Dăduse din cap aprobator când îi spusesem că subiectul era dureros pentru mine, mă bătuse uşurel pe spate, turnase încă un rând de vin şi îşi văzuse de mâncarea din farfurie.

Servitoarea îşi mai făcu apariţia numai de două ori, şi atunci rămase în odaie doar câteva clipe, iar domnul Jaggers îi vorbi foarte tăios. Însă mâinile femeii erau mâinile Estellei, iar ochii ei erau ochii Estellei, şi chiar de‑ar mai fi intrat de o sută de ori, n‑aş fi fost nici mai sigur, nici mai puţin sigur că părerea mea e întemeiată.

Seara aceea fu plicticoasă, căci Wemmick îşi trăgea paharul cu vin în faţă, după ce carafa îşi făcea turul, întocmai ca pe o sarcină de serviciu - întocmai cum şi‑ar fi tras în faţă salariul cuvenit, când s‑ar fi făcut plăţile şi i‑ar fi venit rândul

- şi îţi ţinea neîncetat privirea îndreptată asupra şefului său, stând încordat, de parcă ar fi fost gata în orice clipă pentru un contrainterogatoriu. În ceea ce priveşte cantitatea de vin băută, gura sa ca o cutie de scrisori era la fel de nepăsătoare şi de gata s‑o înghită, ca orice altă cutie de scrisori faţă de cantitatea scrisorilor vârâte în ea. Din punctul meu de vedere, a fost tot timpul celălalt frate geamăn, care nu avea decât înfăţişarea lui Wemmick din Walworth.

Ne luarăm la revedere devreme şi ieşii odată cu Wemmick. Încă de când bâjbâiam prin rezerva de ghete a domnului Jaggers după pălăriile noastre, am simţit că geamănul cel adevărat era pe cale să se întoarcă şi n‑am făcut nici o jumătate de duzină de iarzi în jos pe strada Gerrard, îndreptându‑ne către Walworth, şi m‑am trezit că merg braţ la braţ cu adevăratul frate geamăn şi că

fratele celălalt se mistuise în aerul serii.

― Ei, bine! zise Wemmick. S‑a terminat! Este un om nemaipomenit, fără

pereche pe lumea asta, dar mă simt de parcă ar trebui să‑mi strâng şuruburile când iau masa cu el, iar eu iau masa mult mai în voie dacă nu îmi strâng şuruburile.

Mi se păru că descrisese foarte corect situaţia şi îi mărturisii această părere.

― Nu i‑aş spune‑o nimănui altcuiva, în afară de dumneata, îmi răspunse el.

Ştiu că tot ce se vorbeşte între dumneata şi mine nu ajunge mai departe.

Îl întrebai dacă o văzuse vreodată pe fiica adoptivă a domnişoarei Havisham, doamna Bentley Drummle. Îmi răspunse că nu. Ca să nu îl iau prea din scurt, îi vorbii atunci despre bătrânul său tată şi despre domnişoara Skiffins. Când menţionai numele domnişoarei Skiffins, căpătă un aer şmecheresc şi se opri în

mijlocul drumului ca să‑şi ridice nasul pe sus, rotindu‑şi capul de la dreapta la stânga şi invers, împurpurându ‑ se de un sentiment foarte asemănător cu îngâmfarea.

― Wemmick, zisei eu, îţi aminteşti că mi‑ai spus, înainte de a mă duce prima oară la domnul Jaggers acasă, să fiu atent la servitoarea sa?

― Oare? răspunse el. Da, parcă aşa ţi‑am spus. Dracu’ să mă ia! adăugă el întors pe dos. Ştiu bine că aşa ţi‑am spus! Văd că nu mi‑am slăbit încă

şuruburile de tot.

― O fiară sălbatică îmblânzită, nu aşa‑i spuneai?

― Dar dumneata cum i‑ai spune?

― La fel. Dar cum a îmblânzit‑o domnul Jaggers, Wemmick?

― Este taina lui. Se află de mulţi ani în slujba lui.

― Aş vrea să‑mi spui povestea ei. Sunt deosebit de curios s‑o aflu. Ştii doar că ceea ce se vorbeşte între noi doi nu ajunge mai departe.

― Bine! se înduplecă Wemmick. Nu cunosc povestea vieţii ei... adică nu ştiu totul despre ea. Dar îţi voi spune ceea ce ştiu. Vorbim acum ca persoane particulare, bineînţeles.

― Bineînţeles.

― Acum vreo douăzeci de ani, femeia aceasta a fost judecată la Old Bailey pentru crimă şi a fost achitată. Era o tânără foarte frumoasă pe atunci, cred că

avea şi ceva sânge de ţigancă în vene. Oricum, a stârnit un mare interes când a fost judecată, poţi să‑ţi închipui.

― Dar a fost achitată.

― Domnul Jaggers a pledat pentru ea, continuă Wemmick, cu o privire plină

de înţelesuri. Şi a rezolvat cazul într‑un mod de‑a dreptul uimitor. Era un caz cu foarte puţine şanse de reuşită şi, pe atunci, el era la începutul carierei, dar l‑a dus la bun sfârşit, spre admiraţia tuturor. De fapt, aproape că aş putea zice că

procesul ăsta i‑a adus faima. A lucrat personal la biroul de poliţie, zi de zi, săptămâni de‑a rândul, împotrivindu‑se până şi arestării preventive a femeii. Iar la proces, unde nu putea pleda el însuşi, a stat lângă avocaţi şi - toată lumea ştia

- el a adus în toate pledoariile sarea şi piperul. Victima era tot o femeie - cu vreo zece ani mai în vârstă decât criminala şi mult mai voinică, mult mai puternică.

Mobilul fusese gelozia. Amândouă duceau o viaţă de vagabondaj, iar femeia aceasta, din strada Gerrard, se măritase de foarte tânără, fără cununie (cum spunem noi), cu un vagabond şi era nebună de gelozie. Femeia ucisă - mai potrivită pentru un bărbat, desigur, ca vârstă - a fost găsită moartă într‑un hambar, lângă Hounslow Heath. Se zbătuse cumplit, poate se şi luptase. Fusese lovită, zgâriată, sfâşiată şi, în cele din urmă, apucată de gât şi sugrumată. Ei bine, nu exista nici o dovadă clară care să acuze pe altcineva decât pe clienta lui Jaggers şi domnul Jaggers şi ‑a construit apărarea stăruind tocmai asupra faptului că acuzata n‑ar fi putut să înfăptuiască toate acestea. Poţi să fii sigur, adăugă Wemmick, atingându‑mă pe mâneca hainei, că la proces n‑a amintit niciodată despre puterea din mâinile ei, deşi acum o mai face uneori.

Îi povestii lui Wemmick că domnul Jaggers o pusese să ne arate încheieturile mâinilor sale, atunci când cinasem la el.

― Ei, bine, domnule! continuă Wemmick. S‑a întâmplat - s‑a întâmplat, pricepi? - ca această femeie să fie atât de meşteşugit îmbrăcată, din clipa în care

fusese pusă sub acuzaţie, încât arăta mult mai plăpândă decât era în realitate.

Şi, mai ales, îmi amintesc că mânecile hainelor îi erau aranjate cu atâta dibăcie încât braţele sale arătau pur şi simplu gingaşe. De altfel, avea doar vreo două

vânătăi - o nimica toată pentru o femeie de teapa ei. Numai că podul palmelor îi era sfâşiat, iar acuzarea se întreba dacă rănile nu‑i fuseseră provocate de nişte unghii. Ei, bine, domnul Jaggers a dovedit că fusese nevoită să treacă printr‑un desiş de rugi de mure, care nu‑i ajungeau până la faţă şi prin care n‑ar fi putut să‑şi croiască un drum fără să‑şi rănească mâinile. Într‑adevăr, chiar s‑au găsit câţiva spini înfipţi în pielea ei, care au fost arătaţi drept dovadă la proces, şi s‑a subliniat şi faptul că tufele de muri în chestiune, la cercetări, s‑au dovedit rupte de cineva care trecuse prin ele şi mai păstrau câteva zdrenţe din rochia ei, iar ici

‑ colo erau stropite cu sânge. Dar mutarea lui cea mai îndrăzneaţă a fost următoarea. Pentru a dovedi gelozia femeii se încercase sugerarea faptului că, tot pe la vremea omorului, ea şi‑ar fi sfârtecat, într‑o criză de nebunie, copilul pe care îl avea cu aşa‑zisul ei bărbat - un copil de vreo trei anişori - pentru a se răzbuna împotriva lui. Domnul Jaggers a pledat în felul următor: „Noi spunem că

rănile din palmele acestea nu sunt făcute de nişte unghii, ci sunt urme de spini de la rugii de mure şi vă arătăm rugii respectivi. Voi spuneţi că sunt urme de unghii şi născociţi ipoteza că şi‑ar fi ucis copilul. Trebuie să vă asumaţi toate urmările acestei acuzaţii. Din câte ştim noi, se poate ca ea să‑şi fi omorât copilul, iar copilul, agăţându‑se de ea, să‑i fi zgâriat palmele. Şi atunci? N‑o judecaţi pentru uciderea copilului, dar de ce n‑o faceţi? Cât despre acest caz, dacă ţineţi să vorbim de zgârieturi, atunci noi spunem că, din câte ştim, vorbiţi din convingere despre ele şi, de dragul argumentaţiei, ar trebui să ne prefacem că nu le‑aţi născocit!” Ca să închei, domnule, zise Wemmick, domnul Jaggers a fost, una peste alta, prea mult pentru juriu şi oamenii au cedat.

― Şi de atunci ea a fost mereu în slujba lui?

― Da, dar nu numai atât, zise Wemmick. Când a intrat ca servitoare în casa lui, imediat după ce a fost achitată, era gata îmblânzită, cum este şi acum. De atunci, a mai învăţat câte ceva despre îndatoririle sale de servitoare, dar de la bun început s‑a arătat gata îmblânzită.

― Îţi mai aminteşti care era sexul copilului?

― S‑a spus că fusese fetiţă.

― Nu mai ai şi altceva să‑mi spui, astă‑seară?

― Nimic. Am primit scrisoarea ta şi am rupt‑o. Nimic.

Ne‑am spus un călduros noapte bună şi m‑am dus acasă, cu un nou subiect de gândire, deşi fără să mă fi eliberat de povara celor vechi.

Capitolul XLIX

Având grijă să pun biletul domniŞoarei Havisham în buzunar, ca să‑mi servească drept scrisoare de acreditare pentru faptul că îmi făceam apariţia la foarte puţină vreme după ultima mea vizită, în cazul în care, din cine ştie din ce capriciu, s‑ar fi simţit ispitită să se arate uimită că mă vede atât de curând, am pornit din nou spre oraş, cu diligenţa de a doua zi. Dar am coborât la hanul de la

mijlocul drumului, am luat acolo micul dejun şi am parcurs pe jos restul distanţei, căci voiam să intru în oraş cât mai neobservat, pe străzile cel mai puţin umblate, şi să plec apoi în acelaşi fel.

Când am ajuns să trec de ‑ a lungul curţilor tăcute din spatele străzii principale, în care stârneam ecoul cu paşii mei, lumina zilei începuse să

pălească. Ungherele ruinelor pe unde, odinioară, călugării bătrâni îşi aveau refectoriile şi grădinile, şi unde zidurile solide erau acum înghesuite de improvizaţii noi, închipuind umile staule şi grajduri, erau aproape la fel de mute ca bătrânii călugări de odinioară în mormintele lor de astăzi. În vreme ce îmi grăbeam paşii, ca să mă feresc de privirile străine, mi se păru, deodată, că