Stăteam aşezaţi toţi trei în jurul focului, cum v‑am povestit, iar domnişoara Havisham încă o mai ţinea pe Estella strâns de braţ, când Estella începu, uşor‑
uşor, să se desprindă din încleştare. Şi până atunci dăduse, de mai multe ori, semne de nerăbdare şi mai degrabă îndurase sălbaticele dovezi de afecţiune decât le acceptase sau le răspunsese în acelaşi fel.
― Ce, făcu domnişoara Havisham, fulgerând‑o cu privirea, te‑ai săturat de mine?
― Sunt doar puţin sătulă de mine însămi, îi răspunse Estella, trăgându‑şi braţul şi îndepărtându‑se cu vreo câţiva paşi, până la şemineu, unde stătu privind focul.
― Spune adevărul, nerecunoscătoareo! strigă domnişoara Havisham, lovind pătimaş cu bastonul în podea. Te‑ai săturat de mine!
Estella se uită la ea cu o linişte desăvârşită, după care îşi întoarse ochii spre foc. Înfăţişarea ei graţioasă şi frumosul ei chip arătau o linişte şi o nepăsare calmă faţă de ardoarea sălbatică a celeilalte, care părea mai curând o cruzime.
― Piatră nesimţitoare! exclamă domnişoara Havisham. Inimă rece, inimă de gheaţă!
― Cum aşa? zise Estella, păstrându‑şi atitudinea nepăsătoare, rămânând sprijinită de şemineu şi întorcând numai ochii spre domnişoara Havisham.
Dumneata îmi reproşezi că sunt rece? Dumneata?
― Şi nu eşti rece? veni sălbatica replică.
― Ar fi trebuit s‑o ştii, zise Estella. Sunt aşa cum m‑ai creat. Primeşte‑ţi toate laudele, dar primeşte‑ţi şi înfrângerile. Ia‑ţi întreg triumful, dar ia‑ţi şi reproşurile - pe scurt, ia‑mă aşa cum sunt.
― O, uită‑te la ea, uită‑te la ea! strigă domnişoara Havisham amar. Uită‑te la ea, atât de neînduplecată şi de nerecunoscătoare, aici, în căminul în care am crescut‑o! Unde am primit‑o la pieptul acesta, sângerând de atâtea răni, şi unde am iubit‑o, ani de‑a rândul revărsând numai dragoste asupra ei!
― Mă rog, eu, una, n‑am avut nici un amestec în toată povestea, zise Estella, căci, pe când a fost pusă la cale, tot ce puteam eu face era să merg şi să vorbesc.
La ce te aştepţi? Ai fost foarte bună cu mine şi ţie îţi datorez totul. La ce altceva te mai aştepţi?
― La dragoste, răspunse cealaltă.
― O ai.
― Nu, n‑o am! zise domnişoara Havisham.
― Mama mea adoptivă, replică Estella, nerenunţând nici o clipă la atitudinea ei dezinvoltă şi graţioasă, neridicându ‑ şi nici o clipă glasul, cum făcea domnişoara Havisham, nealunecând, niciodată, nici spre mânie, nici spre tandreţe. Mama mea adoptivă, doar am recunoscut că ţie îţi datorez totul. Tot ceea ce am eu îţi aparţine negreşit. Tot ceea ce mi‑ai dăruit îţi stă la dispoziţie, numai o vorbă să spui. În afară de asta, eu nu am absolut nimic. Dar, dacă îmi ceri să‑ţi dau ceea ce tu nu mi‑ai dăruit niciodată, recunoştinţa şi datoria mea nu pot face lucruri peste putinţă.
― Nu i‑am dat niciodată dragoste? strigă domnişoara Havisham, întorcându
‑se sălbatic spre mine. Nu i‑am dat niciodată o dragoste fierbinte, de fiecare dată
amestecată cu gelozia şi cu durerea ascuţită? Iar ea îmi vorbeşte mie aşa! Să‑mi spună că sunt nebună, să‑mi spună că sunt nebună!
― De ce să‑ţi spun că eşti nebună, răspunse Estella, tocmai eu, din toată
lumea asta? Mai există vreun om pe lume care să ştie, fie şi pe jumătate cât ştiu eu, ce ţeluri urmăreşti? Mai există vreun om pe lume care să ştie, fie şi pe jumătate cât ştiu eu, ce amintire neştirbită ai tu? Eu, care am stat chiar lângă
acest cămin, pe scăunelul care se mai află şi acum acolo, lângă dumneata,
învăţându‑ţi cuminte lecţiile şi privind în sus, la chipul dumitale, deşi chipul dumitale mi se părea ciudat şi mă înspăimânta!
― Prea curând le‑ai dat uitării! gemu domnişoara Havisham. Prea curând ai dat uitării vremurile acelea!
― Nu, nu le‑am dat uitării, replică Estella. Nu le‑am dat uitării, ci le‑am păstrat cu grijă în amintire. M‑ai văzut vreodată încălcându‑ţi învăţăturile? M‑ai văzut vreodată că nu iau aminte la vreuna dintre lecţiile pe care mi le‑ai dat? M‑
ai văzut vreodată îngăduind să‑mi pătrundă aici - şi îşi duse mâna la piept -
vreun singur lucru dintre cele pe care tu le‑ai alungat? Nu fi nedreaptă cu mine!
― Eşti atât de mândră, atât de mândră! gemu domnişoara Havisham, dându
‑şi părul nins pe spate.
― Şi cine m‑a învăţat să fiu mândră? răspunse Estella. Cine m‑a lăudat când mi‑am învăţat bine lecţia?
― Bine, bine, dar să fii mândră şi neînduplecată cu mine? aproape că ţipă
domnişoara Havisham, întinzându‑şi mâinile în lături. Estella, Estella, să fii mândră şi neînduplecată cu mine?
Estella se uită un moment la ea cu un soi de nedumerire calmă, însă fără nici un alt semn de tulburare. Apoi îşi plecă din nou ochii spre foc.
― Nu pot să înţeleg, zise Estella, ridicându‑şi ochii după câteva clipe de tăcere, de ce eşti atât de neînţelegătoare, când vin să te văd după ce‑am fost plecată departe de tine. N‑am uitat niciodată nedreptăţile care ţi s‑au făcut şi nici pricina acestora. Nu ţi ‑ am fost niciodată necredincioasă dumitale sau învăţăturilor dumitale. Niciodată n‑am arătat vreo slăbiciune pe care să mi‑o pot reproşa.
― Ar însemna o slăbiciune să‑mi răspunzi cu dragoste la dragostea mea?
strigă domnişoara Havisham. Da, da! Ai fi în stare s‑o numeşti aşa!
― Încep să cred, zise Estella gânditoare, după alte câteva clipe de nedumerire stăpânită, că pricep cum vine asta. Dacă ţi‑ai fi crescut fiica adoptivă numai şi numai în întunericul pustiu al acestor odăi şi n‑ai fi lăsat‑o niciodată să ştie că
exista şi lumina zilei, la care ea nu ţi‑a văzut nici măcar o dată chipul - dacă ai fi făcut aşa şi apoi, dintr‑un anume motiv, ai fi vrut ca fiica ta să înţeleagă ce este aceea lumina zilei şi să ştie totul despre ea, ai mai fi fost dezamăgită şi supărată
