După ce am mai stat puţin de vorbă despre acelaşi lucru, ne‑am înapoiat la castel, unde am găsit‑o pe domnişoara Skiffins pregătind ceai. Responsabilitatea misiunii de a prăji pâinea îi reveni bătrânului, iar venerabilul gentleman se concentră într‑atât asupra acesteia încât fu în primejdie de a‑şi prăji şi ochii.
Masa pe care ne pregăteam s‑o servim nu era masă doar cu numele, ci o realitate concretă. Tata‑mare făcu o asemenea grămadă de pâine prăjită unsă cu unt încât abia de‑l mai zăream în spatele ei, în timp ce o cocea la foc mic, pe un suport de fier prins de bara de sus a căminului, iar domnişoara Skiffins fierse un ditamai ceaunul de ceai, încât până şi porcul din spatele casei deveni foarte agitat, exprimându‑şi neobosit dorinţa de a lua şi el parte la petrecere.
Drapelul fu coborât, iar puşca descărcată la momentul potrivit şi mă
simţeam la fel de rupt de restul lumii din Walworth de parcă şanţul cu apă ar fi avut treizeci de picioare lărgime şi tot pe atâta adâncime. Nimic nu deranja tihna
castelului, decât deschiderea ocazională a plăcuţelor cu „John” şi „Domnişoara Skiffins” - căci micile uşiţe păreau să fi căzut pradă unor beteşuguri spasmodice, care mă făceau să nu mă simt deloc în largul meu, până când m‑am obişnuit cu ele. Am dedus, după felul metodic în care domnişoara Skiffins aranja toate lucrurile, că în fiecare duminică seara pregătea ceaiul la castel. Şi am mai bănuit că broşa aceea clasică pe care o purta, reprezentând profilul unei femei urâte, cu un nas dintr‑o bucată şi cu o lună nouă în fundal, era o proprietate portabilă care îi fusese dăruită de Wemmick.
Am mâncat tot mormanul de pâine prăjită şi‑am băut ceai pe măsură şi era o plăcere să ne fi văzut cât de mânjiţi cu unt şi cât de încălziţi eram cu toţii după
aceea. Mai ales tata‑mare, care ar fi putut trece drept şeful bătrân al unui trib de sălbatici, proaspăt uns. După o scurtă siestă, domnişoara Skiffins - pentru că
micuţa slujnică pesemne că se retrăgea în sânul familiei sale duminica după‑
amiaza - spălă vasele folosite la ceai, cu gesturi uimite şi nepricepute de lady, astfel că nici unul dintre noi nu se simţea stingherit. Când termină, îşi puse din nou mănuşile şi ne aşezarăm cu toţii în jurul focului, iar Wemmick spuse:
― Acuma, tată‑mare, citeşte‑ne gazeta!
Wemmick îmi explică, în vreme ce bătrânelul îşi căuta ochelarii, că aşa aveau ei obiceiul, căci venerabilul gentleman se bucura nespus să citească ştirile cu voce tare.
― N‑o lua drept o scuză, zise Wemmick, dar nu mai e în stare să‑şi satisfacă
prea multe plăceri, nu‑i aşa, tată‑mare?
― Foarte bine, John, foarte bine, răspunse bătrânul, văzând că se vorbeşte despre el.
― Doar să‑i mai faci, din când în când, un semn din cap, când îşi mai ridică
privirile din foaie, zise Wemmick, şi‑o să fie fericit ca un rege. Suntem numai ochi şi urechi, tată‑mare!
― Foarte bine, John, foarte bine! răspunse voiosul bătrân, atât de preocupat şi atât de mulţumit, încât era o încântare.
Lectura cu glas tare a bătrânelului îmi aminti de orele de clasă de la sora bunicului domnului Wopsle, cu nostima deosebire că vocea părea să se audă ca pe gaura cheii. Pentru că voia să ţină lumânările aproape şi întotdeauna era la un pas de a‑şi vârî ba faţa, ba ziarul în flacăra lor, bătrânul cerea tot atâta vigilenţă
cât o fabrică de praf de puşcă. Dar Wemmick era deopotrivă neobosit şi blând în supravegherea sa, iar tata‑mare citea mai departe, întru totul neştiutor de numeroasele intervenţii salvatoare. Ori de câte ori se uita la noi, toţi trei ne arătam cel mai profund interes şi cea mai mare uimire şi dădeam hotărâţi din cap până ce îşi relua lectura.
Cum Wemmick şi domnişoara Skiffins şedeau unul lângă altul, în timp ce eu mă aflam într‑un colţ mai umbrit, observai o alungire, înceată şi treptată, a gurii domnului Wemmick, care întovărăşea mişcarea, înceată şi treptată, cu care îşi strecură braţul pe după talia domnişoarei Skiffins. Peste un timp, îi văzui palma apărând în partea cealaltă a domnişoarei Skiffins - dar, în acel moment, domnişoara Skiffins îl opri ferm cu mănuşa ei verde, desfăcându‑i braţul din jurul taliei sale, de parcă ar fi fost un articol de îmbrăcăminte, şi, cu cea mai mare cumpătare a mişcărilor, aşezându‑i‑l pe masă, în faţa ei. Calmul domnişoarei Skiffins când făcu acest gest fu una dintre cele mai remarcabile privelişti pe care
le‑am văzut vreodată şi, dacă mi‑aş fi închipuit că gestul se potrivea cu starea sa de concentrare asupra lecturii, aş fi ajuns la concluzia că domnişoara Skiffins îl executase mecanic.
După un oarecare timp, băgai de seamă că braţul lui Wemmick se retrăgea din nou şi, treptat, dispăru din vedere. Curând, gura lui începu iarăşi să se lungească. Iar după câteva clipe de aşteptare încordată şi aproape dureroasă îi zării mâna reapărând de cealaltă parte a domnişoarei Skiffins. Numaidecât, domnişoara Skiffins o opri, cu hotărârea unui boxer versat, apoi îşi desfăcu, la fel ca mai înainte, această centură sau cordon, aşezându‑l pe masă. Dacă ne închipuim că masa reprezenta calea virtuţii, sunt îndreptăţit să afirm că, tot timpul cât dură lectura bătrânului, braţul lui Wemmick se abătea de la calea virtuţii şi era readus la aceasta de către domnişoara Skiffins.
În cele din urmă, tata‑mare începu să moţăie citind. Acesta fu pentru Wemmick semnalul să aducă un ibric mititel, o tavă cu pahare şi o sticlă neagră
cu dop de porţelan, înfăţişând o înaltă faţă bisericească rubicondă şi prietenoasă.
Cu ajutorul acestor accesorii, în scurtă vreme, servirăm cu toţii o băutură caldă -
inclusiv bătrânul, care se înviorase iarăşi. Domnişoara Skiffins se ameţi şi am băgat de seamă că ea şi Wemmick băuseră din acelaşi pahar. Bineînţeles că n‑am fost atât de nepriceput încât să mă ofer s‑o conduc pe domnişoara Skiffins până
acasă şi, date fiind împrejurările, m‑am gândit că ar fi mai bine să plec eu cel dintâi - ceea ce am şi făcut, luându‑mi un călduros rămas‑bun de la tata‑mare, după ce petrecusem o seară plăcută.
La nici o săptămână după aceea, am primit un bileţel de la Wemmick, scris la Walworth, prin care mă înştiinţa că nădăjduieşte că a făcut un pas înainte în problema aceea, care ne privea în calitatea noastră de persoane particulare, şi că
s‑ar bucura dacă i‑aş mai face o vizită, să mai discutăm despre ea. Prin urmare, m‑am dus din nou la Walworth, şi de câteva ori după aceea, şi l‑am mai văzut pe Wemmick şi dându‑ne diverse întâlniri în City, dar niciodată nu am deschis subiectul nici în biroul de pe Little Britain, nici în împrejurimi. Deznodământul a fost că am găsit un tânăr cinstit, negustor sau agent maritim, care nu intrase de prea multă vreme în afaceri, care avea nevoie de un ajutor inteligent şi de capital şi care, după o perioadă cuvenită, de acomodare şi de acumulare de capital, ar fi acceptat şi un partener. Am semnat nişte înţelegeri secrete, privindu ‑ l pe Herbert. Eu îi plătii pe loc jumătate din cele cinci sute de lire ale mele şi mă
angajai să mai plătesc şi alte sume, unele la termen fix, din venitul meu actual, altele stabilite pentru momentul în care aveam să intru în posesia averii. Fratele domnişoarei Skiffins a condus negocierile. Influenţa lui Wemmick se simţea pretutindeni, dar el nu s‑a arătat niciodată.
Totul fu pus la cale cu atâta măiestrie, încât Herbert n‑a avut nici o urmă de bănuială că ar fi mâna mea la mijloc. N‑am să uit niciodată chipul strălucind de mulţumire cu care a venit acasă, într‑o bună după‑amiază, dându‑mi vestea extraordinar de importantă că se întâlnise cu un anume Clarriker (aşa îl chema pe tânărul negustor), iar acesta îi arătase o neobişnuită simpatie şi că, prin urmare, credea că şansa îi surâsese, în sfârşit. Zi după zi, pe măsură ce speranţele sale deveneau mai întemeiate, şi chipul îi devenea mai luminos, iar el trebuie să mă fi socotit un prieten din ce în ce mai simţitor, căci de‑abia îmi mai puteam stăpâni lacrimile când îl vedeam atât de fericit.
În cele din urmă, primul pas fiind făcut, Herbert fu angajat într‑o bună zi la firma lui Clarriker, după care îmi povesti o seară întreagă evenimentul, însufleţit de bucurie şi succes. Iar eu am plâns de‑a binelea, cu lacrimi fierbinţi, când m‑
am dus la culcare în patul meu, gândindu‑mă că speranţele mele de viitor făcuseră, totuşi, un bine cuiva.
Şi acum, ajung la un eveniment de seamă din viaţa mea, punctul de cotitură
al vieţii mele. Însă, mai înainte de a începe să vi‑l povestesc, şi înainte să vă
descriu toate schimbările pe care le‑a atras după sine, trebuie să îi mai dedic un capitol Estellei. Nu este prea mult pentru un subiect care, atât de multă vreme, mi‑a stăpânit inima.
Capitolul XXXVIII
Dacă vechea și tihnita casă de lângă parcul din Richmond va ajunge vreodată
să fie bântuită, cu siguranţă că o va bântui stafia mea. O, câte nopţi şi câte zile la rând n‑a cutreierat sufletul meu neliniştit prin casa aceea, pe când Estella locuia în ea! Oriunde mi s‑ar fi aflat trupul, sufletul meu întotdeauna hoinărea neobosit în jurul acelei case.
Doamna la care locuia Estella, doamna Brandley, pe numele său, era văduvă
