şi batjocură pe care le‑ar putea‑o aduce tuturor celorlalţi bărbaţi, cu mult mai buni, care te admiră şi celor câţiva care te iubesc cu adevărat. Printre aceştia din urmă s‑ar putea să fie unul care să te iubească la fel de mult, deşi nu tot de atât de multă vreme, cum te iubesc eu. Ia‑l de soţ pe acela şi o să îndur mai uşor lovitura, de dragul tău.

Însufleţirea mea trezi în Estella o mare mirare, de parcă ar fi fost gata să

simtă milă, dacă mintea ei ar fi putut să mă înţeleagă cât de cât.

― O să mă căsătoresc cu el, zise ea din nou, cu o voce mai blândă. Se fac deja pregătirile pentru nuntă şi o să fiu, curând, măritată. De ce o jigneşti pe mama mea adoptivă, amestecându ‑ i numele în toată povestea asta? Este numai hotărârea mea.

― E hotărârea ta, Estella, să te arunci în braţele unei brute?

― Şi, mă rog, în braţele cui ar trebui să mă arunc? replică ea, cu un zâmbet.

Ar trebui să mă arunc în braţele celui care ar simţi foarte curând (dacă oamenii simt lucrurile acestea) că nu‑mi pasă de el? Lasă! Hotărârea e luată. Am s‑o duc destul de bine, la fel şi soţul meu. Cât despre faptul că m‑am lăsat împinsă spre ceea ce numeşti tu pas fatal, după părerea domnişoarei Havisham ar fi trebuit să

mai aştept şi să nu mă mărit de acum, dar eu m‑am săturat de viaţa mea de până

acum, care a avut prea puţin farmec pentru mine şi pe care îmi doresc foarte mult să o schimb. Nu, nu‑mi mai spune nimic! Noi n‑o să ne înţelegem niciodată unul pe celălalt.

― O asemenea brută mizerabilă, o asemenea brută stupidă! stăruii eu, disperat.

― Nu‑ţi fie teamă, nici eu n‑am să fiu o binecuvântare pentru el, zise Estella.

Nici pe departe. Hai! Uite mâna mea. Ne putem despărţi acum, băiat visător ce eşti... sau bărbat?

― Oh, Estella! îi răspunsei eu, în vreme ce lacrimi amare mi se rostogoleau grăbite pe mâna ei, oricât încercam să mă stăpânesc. Chiar dacă aş rămâne în Anglia şi aş putea să‑mi ţin fruntea sus, cu toate celelalte necazuri, cum aş putea

să văd că eşti soţia lui Drummle?

― Prostii, răspunse ea, prostii! O să‑ţi treacă în scurtă vreme.

― Niciodată, Estella!

― O să‑ţi ies din minte în mai puţin de o săptămână.

― Să‑mi ieşi din minte? Tu eşti o parte din viaţa mea, din mine însumi. Ai fost prezentă în fiecare rând pe care l‑am citit, din prima zi în care am venit aici, un băiat necioplit şi grosolan, a cărui biată inimă ai rănit‑o încă de atunci. Ai fost zărită în fiecare privelişte pe care am văzut‑o atunci - în aceea a râului, a pânzelor bărcilor, a mlaştinilor, a norilor, în lumină, în întuneric, în vânt, în păduri, pe mare, pe străzi. Ai fost întruchiparea tuturor visărilor plăcute pe care mintea mea le‑a zămislit vreodată. Pietrele din care sunt făcute cele mai trainice clădiri din Londra nu sunt mai adevărate sau mai cu neputinţă urnit cu mâna decât au fost şi cum vor fi de‑a pururi prezenţa şi înrâurirea ta asupra mea, aici şi oriunde în altă parte. Estella, n‑ai de ales, până în ultima clipă a vieţii mele vei rămâne o parte din fiinţa mea, o parte din puţinul bine care sălăşluieşte în mine, o parte din răul din mine. Dar eu pun pe seama ta numai cu ceea ce este bun şi întotdeauna te voi păstra, cu credinţă, numai între cele bune. Şi, pentru că

socotesc că mi‑ai făcut cu mult mai mult bine decât rău, fie‑mi acum durerea oricât de ascuţită! O, Dumnezeu să te binecuvânteze, Dumnezeu să te ierte!

N‑aş şti să spun în ce ardoare a nefericirii am reuşit să smulg aceste cuvinte din mine. Rapsodia aceasta izvora din adâncul fiinţei mele ca sângele dintr‑o rană ascunsă şi se revărsa în afară. I‑am ţinut mâna lipită de buzele mele, zăbovind câteva clipe, şi apoi am părăsit‑o. Dar, mai târziu, întotdeauna mi‑am amintit - având după aceea, motive mai întemeiate - că, în vreme ce Estella se uita la mine doar cu un soi de mirare neîncrezătoare, chipul nepământesc al domnişoarei Havisham, care încă îşi acoperea pieptul cu mâna în dreptul inimii, părea să se fi topit, într‑o privire fantomatică, plină de părere de rău şi de milă.

Pierdusem totul, se isprăvise totul! Când am ieşit, îndreptându‑mă spre poartă, până şi lumina zilei părea mai întunecată decât atunci când intrasem. O

vreme, m‑am furişat pe nişte uliţe lăturalnice şi pe scurtături, după care m‑am hotărât să străbat pe jos tot drumul până la Londra, pentru că în clipele acelea îmi venisem în fire atât cât să înţeleg că nu mă puteam întoarce la han şi da ochii cu Drummle, că n‑aş fi suportat să stau într‑o diligenţă şi să mi se vorbească şi că n‑aş fi putut face nimic mai bun decât să‑mi epuizez forţele.

Era trecut de miezul nopţii când am traversat London Bridge. Luând‑o pe străduţele strâmte şi întortocheate care, la vremea aceea, duceau spre vest, până

la debarcaderul Middlesex, cea mai scurtă cale de acces spre Temple era pe lângă

malul fluviului, prin Whitefriars. Nu eram aşteptat până a doua zi, dar aveam un rând de chei şi, dacă Herbert se dusese la culcare, aş fi putut să mă culc şi eu, fără să‑l mai deranjez.

Rar se întâmpla să intru în Temple prin poarta dinspre Whitefriars după ce se dădea stingerea, şi eram plin de noroi şi obosit, aşa că nu i‑am luat în nume de rău paznicului de noapte faptul că m‑a examinat cu multă atenţie, pe când ţinea poarta întredeschisă ca să trec înăuntru. Ca să‑i împrospătez memoria, i‑am spus cum mă numeam.

― Nu eram foarte sigur, domnule, dar m ‑ am gândit c ‑ aţi putea fi

dumneavoastră. Aveţi un bilet, domnule. Cel care a adus mesajul a zis să

binevoiţi să‑l citiţi la lumina felinarului meu.

Foarte surprins de această cerinţă, am luat biletul. Îi era adresat domnului Philip Pip, iar deasupra destinatarului erau scrise cuvintele: „Te rog, citeşte acest bilet pe loc”. L‑am deschis, în timp ce paznicul ţinea felinarul ridicat, şi am citit conţinutul, scris de mâna lui Wemmick:

Nu teduceacasă!

Capitolul XLV

Întorcându ‑ mă de la poarta spre Temple de îndată ce ‑ am citit acest avertisment, mă îndreptai, târâş‑grăpiş, către Fleet Street, de unde luai o birjă

târzie, care mă duse până la „Hummums”, în Covent Garden. La vremea acea, întotdeauna puteai găsi la „Hummums” un pat de închiriat, la orice oră din noapte, iar servitorul de la ghişeu, îngăduindu‑mi să intru, aprinse lumânarea care venea la rând pe raft şi mă conduse drept la dormitorul care venea la rând în registru. Acesta era un soi de vizuină, la parterul din spatele imobilului, cu un pat monstruos şi ameninţător, cu baldachin şi cu patru stâlpi, dominând întregul spaţiu, sprijinindu‑şi unul dintre picioarele sale de despot în vatra focului şi un altul în cadrul uşii, înghesuind cumplit bietul lavoar minuscul, de parcă s‑ar fi bucurat de drepturi divine.

Când cerui să am lumină în odaie peste noapte, servitorul îmi aduse, înainte să se retragă, o lumânare cu fitil de trestie, la mare preţ în vremurile acelea pline de virtuţi - un obiect asemenea stafiei unei trestii, care se frângea din şale de îndată ce o atingeai, cu care nici o încăpere nu se putea lumina vreodată şi care fu plasată într‑o temniţă, izolată pe fundul unei cutii înalte de metal, ca un turn şi cu găuri rotunde, care desenau pe pereţi nişte pete de lumină ca ochii unei făpturi treze, aţintiţi asupra mea. Când mă vârâi în pat, stând întins, cu picioarele umflate de atâta mers, sleit de oboseală şi nespus de abătut, descoperii că nu puteam închide ochii, nici pe‑ai mei, nici pe‑ai acelui Argus stupid din odaie. Şi astfel, în întunericul şi neclintirea nopţii, ne holbam unul la altul.

Ce noapte plină de jale! Cât de neliniştită, cât de lugubră, cât de nesfârşită!

În odaie plutea o miasmă neprimitoare, de funingine rece şi de praf încins şi, aruncând o privire deasupra mea, în colţurile baldachinului, îmi imaginai imensul număr de muşte albastre de carne, de urechelniţe din piaţă şi de râme de la ţară care trebuie să fi fost agăţate acolo, hibernând până la vară. Gândul acesta mă făcu să mă întreb dacă nu s‑ar putea întâmpla ca unele gângănii să

cadă peste mine şi atunci mi se năzări că simt uşoare atingeri pe faţă - o întorsătură foarte neplăcută a gândurilor, care mă făcu că simt alte atingeri, şi mai nesuferite, pe spinare. După ce stătui treaz la pândă o vreme, începură să se facă auzite acele voci stranii care umplu tăcerea. Pereţii de lemn ai odăiţei şopteau, vatra focului ofta, micul lavoar cu picior ticăia şi, din rărunchii dulapului, din când în când, răsuna un soi de coardă de chitară. Aproape în acelaşi timp, ochii de pe pereţi căpătară o nouă expresie, astfel încât în fiecare dintre aceste priviri pironite asupra mea vedeam scris: „Nu te duce acasă!”

Oricare ar fi fost nălucirile şi zgomotele nocturne care mă năpădeau, nici

unul nu uita să mă avertizeze: „Nu te duce acasă!” Şi sfatul acesta se împletea strâns cu fiecare senzaţie, de parcă mi s‑ar fi înfipt în trup, provocându‑mi o rană dureroasă. Nu cu mult înainte, citisem în ziare cum un gentleman necunoscut venise, noaptea căutându‑şi adăpost la „Hummums”, se dusese la culcare şi se omorâse, fiind găsit dimineaţa într‑o baltă de sânge. Îmi trecu prin minte că trebuie să fi ocupat chiar vizuina mea şi mă dădui jos din pat ca să mă

încredinţez că nu erau urme de sânge pe undeva. Apoi, deschisei uşa, privind de

‑a lungul culoarului şi îmi mai veni inima la loc, zărind, departe, lumina ce‑mi ţinea tovărăşie în clădirea aceea şi lângă care picotea servitorul. În tot acest răstimp, mă întrebam neîncetat de ce nu trebuia să mă duc acasă şi ce anume se întâmplase, când aş fi putut să mă întorc şi dacă Provis mai era în siguranţă

acasă - încât ai fi putut crede că în capul meu nu putea să încapă nimic altceva.

Chiar şi atunci când mi‑o aminteam pe Estella şi felul în care ne despărţiserăm în ziua aceea, pentru totdeauna, revăzând toate împrejurările în care se petrecuse despărţirea noastră, toate privirile şi tonurile vocii sale şi mişcările degetelor ei tricotând, şi atunci eram urmărit, de pretutindeni de avertismentul: „Nu te duce acasă!” Când, în sfârşit, aţipii cu mintea şi trupul obosite peste măsură, avertismentul se prefăcu într‑un verb ameninţător şi uriaş, pe care trebuia să‑l conjug la modul conjunctiv, timpul prezent: „Tu să nu te duci acasă, el să nu se ducă acasă, noi să nu ne ducem acasă, voi să nu vă duceţi acasă, ei să nu se ducă

acasă”. Apoi, la diversele forme de condiţional‑optativ: „Eu n‑ar trebui şi nu m‑

aş putea duce acasă” şi „eu n‑aş avea cum, n‑aş putea, n‑aş vrea şi n‑ar trebui să mă duc acasă” - până ce simţii că m‑am zăpăcit, pierzând şirul, şi îmi răsucii capul pe pernă, uitându‑mă din nou la privirile aţintite asupra mea de pe pereţi, de jur împrejur.

Lăsasem vorbă să fiu trezit la ora şapte, ştiind că trebuia să mă întâlnesc cu Wemmick mai înainte de a vedea pe oricine altul şi fiindu‑mi limpede că acesta era un caz în care numai sentimentele sale de Walworth contau. Am fost uşurat când am ieşit din odaia în care‑mi petrecusem o noapte atât de zbuciumată şi n

‑a fost nevoie să mi se mai bată la uşă şi a doua oară, ca să mă scol într‑o clipă

din patul acela neprimitor.

Parapetul castelului răsări înaintea ochilor mei la ora opt. Micuţa slujnică