puţin din toate acele lucruri care nu sunt plătite şi care aduc numai necazuri, am ajuns om în toată firea. Un soldat dezertor, care stătea ascuns îngropat până la gât într‑o grămadă de cartofi într‑un han pentru

călători, m‑a învăţat să citesc, iar un uriaş vagabond, gata să‑şi iscălească

numele dacă‑i dădeai un penny, m‑a învăţat să scriu. N‑am fost vârât la închisoare mai des decât înainte, dar mi‑am luat totuşi porţia mea bună de stat sub cheie.

La cursele de cai de la Epsom, - asta s‑a întâmplat acum mai bine de douăzeci de ani - am făcut cunoştinţă cu un om... căruia i‑aş crăpa ţeasta cu vătraiul ăsta, ca pe ‑un cleşte de homar, dacă l‑aş avea acum pe grătarul căminului, colea! Numele lui adevărat era Compeyson şi ăsta‑i omul, dragul meu băiat, pe care m ‑ ai văzut cotonogindu ‑ l în şanţ, după cum i ‑ ai povestit prietenului tău după ce‑am plecat eu aseară.

Se dădea drept un gentleman, Compeyson ăsta. Fusese la o şcoală cu internat şi avea carte. Vorbea îngrijit şi era mare meşter în purtările gentlemenilor. Era şi chipeş, pe deasupra. În seara de dinainte de marea cursă, l

‑am întâlnit în bodega de pe câmp, la care mă duceam şi eu. Când am intrat, el şi încă vreo câţiva stăteau pe la mese, iar cârciumarul, care mă ştia şi era un om vesel din fire, l‑a strigat atunci şi i‑a zis: „Cred că ăsta‑i omul potrivit pentru tine!” (Adică eu.)

Compeyson s‑a uitat la mine cu atenţie şi eu m‑am uitat la el. Avea un ceas, un lanţ, un inel, un ac de cravată şi un costum elegant.

„Dacă e să judecăm după cum arăţi, eşti lipsit de noroc”, mi ‑ a zis Compeyson.

„Da, jupâne, n‑am prea avut niciodată din plin.”

Ieşisem proaspăt din puşcăria de la Kingston, unde fusesem vârât pentru vagabondaj. Nu că nu m‑ar fi putut închide şi pentru altceva, dar atunci aşa fusese.

„Norocul e schimbător, a zis Compeyson. Poate că şi‑al tău tocmai e pe cale să se schimbe.”

„Sper să fie aşa cum zici, am răspuns. Ar cam fi timpul.”

„Ce poţi să faci?” m‑a întrebat Compeyson.

„Să mănânc şi să beau, i‑am zis, dacă îmi vei găsi tu ce.”

Compeyson a râs, s‑a uitat iarăşi scrutător la mine, mi‑a strecurat cinci şilingi şi mi‑a dat întâlnire pentru seara următoare, în acelaşi loc.

M‑am dus să‑l văd pe Compeyson în seara următoare, în acelaşi loc, iar Compeyson m‑a luat să‑i fiu om de încredere şi asociat. Ei, care era, mă rog, afacerea lui Compeyson în care urma să fim parteneri? Afacerea lui Compeyson însemna escrocheria, falsificarea înscrisurilor de mână, plasarea bancnotelor furate şi altele asemănătoare. Tot felul de înşelăciuni, pe care le punea la cale cu mintea lui, ţinându‑şi spinarea la adăpost, adunând câştigurile de pe urma lor şi lăsând pe altcineva să plătească oalele sparte - asta era afacerea lui Compeyson!

N‑avea inimă nici cât o pilă de fier, era rece ca un mort, şi avea o minte ca a dracului de care am pomenit mai devreme.

Mai lucra unul mână în mână cu el, căruia i se zicea Arthur - nu‑l chema aşa, era o poreclă. Ăsta era bolnav de moarte şi arăta ca o umbră. El şi Compeyson i‑o copseseră urât unei domnişoare bogate, cu vreo câţiva ani mai înainte, şi făcuseră rost de‑o grămadă de bani. Dar Compeyson pariase şi jucase la jocuri de noroc, şi îi cheltuise, aruncându‑i în dreapta şi‑n stânga ca un rege.

Aşa că acum Arthur era pe moarte şi avea să moară sărac şi cu toate relele asupra lui. Nevasta lui Compeyson (pe care Compeyson mai mult o bătea) se arăta miloasă faţă de el, când putea şi ea, în schimb, Compeyson nu se arăta milos cu nimeni şi cu nimic.