Îl urmării pe fereastră cum se apucă de coama calului şi se suie în şa, în felul lui greoi şi brutal, înclinându‑se pe o coastă şi lăsându‑se pe spate totodată.

Credeam că plecase, dar îl văzui întorcându‑se, strigând după un foc pentru trabucul său, de care uitase. Un om îmbrăcat în haine de culoarea prafului înaintă spre el dându‑i ce dorea - n‑aş putea spune de unde răsărise, dacă din curtea hanului, de pe drum sau din altă parte - şi, după ce Drummle se aplecă

peste şa, aprinzându‑şi trabucul şi izbucnind într‑un hohot de râs, făcând un semn cu capul către ferestrele salonului, umerii pleoştiţi şi părul vâlvoi al acelui om care stătea cu spatele la mine îmi aduseră aminte de Orlick.

Prea cătrănit ca să mă gândesc, în acele clipe, dacă într‑adevăr era Orlick şi prea cătrănit ca să mă ating de gustarea din faţa mea, mă spălai pe mâini şi pe faţă, ca să scap de urmele vremii de afară şi ale călătoriei, după care o pornii la drum către acea casă veche, de neuitat, pe care ar fi fost cu mult mai bine să n‑

o fi vizitat niciodată şi să n‑o fi văzut vreodată.

Capitolul XLIV

În odaia în care se afla masa de toaletă şi în care ardeau lumânări de ceară

de‑a lungul pereţilor, le găsii pe domnişoara Havisham şi pe Estella - domnişoara Havisham aşezată pe o canapea, lângă foc, iar Estella pe o pernă, la picioarele ei.

Estella tricota, iar domnişoara Havisham o supraveghea. Amândouă ridicară

ochii în acelaşi timp când intrai şi amândouă văzură că eram schimbat. Am dedus acest lucru după schimbul de priviri dintre ele.

― Ce vânt te‑aduce pe‑aici, Pip? făcu domnişoara Havisham.

Deşi se uita drept în ochii mei, băgai de seamă că era foarte nedumerită.

Estella se opri puţin din împletitul ei, îşi îndreptă ochii asupra mea, apoi îşi reluă

lucrul şi mi se păru că citesc în mişcarea degetelor sale, ca şi cum mi‑ar fi spus

‑o în alfabetul surdomuţilor, că îşi dăduse seama că descoperisem cine era adevăratul meu binefăcător.

― Domnişoară Havisham, zisei eu, am fost la Richmond, ieri ca să‑i vorbesc Estellei. Dar, aflând că un anume vânt a adus‑o pe ea până aici, am urmat‑o.

Domnişoara Havisham îmi făcuse semn de vreo trei sau patru ori să mă aşez, aşa că am ales să stau pe scaunul de la masa de toaletă, unde o văzusem pe ea şezând de atâtea ori. Cu toate lucrurile acelea distruse de la picioarele mele şi din jurul meu, mi se părea locul cel mai potrivit pentru sufletul meu, în ziua aceea.

― Ceea ce voiam să‑i spun Estellei, domnişoară Havisham, o să‑i spun în prezenţa dumneavoastră, în câteva clipe. Nu o să vă surprindă şi nici nu o să vă

nemulţumească. Sunt nefericit, mai nefericit decât v‑aţi fi dorit vreodată să fiu.

Domnişoara Havisham continua să se uite drept la mine. Puteam citi în mişcările degetelor Estellei, în timp ce lucra, că mă asculta cu atenţie, dar fără să

‑şi ridice privirile.

― Am aflat cine este binefăcătorul meu. Nu este o descoperire fericită, nici una care ar putea vreodată prinde bine reputaţiei mele, poziţiei mele în societate sau averii mele. Din motive bine întemeiate, nu pot spune mai mult. Nu este taina mea, ci a altcuiva.

Fiindcă am tăcut, pentru vreo câteva clipe, uitându ‑ mă la Estella şi cântărind cum ar fi mai nimerit să continuu, domnişoara Havisham repetă:

― Nu este taina ta, ci a altcuiva. Şi?

― Când aţi trimis vorbă, prima oară, să fiu adus aici, domnişoară Havisham, pe când locuiam în satul vecin, pe care mai bine nu l‑aş fi părăsit niciodată, presupun că, de fapt, aţi fi putut chema pe oricare alt băiat în locul meu - ca să vă

fie un soi de paj, să vă satisfacă un capriciu sau o nevoie adevărată şi să fie plătit pentru acest serviciu, nu‑i aşa?

― Da, Pip, răspunse domnişoara Havisham, dând ţeapănă din cap. Aşa e.

― Şi presupun că domnul Jaggers...

― Domnul Jaggers, zise domnişoara Havisham, întrerupându‑mă pe un ton hotărât, n‑are nimic de‑a face cu treaba asta şi n‑a ştiut nimic despre ea! Este o pură coincidenţă că este avocatul meu şi, totodată, al binefăcătorului tău.

Păstrează acelaşi tip de relaţii cu o mulţime de alţi oameni şi, ca atare, acest lucru se putea întâmpla oricând. Oricum s‑a întâmplat fără vina nimănui.

Se vedea de la o poştă, după chipul ei furios, că nu îmi ascundea nimic şi că

nu îmi răspundea pe ocolite.

― Şi, atunci când eu am căzut în greşeala în care rămas atât de multă vreme, m‑aţi încurajat să stărui pe calea asta? întrebai eu.

― Da, răspunse ea, încuviinţând din nou cu un semn hotărât din cap. Te‑am încurajat să stărui pe calea asta.

― A fost frumos din partea dumneavoastră?

― Drept cine mă iei? strigă domnişoara Havisham, izbind cu bastonul în podea şi înfuriindu‑se atât de brusc, încât Estella îi aruncă o privire mirată.

Drept cine mă iei, Dumnezeule mare, de te aştepţi să mă port frumos?

Nu avusesem temei să mă plâng şi nu‑mi venise în minte înainte. M‑am grăbit să‑i spun acest lucru, în timp ce ea stătea şi se gândea la ceva, după

izbucnirea de mai devreme.

― Bine, bine! făcu ea. Altceva?

― Am fost răsplătit cu generozitate pentru serviciul meu de odinioară, de aici, zisei eu ca s‑o potolesc, prin faptul că am fost apoi luat în ucenicie, şi v‑am pus aceste întrebări numai din curiozitate. Ceea ce urmează are un alt scop, mai dezinteresat, sper. Lăsându ‑ mă să stărui în greşeala mea, domnişoară

Havisham, este adevărat că aţi vrut să le pedepsiţi... sau să le păcăliţi - poate veţi găsi dumneavoastră cuvântul potrivit pentru intenţia pe care aţi avut‑o, aşa încât să nu vă jignească - pe rudele dumneavoastră lacome?

― Da, asta am vrut. Dar o meritau! Şi tu o meritai! Cine sunt eu, mă rog, ca

să mă chinui să‑i conving pe ei sau să te conving pe tine să nu vă închipuiţi una sau alta? Ţi‑ai întins singur capcane. Nu eu ţi le‑am întins.

Aşteptând până se linişti din nou, căci şi la cuvintele acestea mânia îi răbufnise sălbatic şi brusc, zisei mai departe:

― Am fost trimis în familia unei rude de‑a dumneavoastră, domnişoară

Havisham, şi am trăit aproape nedespărţit de membrii ei de când am plecat la Londra. Ştiu că şi ei au picat în plasa aceleiaşi amăgiri, la fel de nevinovaţi ca şi mine. Ar însemna să fiu făţarnic şi lipsit de ruşine dacă nu v‑aş spune, fie că vă

face plăcere, fie că nu, şi fie că vreţi să‑mi daţi crezare, fie că nu, că îl nedreptăţiţi adânc pe domnul Matthew Pocket, ca şi pe fiul său Herbert, dacă îi consideraţi altfel decât generoşi, corecţi, deschişi şi incapabili de orice intrigi sau josnicii.

― Sunt prietenii tăi, zise domnişoara Havisham.

― Mi‑au devenit prieteni, răspunsei eu, ba chiar într‑un moment în care credeau că i‑am înlăturat şi în care Sarah Pocket, domnişoara Georgiana şi doamna Camilla nu erau deloc prietenele mele, după câte ştiu eu.