― Dacă te‑am observat, domnule Pip? exclamă el. Ei, da, fireşte că te‑am observat. Dar cine mai era cu dumneata?

― Cine?

― E foarte ciudat, zise domnul Wopsle, alunecând din nou în atitudinea aceea cu privirea rătăcită. Şi, totuşi, aş fi putut să jur că el era!

Brusc alarmat, îl rugai pe domnul Wopsle să‑mi spună şi mie despre ce era vorba.

― Acuma, n‑aş putea să bag mâna în foc că l‑am observat de la început, de când te‑am văzut pe dumneata în sală, continuă domnul Wopsle la fel de rătăcit.

Totuşi, cred că aşa a fost.

Fără să vreau, mă uitai în jurul meu, cum îmi intrase în obicei să mă uit când mă întorceam acasă, căci cuvintele sale de neînţeles făcuseră să‑mi îngheţe sângele în vene.

― Oh! Nu se poate să mai fie încă pe aici, îmi zise domnul Wopsle. A ieşit din sală înainte să părăsesc eu scena. L‑am văzut plecând.

Având motivele mele de a fi bănuitor, îl bănuii chiar şi pe bietul actor de intenţii necurate. Îl suspectai că ‑ mi întindea o cursă ca să ‑ mi smulgă o mărturisire. Aşadar, îl privii atent, în timp ce mergeam alături de el, fără să‑i spun nimic.

― Nu ştiu de ce, la început, mi‑am închipuit prosteşte că trebuie să fi venit împreună cu dumneata, domnule Pip, până când am văzut că dumneata nu aveai habar că el se afla acolo, stând chiar în spatele dumitale, ca o stafie.

Fiorul rece de mai devreme mă străbătu din nou din cap până în picioare, dar mă hotărâi să nu vorbesc încă, pentru că mi se păru că înţeleg limpede, din vorbele sale, că voia să mă oblige să fac chiar eu legătura dintre informaţiile sale şi Provis. Şi, bineînţeles, eu eram absolut sigur că Provis nu fusese în sală.

― Aş zice că te minunezi de ceea ce îţi spun, domnule Pip... Ba da, văd bine că te minunezi. Însă este atât de ciudat! N‑ai să crezi ce‑ţi voi spune! Nici mie nu mi‑ar veni să cred, dacă mi‑ai spune dumneata aşa ceva.

― Nu? făcui eu.

― Nu, pe cuvânt. Domnule Pip, îţi mai aduci aminte că, odată, demult, într‑

o zi de Crăciun, pe când dumneata erai doar un copil şi eu venisem la masă la Gargery acasă, au apărut nişte soldaţi la uşă, cerând să li se repare o pereche de cătuşe?

― Mi‑aduc foarte bine aminte.

― Şi îţi aduci aminte că a fost o urmărire a doi evadaţi, că noi ne‑am alăturat soldaţilor, că Gargery te‑a luat în cârcă şi că eu mergeam în frunte, iar voi vă

ţineaţi, cum puteaţi, după mine?

― Mi‑aduc foarte bine aminte.

Ba chiar mai bine decât îşi închipuia, mai puţin ultimul amănunt.

― Şi îţi aduci aminte că i‑am găsit pe cei doi într‑un şanţ, unde se luaseră la bătaie, şi că unul dintre ei primise nişte pumni zdraveni de la celălalt şi avea faţa stâlcită rău?

― Văd clar în minte toată scena.

― Şi că soldaţii au aprins torţele şi i‑au luat pe cei doi la mijloc, şi că noi ne

‑am dus cu ei să vedem cum îi îmbarcă, dincolo de mlaştina întunecată, iar când mergeam, flăcările torţelor le luminau puternic chipurile - insist asupra acestui amănunt! - flăcările torţelor le luminau puternic chipurile, în vreme ce, de jur împrejurul nostru, totul era cufundat în bezna nopţii?

-  Da, zisei eu. Mi‑aduc aminte de toate acestea.

-  Atunci, domnule Pip, mă crezi dacă îţi spun că unul dintre acei doi puşcăriaşi a stat în spatele dumitale, în seara aceasta? L‑am văzut peste umărul dumitale.

„Păstrează‑ţi calmul!” îmi zisei în sinea mea şi apoi îl întrebai cu glas tare:

-  Pe care dintre cei doi crezi că l‑ai văzut?

― Pe cel stâlcit în bătaie, răspunse el fără şovăială. Pot să jur că l‑am văzut!

Cu cât mă gândesc mai bine, cu atât mai convins sunt că el a fost.

― Foarte ciudat! zisei eu, prefăcându‑mă, cât putui, că nu mă interesa deloc povestea asta. Foarte ciudat, pe cuvânt!

Nu cred că exagerez când spun că această discuţie m‑a neliniştit la culme, nici că am simţit o groază cu totul aparte aflând că în spatele meu stătuse „ca o stafie” însuşi Compeyson. Căci, dacă îl înlăturasem vreodată, câteva minute la rând, din gândurile mele, de când începusem să mă feresc de ochii lumii, aceasta se întâmplase tocmai în clipele în care el fusese, de fapt, cel mai aproape de mine.

Urmarea faptului că dădusem dovadă de atâta neglijenţă şi de lipsă de prevedere, după ce mă străduisem să am grijă de toate, era de parcă aş fi încuiat o sută de uşi de pe un culoar, doar ca să‑l ţin afară, şi, la sfârşit, l‑aş fi descoperit lângă

mine. Nu aveam nici o îndoială că venise în sală din pricină că şi eu intrasem acolo şi că, oricât de nelămurită ar fi părut primejdia care plutea deasupra capetelor noastre, ea era totuşi prezentă, întotdeauna foarte aproape şi foarte vie.

Îi pusei, apoi, o ploaie de întrebări domnului Wopsle. Când intrase în sală

omul acela? N‑ar fi putut să spună - mă văzuse pe mine şi, peste umărul meu, îl văzuse pe acel om. Abia după ce se uitase la el o bucată de vreme începuse să‑l recunoască. Dar chiar din primul moment asociase, fără să‑şi dea seama, chipul lui cu chipul meu şi ştia despre el că avusese, cumva, o legătură cu mine, odinioară, pe când locuiam în sat. Cum era îmbrăcat? Ca un om înstărit, dar fără

să iasă în evidenţă prin ceva anume. Parcă în haine negre. Mai avea vreo urmă pe obraz? Nu, nu i se păruse că ar fi avut vreuna. Şi eu credeam, de asemenea, că nu mai avea vreo urmă, pentru că, deşi nu le prea dădusem atenţie celor din spatele meu, pierdut în gândurile mele cum eram, pesemne că un obraz desfigurat mi‑ar fi atras atenţia.

După ce domnul Wopsle îmi împărtăşi tot ce îşi putea aminti sau, mai bine zis, tot ce am putut eu să‑i smulg şi după ce îi făcui cinste cu un rând de băutură

întăritoare, bine venită după emoţiile din seara aceea, ne despărţirăm. Era trecut

de miezul nopţii când am ajuns la Temple, unde am găsit poarta închisă. Nu era nimeni prin preajmă când am intrat, aşa că mă dusei drept la apartamentul nostru.

Herbert se întorsese şi, stând în faţa căminului, ne gândirăm la noua problemă cu toată seriozitatea. Însă nu era nimic de făcut, în afară de a ‑i comunica lui Wemmick ceea ce descoperisem în seara aceea şi de a‑i aminti că

aşteptam un semn de la el. Întrucât credeam că l‑aş compromite dacă m‑aş duce prea des în vizită la castel, îi dădui aceste veşti printr‑o scrisoare. O întocmii înainte să mă vâr în pat, după care ieşii şi o pusei la poştă - nici de data aceasta nu văzui pe nimeni prin preajmă. Herbert şi cu mine hotărârăm că nu puteam face nimic altceva decât să stăm cu ochii în patru. Şi am stat cu ochii în patru, într‑adevăr - cu mai multă băgare de seamă ca înainte, dacă era cu putinţă aşa ceva -, iar în ceea ce mă priveşte, nu m‑am mai apropiat niciodată de Chinks’s Basin, decât atunci când vâsleam, trecând prin dreptul lui, şi, în momentul acela, mă uitam la Mill Pond Bank ca din întâmplare, cum mă uitam la toate celelalte lucruri din jurul meu.

Capitolul XLVIII

A doua dintre întâlnirile neaŞteptate pe care le‑am anunţat în capitolul precedent a avut loc la aproape o săptămână după cea dintâi. Îmi lăsasem iarăşi barca la chei, în josul fluviului, dincolo de London Bridge. Era după‑amiază, cu o oră mai devreme ca rândul trecut şi, încă nehotărât unde să mă duc să iau masa, mă îndreptam agale către Cheapside. Continuam să merg în pas de plimbare de

‑a lungul străzii, fiind cu siguranţă trecătorul cel mai lipsit de ţintă din toată

lumea aceea care forfotea, cu treabă, în jurul meu, când mâna grea a unei persoane care mă ajunsese din urmă se lăsă pe umărul meu. Era mâna domnului Jaggers, pe care acesta şi‑o strecură pe sub braţul meu.

― Cum avem aceeaşi direcţie, Pip, putem să ne plimbăm puţin împreună.

Încotro te duci?

― Spre Temple... cred, răspunsei eu.

― Nu ştii sigur? se miră domnul Jaggers.