― Prietenul acesta, continuai eu, încearcă să intre în lumea comerţului, dar nu are bani şi a descoperit că este foarte greu şi deloc încurajator să răzbească.
Ei, bine, aş vrea să îl ajut cumva să‑şi facă intrarea.
― Cu bani gheaţă? întrebă Wemmick, pe un ton mai uscat decât rumeguşul.
― Cu nişte bani gheaţă, răspunsei eu, căci îmi fulgeră prin minte amintirea neplăcută a pachetelor de chitanţe neplătite, bine legate, de acasă. Cu nişte bani gheaţă şi, probabil, un avans din averea care mă aşteaptă.
― Domnule Pip, zise Wemmick, aş vrea să număr pe degete, împreună cu dumneata, dacă nu te superi, toate podurile din acest oraş care sunt la fel de înalte ca şi Chelsea Rich. Hai să vedem! London Bridge, unu; Southwark, doi; Blackfriars, trei; Waterloo, patru; Westminster, cinci; Vauxhall, şase! (Punctase pe rând fiecare nume de pod, bătând cu capătul cheii în palmă). Sunt nu mai puţin de şase, după cum vezi, din care poţi să alegi.
― Nu înţeleg, zisei eu.
― Alege‑ţi podul, domnule Pip, răspunse Wemmick, apoi du‑te în plimbare, pe jos, pe podul dumitale, zvârle‑ţi banii în Tamisa peste balustradă şi, astfel, vei şti cum s‑au dus. Ajută‑ţi un prieten cu ei şi vei şti, de asemenea, cum s‑au dus, dar e un sfârşit mai puţin plăcut şi mai nefolositor.
Aş fi putut vârî lesne o scrisoare prin deschizătura gurii sale, atât de larg şi
‑o căscase după ce‑mi dăduse acest sfat.
― Asta îmi taie tot avântul, zisei eu.
― Întocmai ceea ce am urmărit, zise Wemmick.
― Atunci, părerea dumitale, îl întrebai eu cu o oarecare undă de indignare, este că un om n‑ar trebui niciodată să...?
―...Investească o proprietate portabilă într ‑ un prieten? îmi completă
Wemmick întrebarea. Cu siguranţă că n‑ar trebui. Doar dacă nu vrea cumva să
scape de acel prieten, şi atunci se pune întrebarea câtă avere merită investită ca să scapi de el.
― Iar aceasta, zisei eu, este părerea dumitale bine cumpănită, domnule Wemmick?
― Aceasta, replică el, este părerea mea bine cumpănită în acest birou.
― Ah! făcui eu, stăruind pe lângă el, căci mi se păru că aflasem o portiţă de scăpare. Dar tot aceasta ar fi părerea dumitale şi la Walworth?
― Domnule Pip, îmi răspunse el cu deosebită seriozitate, Walworth este un loc, iar acest birou este alt loc. Cam tot aşa cum tata‑mare este o persoană, iar domnul Jaggers, alta. Să nu le confundăm. Sentimentele mele de la Walworth pot fi aflate la Walworth - în afara sentimentelor mele oficiale, nici un altul nu poate fi aflat în acest birou.
― Prea bine, zisei eu, foarte uşurat. Atunci, am să te caut la Walworth, fii sigur de asta!
― Domnule Pip, răspunse el, vei fi bine venit acolo, în calitate de persoană
particulară.
Purtaserăm această discuţie cu voce joasă, fiind bine ştiut faptul că urechea custodelui meu era cea mai ascuţită dintre toate. Cum în acel moment îşi făcu apariţia în prag, ştergându‑şi mâinile pe prosop, Wemmick îşi puse mantoul şi rămase să ne aştepte, ca să stingă lumânările. Ieşirăm în stradă toţi trei, dar, după ce coborârăm treptele de la intrare, Wemmick porni pe drumul său, iar domnul Jaggers şi cu mine pornirăm pe al nostru.
Nu m‑am putut opri să nu‑mi doresc în seara aceea, în repetate rânduri, ca domnul Jaggers să fi avut un tată‑mare în casa lui de pe strada Gerrard, sau vreun puşcoci, sau ceva, sau pe cineva care să‑i mai descreţească puţin fruntea.
Era foarte neplăcut, la cea de‑a douăzeci şi una aniversare, să vezi că majoratul nu părea să valoreze cine ştie ce în lumea permanent supravegheată şi bănuitoare pe care o crea domnul Jaggers în jurul său. Era de o mie de ori mai bine informat şi mai ager la minte decât Wemmick şi, totuşi, mi‑aş fi dorit de o mie de ori mai mult să‑l fi avut pe Wemmick invitat la masă. Iar domnul Jaggers nu mă făcuse doar pe mine deosebit de trist, deoarece, după ce plecase, Herbert mărturisi despre sine, cu ochii privind ţintă la foc, că avea impresia că înfăptuise, fără doar şi poate, vreo crimă gravă căreia îi uitase amănuntele, într‑atât se simţea de abătut şi de vinovat.
Capitolul XXXVII
Considerând duminica drept cea mai potrivită zi pentru a afla sentimentele
de Walworth ale domnului Wemmick, mi‑am dedicat după‑amiaza duminicii următoare unui pelerinaj la castel. Ajungând în faţa zidurilor de apărare, zării drapelul britanic înălţat şi podul mobil ridicat, dar, fără să dau înapoi din pricina acestei dovezi de ostilitate şi de rezistenţă dârză, am sunat la poartă şi am fost lăsat să intru, în cel mai paşnic mod, de către tata‑mare.
― Fiul meu, domnule, zise venerabilul gentleman, după ce puse piedica la podul mobil, a ţinut minte că s‑ar putea întâmpla să soseşti astăzi în vizită şi a lăsat vorbă că se va întoarce repede acasă, din plimbarea sa de după‑amiază.
Este foarte strict în ceea ce priveşte plimbările sale, fiul ăsta al meu. Foarte strict în toate, fiul ăsta al meu.
Am dat din cap către bătrânul gentleman, cum ar fi făcut şi Wemmick, după
care am intrat în casă şi ne‑am aşezat lângă foc.
― Cred, domnule, zise bătrânelul însufleţit de veselie, în vreme ce îşi încălzea mâinile la foc, că l‑ai cunoscut pe fiul meu la birou?
Dădui tare din cap.
― Ha! Am auzit că fiul meu e un om priceput în meseria lui, nu‑i aşa, domnule?
Dădui tare din cap.
― Da, aşa mi‑au spus şi ei. Meseria lui e dreptul?
Dădui tare din cap.
― Ceea ce este un lucru cu atât mai surprinzător la fiul meu, zise bătrânelul, căci nu s‑a pregătit pentru drept, ci ca să devină dogar.
Curios să aflu ce ştia bătrânelul privind reputaţia domnului Jaggers, îi răcnii numele la ureche. Mă nedumeri din cale‑afară, izbucnind într‑un râs din toată
