― Chiar aşa îl cheamă, Herbert?

― Nu, nu, zise Herbert, aşa îi zic eu. Îl cheamă domnul Barley. Şi n‑ai idee ce binecuvântare este pentru fiul tatălui şi‑al mamei mele faptul că iubeşte o fată

care nu are nici o rudă şi care nu‑şi va bate niciodată capul, nici pe‑al ei, nici pe

‑al altora, cu familia sa!

Herbert îmi povestise, cu o altă ocazie, iar acum îmi reaminti, că prima oară

când o întâlnise pe domnişoara Clara Barley fusese atunci când aceasta îşi desăvârşea educaţia la un pension din Hammersmith. Mai târziu, când fata fusese obligată să se întoarcă acasă, ca să‑l îngrijească pe tatăl ei, ea şi Herbert îşi mărturisiseră sentimentele doamnei Whimple, femeia cu inimă de mamă, iar de atunci aceasta îi sprijinise şi îi îndrumase cu o statornică bunătate şi discreţie.

Se înţelegea de la sine că bătrânului Barley nu i s‑ar fi putut mărturisi nici un sentiment de tandreţe, din pricină că îi era cu neputinţă să cuprindă cu mintea vreun subiect mai profund psihologic decât guta, romul şi proviziile sale.

Pe când stăteam noi astfel de vorbă, cu glas coborât, iar mârâiturile neîntrerupte ale bătrânului Barley făceau să vibreze grinzile tavanului, uşa salonului se deschise şi o fată foarte drăguţă, de vreo douăzeci de ani, delicată şi cu ochi întunecaţi intră ţinând în mână un paner. Herbert îi luă drăgăstos panerul din mână şi mi‑o prezentă, roşind:

― Clara.

Într‑adevăr, era o tânără fermecătoare şi ar fi putut trece drept o zână

captivă, pe care nemilosul căpcăun, bătrânul Barley, o silise să‑i devină roabă.

― Fii atent, zise Herbert, arătându ‑ mi panerul cu un zâmbet plin de compasiune şi tandreţe, după ce eu şi domnişoara schimbaserăm câteva cuvinte de salut. Asta este cina bietei Clara! Atât îi dă, în fiecare seară. Asta este porţia ei de pâine, asta este felia ei de brânză şi ăsta este romul ei - pe care îl beau eu. Asta este gustarea pentru mâine‑dimineaţă a domnului Barley, pe care i‑a dat‑o s‑o gătească. Două bucăţele de carne de oaie, trei cartofi, câteva boabe de mazăre, puţină făină, două uncii de unt, un praf de sare şi tot piperul ăsta negru de aici.

Se fierb laolaltă şi se mănâncă fierbinţi... Ideal pentru gută, n‑am ce zice!

Era ceva atât de firesc şi de cuceritor în resemnarea cu care urmărea Clara inventarul detaliat al acestor provizii, în vreme ce Herbert le enumera, şi ceva atât de încrezător, drăgăstos şi nevinovat în felul său modest de a se lăsa înconjurată

de braţul lui Herbert, ceva atât de delicat în toată făptura sa, care cerea atâta protecţie în Mill Pond Bank, între Chinks’s Basin şi atelierul de parâme „Old Green Copper”, cu bătrânul Barley mormăind prin tavan - încât nu aş fi încuviinţat desfacerea logodnei dintre ea şi Herbert nici pentru toţi banii din portofelul lui Provis, pe care nu‑l deschisesem încă.

Mă uitam la ea cu plăcere şi admiraţie, când, deodată, mormăitul se prefăcu din nou în urlet şi o bufnitură înfricoşătoare se auzi deasupra, de parcă un uriaş

cu un picior de lemn ar fi încercat să pătrundă prin tavan şi să ajungă la noi.

Atunci, Clara îi zise lui Herbert:

― Tata are nevoie de mine, dragul meu! şi ieşi în fugă.

― Un rechin bătrân şi nesăţios! zise Herbert. Ce crezi că mai vrea acum, Handel?

― Habar n‑am, zisei eu. Ceva de băut?

― Asta este! strigă Herbert, de parcă ghicisem un lucru nemaipomenit. Îşi ţine la îndemână grogul, gata preparat, într‑o butelcă de pe masă. Aşteaptă un moment şi ai s‑o auzi pe Clara ridicându‑l ca să bea... Începe!

Se auzi un urlet, urmat de o zguduitură grozavă.

― Acum, zise Herbert, când se lăsă o clipă de linişte, tocmai înghite. Şi acum, făcu el, când reîncepu să zbârnâie lemnăria tavanului din pricina mormăitului bătrânului, este din nou culcat pe spate!

Clara se întoarse curând după aceea, iar Herbert mă conduse la ultimul etaj, să îl vedem pe omul din grija noastră. Când trecurăm pe lângă uşa odăii domnului Barley, îl auzirăm bodogănind răguşit, cu un glas care răbufnea şi‑

apoi se stingea ca vântul, următorul refren, în care eu înlocuii, fără voia mea, urările de bine cu exact opusul acestora:

― Ahoe! Binecuvântaţi fie ochii voştri, aici e bătrânul Bill Barley! Aici e bătrânul Bill Barley, binecuvântaţi fie ochii voştri! Aici e bătrânul Bill Barley, întins pe spate, pe Dumnezeul meu! Zăcând întins pe spate, ca o bătrână

caracudă moartă, dusă de curent, aici e bătrânul Bill Barley, binecuvântaţi fie ochii voştri! Ahoe! Fiţi binecuvântaţi!

Herbert îmi spuse că, prin această litanie mângâietoare, nevăzutul Barley stătea de vorbă cu el însuşi zi şi noapte, necontenit. Adeseori, pe lumină, o intona în vreme ce îşi ţinea un ochi lipit de‑un ochean, fixat de patul lui ca să poată

cerceta fluviul în sus şi‑n jos.

La ultimul etaj, în mansarda împărţită cu ajutorul unui perete de scânduri în două încăperi răcoroase şi aerisite, în care domnul Barley se auzea mult mai slab decât în salonul de sub odaia sa, l‑am găsit pe Provis, instalat confortabil.

Nu pomeni despre nici o îngrijorare, de parcă nu simţea nici una care să merite rostită cu glas tare, dar mă izbi faptul că era mult mai blând - greu de spus cum anume, căci nu‑mi puteam da seama şi n‑am putut nici mai târziu, oricât am încercat să‑mi amintesc, dar fără nici o îndoială că era mult mai blând.

Prilejul pe care ziua aceea de odihnă mi‑l oferise pentru a gândi pe îndelete avusese drept rezultat convingerea mea fermă că nu trebuia să‑i spun nimic lui Provis în legătură cu Compeyson. După tot ce aflasem, duşmănia sa faţă de omul acela l‑ar fi împins să iasă din casă şi să pornească în căutarea lui, grăbindu‑şi astfel pieirea. Aşadar, când Herbert şi cu mine ne aşezarăm, împreună cu Provis, în faţa focului din odaia sa, îl întrebai, mai întâi de toate, dacă are încredere în părerile lui Wemmick şi în sursele sale de informaţii.

― Desigur, dragul meu băiat, se înţelege! răspunse el, făcând un semn din cap cu gravitate. Jaggers ştie lucrul acesta.

― Atunci, uite! Am stat de vorbă cu Wemmick, zisei eu, şi am venit să‑ţi spun ce măsuri m‑a îndemnat să iau şi ce sfat mi‑a dat.

Şi i‑am redat întocmai discuţia mea cu Wemmick, mai puţin cele privitoare

la Compeyson, cum ziceam. I‑am povestit că Wemmick auzise, la închisoarea Newgate (de la vreun slujbaş de acolo sau de la vreun deţinut, asta nu mai ştiam), că era bănuit că s‑a întors şi că apartamentul în care locuiam era supravegheat.

I‑am spus că Wemmick ne sfătuia ca el, Provis, să stea ascuns o vreme, iar eu să

mă ţin departe de el. Apoi i‑am spus şi ce‑mi zisese Wemmick despre plecarea din ţară. Am adăugat că, bineînţeles, când va veni momentul, voi pleca odată cu el sau îl voi urma, la scurtă vreme, după cum ar fi fost mai lipsit de primejdii în opinia lui Wemmick. Despre ce avea să se întâmple după aceea n‑am adus vorba

- într‑adevăr, nici mie nu‑mi era deloc limpede în minte, nici plăcut în conştiinţă, mai ales acum, când îl vedeam atât de împăcat sufleteşte, deşi se afla neîndoielnic în primejdie, de dragul meu. Cât despre schimbarea modului meu de trai, l‑am întrebat dacă, în împrejurările în care ne aflam în prezent, nesigure şi grele, n‑ar fi pur şi simplu caraghios, dacă nu mai rău, să‑i dau ascultare şi să‑

mi înmulţesc cheltuielile.

Provis nu putu să nu‑mi dea dreptate şi, într‑adevăr, se arătă rezonabil în tot ceea ce discutarăm. Întoarcerea sa în Anglia fusese un gest periculos, recunoscu el, şi ştiuse că avea să rămână întotdeauna astfel. Mai spuse că nu va întreprinde nimic ca să‑şi forţeze norocul şi că îşi făcea prea puţine griji în ceea ce privea siguranţa sa, câtă vreme se bucura de ajutorul nostru atât de preţios.

Herbert, care privise îndelung în foc, chibzuind, zise atunci că îi trecuse prin minte un gând, inspirat din sfaturile lui Wemmick, şi care poate ar merita încercat.

― Amândoi suntem buni vâslaşi, Handel, şi l‑am putea duce noi înşine pe fluviu în jos, când va sosi ceasul. Astfel, n‑ar mai fi nevoie să închiriem atunci nici vreo barcă, nici vreun vâslaş străin, ceea ce ne‑ar scuti cel puţin de o bănuială - şi este bine să preîntâmpini cât mai multe motive de suspiciune. Nu contează anotimpul... Nu crezi că ar fi un lucru bun dacă ai începe chiar de acum să ţii o barcă la debarcaderul din Temple şi să‑ţi faci obiceiul să vâsleşti pe fluviu? O dată ce‑ţi vei face acest obicei, cine va mai băga de seamă sau cine se va mai mira, când va sosi clipa plecării? Dacă o vei face de douăzeci sau de cincizeci de ori până atunci, la momentul respectiv nu va fi nimic neobişnuit că o faci şi a douăzeci şi una oară sau a cincizeci şi una oară.

Îmi plăcu acest plan, iar Provis se arătă de‑a dreptul încântat de el. Am hotărât că merita pus în aplicare şi că Provis va trebui să nu dea niciodată vreun semn că ne cunoaşte, dacă ne va vedea trecând pe sub London Bridge sau prin dreptul lui Mill Pond Bank. Ne‑am înţeles că va trebui să‑şi tragă obloanele ferestrelor, care dădeau spre răsărit, ori de câte ori ne va vedea trecând, dându‑

ne de veste, astfel, că totul este în regulă.

Cu acestea, odată ce totul fusese stabilit, discuţia noastră se sfârşi. Mă

ridicai să plec, atrăgându‑i lui Herbert atenţia că ar fi mai bine să nu ne întoarcem acasă amândoi o dată, aşa că eu urma să plec cel dintâi, iar el după o jumătate de oră.

― Nu‑mi face plăcere că trebuie să te las aici, îi zisei lui Provis, deşi nu mă

îndoiesc că eşti mai în siguranţă aici decât în preajma mea. La revedere!