Aceste cuvinte erau o aluzie la pecetea mare neagră şi la chenarul negru de pe plic.
Scrisoarea era semnată „Trabb & Co.”, iar conţinutul era concis, numindu‑
mă un stimat gentleman şi informându‑mă că doamna J. Gargery încetase din viaţă, lunea trecută, la orele şase şi douăzeci de minute seara, şi că eram aşteptat la înmormântare, lunea următoare, la orele trei după‑amiaza.
Capitolul XXXV
Era pentru prima oară când apărea un mormânt deschis pe drumul vieţii mele, iar golul făcut în pământul neted al sufletului meu fu uimitor. Chipul surorii mele, stând în scaunul ei, lângă focul din bucătărie, nu‑mi dădea pace nici noapte, nici zi. Mintea mea părea că nu este în stare să cuprindă gândul că, fără ea, casa mai poate exista, şi, dacă mai înainte de aceasta, sora mea era foarte rar sau niciodată prezentă în gândurile mele, acum aveam strania impresie că o văd venind spre mine pe stradă sau că o voi auzi imediat bătându‑mi la uşă.
Până şi în camerele mele, cu care nu avusese niciodată vreo legătură, se instalase dintr‑odată stinghereala morţii şi mi se părea neîncetat că aud sunetul vocii sale sau îi zăresc faţa sau trupul întorcându‑se spre mine, de parcă mai era încă în viaţă şi ar fi venit deseori pe acolo.
Oricare mi‑ar fi fost soarta, cu greu mi‑aş fi putut aminti de sora mea cu drag. Dar bănuiesc că oricine simte gheara regretului, chiar dacă la mijloc nu este prea multă dragoste. Sub influenţa acestuia (şi probabil ca să‑mi maschez lipsa unor sentimente mai duioase), am fost cuprins de o violentă indignare împotriva celui de pe urma căruia ea suferise atât de mult şi simţeam că, dacă aş
fi avut suficiente dovezi, l‑aş fi putut urmări până în pânzele albe, ca să mă
răzbun, pe Orlick sau pe oricare altul.
Scriindu‑i lui Joe, ca să‑l consolez şi să‑l asigur că voi veni la înmormântare, am petrecut zilele rămase până atunci în această ciudată stare sufletească, despre care v‑am vorbit mai devreme. În ziua cu pricina, am ajuns în oraş
dimineaţa devreme şi am coborât din diligenţă la „Mistreţul albastru”, având destul timp să mă duc pe jos până la fierărie.
Era iarăşi o vară cu vreme frumoasă şi, în timp ce mergeam pe drum, zilele când nu eram decât o mică făptură neajutorată, iar sora mea nu mă cruţa deloc, îmi reveniră în minte foarte limpede. Însă mi se întoarseră înmuiate în culori mai dulci, care făceau mai blând până şi vârful „scărmănătoarei”, căci acum până şi slaba răsuflare a frunzelor de fasole şi de trifoi îi şoptea inimii mele că va veni şi ziua în care ar fi bine, pentru memoria mea, ca şi alţii să se plimbe sub soare şi să
se simtă împăcaţi gândindu‑se la mine.
În sfârşit, îmi apăru înaintea ochilor casa şi văzui că „Trabb & Co.” o împodobise cu însemnele doliului şi o luase în stăpânire. Două persoane caraghioase şi copleşite de durere, fiecare ţinând cu ostentaţie câte o cârjă
înfăşurată în pânză neagră - de parcă obiectele acelea ar fi putut aduce cuiva vreo mângâiere - erau postate la uşa din faţă. Într‑una dintre ele îl recunoscui pe un vizitiu de poştalion, care fusese dat afară de la „Mistreţul” pentru că răsturnase o tânără pereche într‑o groapă cu rumeguş, chiar în dimineaţa nunţii lor, din
pricina beţiei care îl adusese în situaţia să‑şi mâne calul cu mâinile strâns petrecute pe după grumazul acestuia. Toţi copiii satului şi majoritatea femeilor căscau gura, plini de admiraţie, la aceşti paznici cerniţi şi la ferestrele închise ale casei şi fierăriei. Iar, când mă apropiai, unul dintre cei doi paznici (fostul vizitiu de poştalion) bătu la uşă în locul meu - sugerând astfel că eu eram mult prea sfârşit de mâhnire ca să‑mi mai fi rămas atâta putere încât să bat singur.
Un alt paznic îndoliat (un tâmplar care mâncase două gâşte odată, în urma unui rămăşag) deschise uşa şi mă conduse în salonaşul de musafiri. Aici, domnul Trabb pusese stăpânire pe cea mai bună masă, lungind‑o cu toate tăbliile de rezervă, şi deschisese un soi de bazar cu însemne de doliu, ajutându‑se de un morman de ace cu gămălie neagră. Când am intrat, tocmai terminase de înfăşat pălăria cuiva în nişte scutece lungi şi negre, ca pe un nou‑născut african, şi întinse mâna după a mea. Numai că eu, neînţelegându‑i gestul şi zăpăcit de toată
întâmplarea, îi strânsei mâna cu toate dovezile unei călduroase simpatii.
Bietul Joe, înfăşurat într‑o pelerină scurtă, legată cu o fundă mare sub bărbie, stătea deoparte, în colţul cel mai retras al încăperii, acolo unde se vedea că fusese plasat de către Trabb, fiind cel mai de seamă dintre îndoliaţi. Mă aplecai spre el şi îi zisei:
― Dragă Joe, ce mai faci?
― Pip, bătrâne, răspunse el, tu o ştii de pe vremea când era o femeie frumoasă şi...
Îmi strânse mâna cu putere, dar nu continuă.
Biddy, îngrijită şi modestă în rochia sa neagră, umbla tăcută de colo‑colo şi ajuta pe toată lumea. După ce o salutai scurt pe Biddy, căci nu era momentul potrivit pentru discuţii, mă întorsei şi mă aşezai lângă Joe, începând să mă întreb în care parte a casei se afla trupul - adică ea, sora mea. Atmosfera din salon fiind îmbibată de mirosul dulceag de prăjituri, mă uitai în jur după masa cu gustări.
Abia de o putui desluşi, până ce nu mi se obişnuiră ochii cu întunericul, dar zării acolo o plăcintă cu prune gata tăiată, portocale gata curăţate, sandvişuri, biscuiţi şi două carafe, pe care le cunoşteam foarte bine ca bibelouri, dar pe care nu le văzusem folosite niciodată în viaţa mea, una plină cu vin de Porto şi una cu sherry. Stând lângă această masă, îl recunoscui pe linguşitorul de Pumblechook, într‑o mantie neagră şi cu vreo câţiva iarzi de panglică de doliu la pălărie, care ba se îndopa sănătos, ba făcea plecăciuni slugarnice, doar‑doar mi‑o atrage atenţia.
În clipa în care reuşi să se remarce, veni drept spre mine (trăsnind a sherry şi‑a mâncarea din care ciugulise) şi‑mi zise, cu o voce spăsită:
― Dragul meu domn, aş putea să?...
Şi o făcu. Apoi, îi văzui pe domnul şi pe doamna Hubble, cea din urmă într‑
o muţenie paroxistică, într‑un colţ. Cu toţii trebuia să ne încolonăm şi, pentru aceasta, trebuia să fim mai întâi grupaţi pe rând, de către Trabb, în mănunchiuri ridicole.
― Vreau să spun, Pip - îmi şopti Joe, în timp ce „intram în formaţie”, cum zicea domnul Trabb, în salon, doi câte doi, ceea ce semăna îngrozitor cu pregătirile pentru un dans macabru -, vreau să spun, domnule, că mai degrabă
aş fi dus‑o eu însumi până la biserică, împreună cu vreo trei‑patru prieteni adevăraţi, care să fi venit cu inima şi braţele deschise, dar s‑a socotit că vecinii n
‑ar fi privit cu ochi buni aşa ceva şi ar spus că e o lipsă de respect.
― Batistele afară, toată lumea! strigă în clipa aceea domnul Trabb, pe un ton întristat profesionist. Batistele afară! Suntem gata!
Astfel, ne duserăm cu toţii batistele la nas de parcă ne‑ar fi curs sânge, şi ne strecurarăm afară, în şir, doi câte doi, Joe cu mine, Biddy cu Pumblechook, domnul Hubble cu doamna Hubble. Rămăşiţele pământeşti ale bietei mele surori fură scoase din casă pe uşa de la bucătărie şi, deoarece făcea parte din ceremonia funebră ca, purtând coşciugul, cei şase ciocli să fie obligatoriu înăbuşiţi şi orbiţi sub un baldachin oribil de catifea neagră cu bordură albă, arătau ca un monstru orb cu douăsprezece picioare de om, înaintând anevoie şi pe dibuite, sub îndrumarea celor doi paznici - vizitiul de poştalion şi tovarăşul său.
Vecinii, totuşi, apreciară în mod deosebit aceste aranjamente şi stârnirăm multă admiraţie la trecerea prin sat, căci vlăstarele cele mai tinere şi mai viguroase ale comunităţii ne luau cu asalt, din când în când, pe neprevăzute, ca să ne rupă rândurile, şi ne pândeau în puncte strategice ca să ne intercepteze. În astfel de momente, cei mai greu de ţinut în frâu dintre ei strigau, plini de emoţie, de îndată ce ne făceam apariţia după vreun colţ, unde ne pândeau: „Uite‑i că vin!
Uite‑i că vin!” şi eram primiţi cu urale. În timpul acestui marş, am fost neîncetat sâcâit de netrebnicul de Pumblechook, care, venind imediat în urma mea, a stăruit tot drumul, în semn de atenţie delicată, să‑mi potrivească panglica de la pălărie, care‑mi flutura pe spate, şi să‑mi îndrepte pelerina. La un moment dat, am observat cu uluire mândria neînchipuit de mare a domnului şi doamnei Hubble, care nu‑şi mai încăpeau în piele, înfumuraţi şi fuduli pentru că făceau parte dintr‑o procesiune atât de distinsă.
Apoi întinderea mlaştinilor se desfăşură desluşit înaintea noastră, cu pânzele bărcilor de pe râu iţindu‑se, ici‑colo, pe deasupra, şi intrarăm în cimitir, apropiindu‑ne de mormintele părinţilor mei, pe care nu îi cunoscusem, „Philip Pirrip, răposat al acestei parohii, şi, de asemenea, Georgiana, soţia celui de mai sus”. Acolo, sora mea fu coborâtă, în linişte, în pământ, în vreme ce sus, în înalturi, ciocârliile cântau, iar jos, adierea vântului desena umbrele norilor şi ale copacilor.
Despre purtarea deloc smeritului Pumblechook în vreme ce se petreceau toate acestea nu vreau să spun decât că îmi era adresată în întregime mie. Chiar şi în clipa în care fură citite acele pasaje biblice care‑i amintesc omului că nu aduce nimic cu sine când vine pe lume şi nu ia nimic din ea când o părăseşte, că
este trecător ca umbra şi niciodată statornic pe pământ, l‑am auzit tuşind, ca să
insinueze astfel că există o excepţie în cazul unui tânăr gentleman care a intrat, pe neaşteptate, în posesia unei mari averi. Când ne‑am întors, avu îndrăzneala să‑mi spună că şi‑ar fi dorit ca sora mea să fi putut afla că îi făcusem o asemenea cinste, venind la înmormântarea ei, şi să‑mi dea de înţeles că ea ar fi considerat că a făcut un târg bun, obţinând această cinste cu preţul morţii sale. După aceea, dădu pe gât tot ce mai rămăsese din sherry, iar domnul Hubble dădu pe gât vinul de Porto, stând la taclale amândoi (ceea ce am băgat de seamă că e un lucru obişnuit în astfel de cazuri), de parcă ar fi fost dintr‑o cu totul altă rasă decât răposata, şi anume una despre care se ştia bine că este nemuritoare. În cele din urmă, Pumblechook plecă, împreună cu domnul şi cu doamna Hubble - ca să
facă, puteam să bag mâna în foc, o seară de petrecere din eveniment şi să
