dacă n‑ar fi reuşit?
Domnişoara Havisham, ţinându‑se de cap cu mâinile, scoase un geamăt stins, legănându‑se în scaun, fără să‑i dea nici acum vreun răspuns.
― Ori, continuă Estella, dacă ai fi învăţat‑o, ceea ce este mai aproape de adevăr, încă de la cele dintâi sclipiri ale inteligenţei, punându‑ţi la bătaie, pentru aceasta, întreaga dumitale energie şi putere, că există un lucru ca lumina zilei, dar că aceasta este duşmanul şi moartea ei, iar ea va trebui să lupte întotdeauna împotriva luminii, fiindcă pe dumneata te‑a nimicit şi o va nimici, la fel, şi pe ea -
dacă ai fi făcut aşa şi, apoi, dintr‑un anume motiv, ai fi vrut ca ea să vadă lumina zilei ca pe un lucru firesc, iar ea n‑ar fi putut s‑o facă, ai mai fi fost dezamăgită şi supărată?
Domnişoara Havisham stătea şi‑o asculta (sau, cel puţin, aşa părea, căci eu nu îi puteam zări faţa), dar nu dădu nici acum vreun răspuns.
― Aşadar, zise Estella, trebuie să mă accepţi aşa cum m‑ai făcut. Gloria nu‑
mi aparţine, nereuşita nu‑mi aparţine, dar amândouă fac parte din mine.
Domnişoara Havisham ajunsese jos, pe podea, fără să‑mi dau prea bine seama cum, printre podoabele de mireasă împrăştiate pe acolo. Am profitat de moment - pe care îl aşteptam de mult - ca să părăsesc încăperea, după ce o implorai pe Estella făcându‑i un semn cu mâna să ia aminte la domnişoara Havisham. Când am ieşit, Estella încă mai stătea lângă şemineu, la fel ca mai înainte. Părul domnişoarei Havisham era răsfirat în dezordine pe podea, printre rămăşiţele podoabelor de mireasă, alcătuind un tablou sfâşietor.
Cu inima strânsă, m‑am plimbat mai mult de o oră sub lumina stelelor, prin curte, prin fabrica de bere şi prin grădina părăginită. Când, în cele din urmă, mi
‑am făcut curaj să mă întorc în odaie, am găsit‑o pe Estella stând la picioarele domnişoarei Havisham, cârpindu ‑ i unul dintre acele veşminte care se destrămaseră în fâşii, şi de care, de atunci, îmi aduc aminte ori de câte ori văd zdrenţele decolorate ale vechilor prapuri atârnaţi prin catedrale. Mai târziu, Estella şi cu mine am jucat cărţi, ca odinioară - numai că eram mai îndemânatici acum şi jucam jocuri franţuzeşti - şi, astfel, seara trecu şi eu mă dusei la culcare.
Stăteam în clădirea separată de casă, de cealaltă parte a curţii. Era prima oară când rămâneam peste noapte la Casa Satis, iar somnul nu voia să se lipească de mine. O mie de domnişoare Havisham mă bântuiau. O simţeam în stânga şi în dreapta pernei, şi la capul patului, şi la picioare, în spatele uşii întredeschise de la odaia de toaletă, şi în odaia cu masa de toaletă, şi în camera de deasupra, şi în camera de dedesubt - pretutindeni. În cele din urmă, când noaptea înaintă, fără grabă, către ora două, am simţit că nu mai puteam îndura cu nici un chip locul acela ca pe un loc de odihnă şi că trebuia să mă scol. Aşadar, m‑am dat jos din pat şi m‑am îmbrăcat, am străbătut curtea, intrând în gangul lung, pavat cu piatră, cu gând să ajung în curtea din spate şi să mă plimb pe‑
acolo ca să‑mi răcoresc minţile înfierbântate. Însă, de cum am intrat în gang, mi
‑am stins lumânarea, căci am văzut‑o pe domnişoara Havisham trecând de‑a lungul acestuia ca o stafie şi scoţând suspine înăbuşite. Am urmărit‑o de la depărtare şi am văzut‑o urcând scările. Avea în mână un crâmpei de lumânare, pe care îl luase, pesemne, dintr‑un candelabru din odaia sa, şi la flacăra acesteia părea o siluetă nepământeană. Oprindu‑mă la prima treaptă a scării, am simţit izul de mucegai al sălii de ospeţe, fără să o văd pe domnişoara Havisham deschizându‑i uşa, şi am auzit‑o plimbându‑se pe acolo, ba traversând culoarul şi intrând în odaia sa, ba întorcându‑se şi intrând din nou în sala de ospeţe, fără
să înceteze o clipă cu suspinele înăbuşite. După o vreme am încercat, prin beznă, să ies afară şi să mă întorc la mine, dar n‑am putut face nici una, nici cealaltă, până ce n‑au pătruns înăuntru câteva dâre din lumina zorilor şi am reuşit să
desluşesc ceva în faţa ochilor. Cât am stat acolo, ori de câte ori mă apropiam de trepte, îi auzeam paşii, îi zăream lumânarea trecând, în capul scărilor, dintr‑o parte într‑alta, şi îi ascultam suspinele neîncetate.
A doua zi, până la plecare, între Estella şi ea nu a mai izbucnit nici o ceartă, iar neînţelegerea n‑a mai fost pomenită, în vreo ocazie asemănătoare, cel puţin din câte îmi aduc eu aminte. Nici purtările domnişoarei Havisham nu se schimbaseră vreun pic faţă de Estella, deşi mie mi se păru că văd şi o umbră de frică adăugându‑se la felul ei de‑a fi.
Este cu neputinţă să întorc această pagină din povestea vieţii mele fără să
aştern pe hârtie numele lui Bentley Drummle - însă, dacă aş putea, aş face‑o cu dragă inimă.
Odată, când Piţigoii erau întruniţi în efectiv complet, şi când buna dispoziţie era cultivată la modul obişnuit, şi anume nici unul nu era de acord cu ceilalţi, Piţigoiul‑şef chemă „crângul” la ordine, din pricină că domnul Drummle încă nu ridicase paharul în cinstea vreunei lady - or, potrivit regulilor sacre ale societăţii, era rândul acelei brute să o facă, în ziua aceea. Mi s‑a părut că se uita chiorâş la mine, în felul lui, în timp ce carafele treceau din mână în mână, în jurul mesei, dar cum între noi, Piţigoii, nu exista nici urmă de bună înţelegere, gestul său putea fi socotit foarte firesc. Însă care nu‑mi fu indignarea şi uluirea când el declară adunării că închină paharul în cinstea Estellei!
― Estella şi mai cum? sării eu.
― Nu‑i treaba ta, replică Drummle.
― Estella de unde? întrebai eu. Eşti obligat să spui de unde!
Şi, într‑adevăr, în calitate de Piţigoi, era obligat.
― De la Richmond, domnii mei, zise Drummle ignorându‑mă, şi este o frumuseţe fără seamăn.
― Că multe mai ştie despre frumuseţile fără seamăn un idiot josnic ca ăsta!
şoptii eu către Herbert.
― O cunosc şi eu pe acea lady! zise Herbert peste masă, după ce toată
adunarea bău, onorând, cum se cuvenea, toastul lui Drummle.
― Zău? făcu Drummle.
― La fel şi eu, adăugai cu faţa stacojie.
― Zău? făcu Drummle. Oh, Doamne!
Acesta fu singurul răspuns - în afară de zăngănitul paharelor şi‑al veselei -
pe care fu în stare să mi‑l dea făptura aceea greoaie, însă eu luai foc de parcă m
‑ar fi împuns cu cine ştie ce ironie şi ţâşnii în picioare, declarând că socoteam o lipsă de respect faţă de rangul de Piţigoi să se prezinte în faţa „crângului” -
întotdeauna vorbeam de prezentarea în faţa „crângului” în sensul parlamentar strict al expresiei - să se prezinte în faţa „crângului” şi să propună un toast pentru o lady, despre care nu ştia nimic. La acestea, domnul Drummle, sărind şi el în sus, mă întrebă ce voiam să spun. Atunci, eu îi dădui cel mai grav răspuns, şi‑anume că, după părerea mea, ştia unde mă putea găsi.
Discutând dacă mai era cu putinţă, într‑o ţară creştină, ca acest schimb de cuvinte să nu se lase cu vărsare de sânge, Piţigoii se împărţiră în două tabere.
Dezbaterea în jurul subiectului deveni atât de înfierbântată, încât pe puţin şase onorabili membri le declarară altor şase, în timpul controversei, că, după părerea lor, ceilalţi ştiau unde puteau fi găsiţi ei. Totuşi, „crângul” funcţionând ca o veritabilă curte judecătorească, în cele din urmă, se luă decizia că, dacă domnul Drummle va putea aduce vreo dovadă din partea acelei lady, prin care să ateste că avusese cinstea să o cunoască, atunci domnul Pip va trebui să‑şi ceară scuze, ca gentleman şi ca Piţigoi, pentru faptul că „se lăsase dus de val”. Lămurirea fu stabilită pentru a doua zi (ca din pricina întârzierii să nu ni se răcească onoarea înfierbântată), când Drummle se înfăţişă cu o mică mărturisire politicoasă scrisă
chiar de mâna Estellei, că avusese cinstea să danseze cu el în mai multe rânduri.
Aceasta nu‑mi mai lăsă nici o portiţă de scăpare şi recunoscui că „mă lăsasem dus de val” şi că nu mai aveam nici un motiv să susţin că puteam fi găsit undeva.
Drummle şi cu mine fornăirăm unul la celălalt vreo oră după aceea, în vreme ce
