Ar fi trebuit să iau seama la ce păţise Arthur, dar n‑am luat. Şi n‑o să

pretind acuma că eram eu mai cu moţ, căci la ce mi‑ar folosi, dragul meu băiat şi tu, prietene‑al său? Aşadar, am început să lucrez cu Compeyson şi nu eram decât o biată unealtă în mâinile lui. Arthur locuia în podul casei lui Compeyson (pe undeva pe lângă Brentfort) şi Compeyson îi ţinea grijuliu socoteala pentru ce mânca şi pentru locuinţă, ca să‑l aibă la mână în cazul în care s‑ar fi însănătoşit şi‑ar fi vrut să iasă din afacere. Însă, curând, Arthur şi‑a încheiat toate socotelile cu lumea asta. S‑a întâmplat cam a doua sau a treia oară când l‑am văzut. A venit, aproape ieşit din minţi, în salonul lui Compeyson, noaptea târziu, îmbrăcat doar în flanela de noapte, cu părul năclăit de sudoare, şi i‑a zis nevestei lui Compeyson:

„Sally, pe cuvânt că este sus, la mine, în clipa asta, şi nu pot să scap de ea.

Este îmbrăcată toată în alb, a mai zis el, cu flori albe în păr şi este turbată de furie. Are un giulgiu în mână şi zice c‑o să‑l pună pe mine, la cinci dimineaţa.”

Atunci, Compeyson i‑a zis:

„Păi, bine, prostule, ea nu e făcută din carne şi oase? Atunci cum ar putea fi sus, la tine, fără să fi intrat pe uşă sau pe fereastră şi să fi urcat scările?”

„Nu ştiu cum a ajuns acolo, i‑a răspuns Arthur, cutremurându‑se din adâncul sufletului de groază, dar stă în colţ, la picioarele patului, turbată de furie. Şi în dreptul inimii sale zdrobite - tu i‑ai zdrobit‑o! - sunt picături de sânge.”

Compeyson vorbea obraznic, dar întotdeauna a fost un laş.

„Du‑te sus cu smintitul ăsta care îndrugă prostii, i‑a zis el nevesti‑sii. Iar tu, Magwitch, dă‑i o mână de ajutor, te rog.”

Dar el, unul, nu s‑a apropiat cu nici un pas.

Nevasta lui Compeyson şi cu mine l‑am dus pe Arthur înapoi, în patul lui, dar el aiura de mai mare groaza.

„Oh, uitaţi‑vă la ea! striga. Scutură giulgiul către mine! N‑o vedeţi? Uitaţi‑vă

la ochii ei! Nu este înfricoşător s‑o vezi atât de furioasă?”

După puţin, striga iar:

„O să mi‑l pună peste cap, şi atunci s‑a zis cu mine! Luaţi‑i‑l din mână, luaţi

‑i‑l din mână!”

Şi apoi se ţineau strâns de noi şi continua să‑i vorbească şi să‑i răspundă

arătării, până ce aproape mi se părea că o văd şi eu.

Nevasta lui Compeyson, obişnuită cu Arthur, îi dădu să bea ceva, ca să‑i mai treacă spaimele, şi el, după un timp, s‑a potolit.

„Oh, a plecat! A venit administratorul ei s‑o ia?” a întrebat.

„Da”, a răspuns nevasta lui Compeyson.

„I‑ai spus s‑o încuie şi s‑o ţină zăvorâtă în casă?”

„Da.”

„Şi să ia porcăria aia din mâna ei?”

„Da, da, totul e bine.”

„Eşti o femeie bună, a zis Arthur, să nu mă laşi, orice‑ar fi, şi‑ţi mulţumesc.”

S‑a odihnit, destul de liniştit, până pe la vreo cinci fără ceva, când a dat un ţipăt, a sărit în sus şi a început să urle:

„Uite‑o! Are iar giulgiul! Îl despătureşte! Se apropie din colţ! Vine spre pat!

Ţineţi‑mă, ţineţi‑mă amândoi, fiecare de‑o parte, n‑o lăsaţi să mă atingă cu el!...

Aha! Nu m‑a nimerit de data aceasta! N‑o lăsaţi să mi‑l arunce peste cap! N‑o lăsaţi să mă ridice şi să mă înfăşoare cu el! Mă ridică! Ţineţi‑mă jos!”

Apoi, s‑a mai ridicat o dată, anevoie, în capul oaselor şi a murit.

Lui Compeyson nu i‑a păsat, zicând că era mai bine, fiindcă scăpaseră unul de altul. Curând, el şi cu mine am trecut la treabă şi, mai întâi de toate, m‑a pus să jur (era foarte viclean) pe Biblia mea - Biblia asta micuţă şi neagră de aici, dragul meu băiat, pe care l‑am pus şi pe prietenul tău să jure.

Fără să vă povestesc în amănunt loviturile pe care le plănuise Compeyson, că mi‑ar lua o săptămână întreagă, o să vă spun doar, dragul meu băiat şi tu, prietene al lui Pip, că individul ăsta m‑a vârât în asemenea urzeli, încât am devenit sclavul lui. Întotdeauna îi datoram bani, întotdeauna eram la cheremul lui, întotdeauna pus la treabă şi întotdeauna în primejdie. Era mai tânăr decât mine, dar mai şiret, mai învăţat şi de cinci sute de ori mai dibaci decât mine şi, cum spuneam, n‑avea nici o milă. Femeia mea, când am dat de greu... Stai un pic! N‑am vârât‑o şi pe ea în...

Provis se uită în jurul lui, zăpăcit, de parcă pierduse rândul din cartea amintirilor sale. Apoi se întoarse cu faţa la foc, îşi răşchiră degetele pe genunchi, după care îşi ridică o dată palmele şi le aşeză la loc.

― Nu‑i nevoie să pomenesc şi de ea, zise el, privind încă o dată în jur. Timpul petrecut în slujba lui Compeyson a fost cel mai greu pe care l‑am trăit vreodată.

Şi cu asta am spus tot. V‑am povestit cum am fost judecat numai eu, pentru înşelăciune, deşi eram cot la cot cu Compeyson?

Eu am răspuns:

― Nu.

― Ei, bine, zise el, pe mine m‑au judecat şi m‑au condamnat. Mai fusesem reţinut, ca suspect, de vreo două sau trei ori, în cei patru sau cinci ani cât a durat tovărăşia noastră. Dar au lipsit dovezile. În cele din urmă, eu şi Compeyson am fost amândoi arestaţi pentru escrocherie - fiind acuzaţi că pusesem în circulaţie nişte bani furaţi şi de încă vreo câteva nelegiuiri. Compeyson mi‑a zis: „Ne apărăm separat, fiecare cu a lui” şi asta a fost tot. Iar eu eram sărac lipit pământului şi mi‑am vândut toate bulendrele pe care le aveam, în afară de hainele de pe mine, doar‑doar o să mi‑l pot lua pe Jaggers.

Când am fost aduşi pe banca acuzaţilor, primul lucru care mi‑a sărit în ochi a fost cât de gentleman arăta Compeyson, cu părul buclat, cu hainele negre şi cu batista albă, şi ce ticălos de rând arătam eu pe lângă el. Când a început acuzarea şi s‑au adus dovezile, am băgat de seamă cât de greu apăsau toate asupra mea şi cât de puţin asupra lui. Când s‑au depus mărturiile, am băgat de seamă că eu fusesem mereu tartorul, toţi puteau să jure acest lucru, că eu fusesem mereu cel căruia i se plătiseră banii, că eu fusesem mereu cel care înfăptuise totul şi luase tot câştigul. Abia când a venit rândul apărării, am priceput limpede planul, căci avocatul lui Compeyson zicea: „Domnule judecător şi domnilor juraţi, aveţi aici, în faţa ochilor dumneavoastră, unul lângă altul, doi oameni pe care îi puteţi

deosebi clar, dintr‑o ochire. Unul, cel mai tânăr, bine crescut, despre care mărturiile vor vorbi ca atare, şi celălalt mai în vârstă, crescut în rele, despre care mărturiile vor vorbi, de asemenea. Unul, cel mai tânăr, foarte rar, dacă nu deloc văzut participând la asemenea afaceri, şi numai bănuit. Celălalt, cel mai în vârstă, întotdeauna văzut luând parte la ele şi a cărui vină a fost întotdeauna dovedită. Vă mai puteţi îndoi, de vreme ce nu există decât un singur vinovat, care este acela şi, dacă există doi vinovaţi, care dintre ei este mai vinovat?”... Şi aşa mai departe. Iar când a venit vorba despre caracter, n‑a fost Compeyson descris ca unul care fusese la şcoală, şi nu aveau acum colegii lui cutare şi cutare situaţie, şi nu fusese el cunoscut de către martori la cutare cluburi şi la cutare societăţi, şi nimic din ceea ce se spunea nu îi aducea daune? În schimb, n‑am fost eu descris ca fiind condamnat şi înainte şi ca fiind cunoscut în lung şi‑n lat prin ţară, pe la toate aresturile şi închisorile? Iar când a venit momentul să luăm cuvântul, nu Compeyson a vorbit înfundându‑şi mai mereu faţa în batista lui albă - ah! şi cita şi versete biblice în mărturia lui - iar eu n‑am fost în stare să zic decât: „Domnilor, individul ăsta de lângă mine e un ticălos fără pereche pe lume”? Iar când s‑a cerut verdictul, nu pentru Compeyson s‑a solicitat îndurare şi să se ţină seama atât de faptul că avea un caracter bun, dar avusese parte de o tovărăşie rea, cât şi că dăduse toate informaţiile pe care le avusese împotriva mea? Iar pentru mine nimeni n‑a avut vreun alt cuvânt de rostit decât „vinovat”?

Iar când i‑am spus lui Compeyson: „Odată ieşiţi din tribunalul ăsta, o să‑ţi pocesc mutra aia a ta!”, nu l‑a implorat Compeyson pe judecător să fie apărat şi a obţinut doi temniceri care să stea între noi? Iar când ni s‑a citit sentinţa, n‑a primit el decât şapte ani, iar eu, paisprezece, şi nu de el i ‑ a părut rău judecătorului, pentru că ar fi putut s‑o ducă atât de bine, şi nu pe mine m‑a văzut judecătorul ca fiind un vechi răufăcător, cu apucături violente, dintre cele mai rele?

În timp ce povestea, Provis se lăsase cuprins, treptat, de revoltă, dar şi‑o înăbuşi, respiră adânc de vreo două sau trei ori, înghiţind în sec de tot atâtea ori, după care, întinzând mâna către mine, zise, liniştitor:

― N‑am să fiu necuviincios, dragă băiete!

Se înfierbântase într‑atât, încât îşi scoase batista şi îşi şterse faţa, gâtul şi mâinile, mai înainte de a continua:

― I‑am spus lui Compeyson că o să‑i pocesc mutra şi am jurat să mi‑o pocească Dumnezeu pe a mea dacă n‑am s‑o fac. Eram amândoi pe acelaşi vas al deţinuţilor, dar multă vreme n‑am putut ajunge până la el, deşi m‑am străduit.

Până la urmă, m‑am apropiat de el pe la spate şi i‑am dat un pumn în obraz, ca să‑l răsucesc spre mine şi să‑i pocesc mutra, dar am fost văzut şi m‑au ţinut gardienii. Carcera de pe vasul acela nu era prea solidă, pentru cineva obişnuit cu carcerele şi care ştia să înoate şi să se scufunde. Am evadat şi am ajuns pe mal, ascunzându‑mă printre mormintele de‑acolo, pizmuindu‑i pe morţi, pentru că

erau la adăpost şi terminaseră cu toate cele, şi atunci l‑am văzut prima oară pe băiatul meu!

Se uită la mine cu o privire drăgăstoasă, care aproape că mi‑l făcu din nou nesuferit, cu toate că mi‑era tare milă de el.

― De la băiatul meu mi‑a fost dat să pricep că şi Compeyson era liber prin