Se însera când am coborât scările şi am ieşit la aer. M‑am dus la femeia care îmi deschisese poarta la sosire şi i‑am spus că nu aveam nevoie să vină să mă

conducă imediat, căci doream să mă mai plimb puţin înainte de plecare. Aceasta pentru că presimţeam că nu voi mai veni niciodată pe acolo şi mi se părea că

lumina muribundă a zilei era foarte potrivită ca să văd locurile pentru ultima oară.

Printre butoaiele abandonate, pe care mersesem cândva, demult, şi pe care ploile le spălaseră în toţi anii aceştia, îmbibând lemnul în mai multe locuri şi lăsând în urmă mici băltuţe şi ochiuri de apă pe capacele celor puse în picioare, m‑am îndreptat către grădina părăginită. I‑am făcut înconjurul, trecând pe la colţul unde Herbert şi cu mine ne susţinuserăm lupta, pe cărăruile pe care mă

plimbasem cu Estella... totul era atât de rece, atât de însingurat, atât de mohorât!

Luând‑o, la întoarcere, pe la berărie, am ridicat zăvorul ruginit de la uşiţa care dădea în grădină şi am intrat înăuntru. Voiam să ies pe uşa din partea cealaltă - greu de deschis acum, căci scândurile umede se desprinseseră din lăcaşurile lor şi se umflaseră, balamalele nu mai ţineau, iar pragul era acoperit de un strat gros de licheni - şi am mai întors o dată capul să privesc înăuntru. O

amintire de ‑ a copilăriei reînvie cu o uimitoare forţă în momentul în care deschideam nepăsător uşa şi mi se păru că o văd pe domnişoara Havisham spânzurată de grindă. Impresia fu atât de puternică, încât rămasei pironit sub grinda aceea, tremurând din toate încheieturile, înainte de a‑mi da seama că era doar o închipuire - deşi, cu siguranţă, nu durase decât o clipă.

Tristeţea îndoliată a locului şi ‑ a ceasului acelora, groaza provocată de nălucirea aceea de o clipă mă făcură să mă simt cuprins de o spaimă de nedescris în clipa în care ieşii pe portiţa dublă de lemn, unde mă ascunsesem odinioară să

‑mi smulg părul din cap, după ce Estella îmi smulsese inima din piept. Trecând în curtea din faţa casei, şovăii, neştiind dacă să chem femeia să‑mi descuie poarta, căci cheia era la ea, sau să mai urc o dată şi să mă încredinţez că

domnişoara Havisham era teafără şi nevătămată, ca atunci când ne luaserăm rămas‑bun. Am ales varianta din urmă şi am urcat.

Aruncai o privire în odaia în care o lăsasem şi o văzui aşezată în jilţul ei jerpelit, lângă cămin, aproape de foc, cu spatele la mine. În clipa în care mă trăsei înapoi, voind să plec pe furiş înainte să mă zărească, văzui ţâşnind o flacără mare drept în sus. În acelaşi moment, o văzui alergând către mine, ţipând, cu un vârtej de flăcări arzând de jur împrejur şi înălţându‑se deasupra capului ei încă o dată

cât ea.

Aveam o pelerină largă, cu guler dublu şi, pe braţ, un palton. Că mi le‑am scos de pe mine şi am învelit‑o cu ele, aruncând‑o la pământ şi acoperind‑o bine; că am tras faţa de masă în acelaşi scop şi, o dată cu aceasta, am tras şi grămada de putreziciuni din mijloc, cu toate urâciunile care sălăşluiau în ea; că ne‑am tăvălit pe podea, luptându‑ne cu disperare ca doi duşmani şi, cu cât o înfăşuram mai strâns, cu atât mai sălbatic ţipa şi încerca să se elibereze din strânsoare ştiu numai după urmări, căci n‑am simţit nimic, n‑am gândit nimic, n‑am ştiut că

am făcut aşa ceva. Nu mi‑am dat seama de nimic până ce nu am văzut că eram pe podea, lângă masa cea lungă, şi că bucăţi de cenuşă, încă arzând, din ceea ce fusese cu o clipă mai înainte rochia sa de nuntă, pluteau prin aerul îmbâcsit de fum.

Atunci, m ‑ am uitat în jur şi am văzut gândacii şi păianjenii zăpăciţi, îndepărtându‑se în fuga mare pe podea, în timp ce servitorii apăruseră la uşă, gâfâind şi strigând. Încă o mai ţineam cu forţa jos, din toate puterile mele, ca pe un prizonier care mi‑ar fi putut scăpa - şi mă îndoiesc că mai ştiam măcar cine era, ori de ce ne luptaserăm, ori că fusese cuprinsă de flăcări, ori că flăcările se stinseseră, până ce n‑am văzut bucăţile de cenuşă din fostele sale veşminte, care nu mai ardeau, ci cădeau într‑o ploaie măruntă şi neagră în jurul nostru.

Îşi pierduse cunoştinţa şi mi‑era frică s‑o mişc, ba chiar şi s‑o ating. S‑a trimis după doctor, iar eu am ţinut‑o până când veni acesta, de parcă mi‑aş fi închipuit fără temei (cel puţin aşa cred că am făcut) că, dacă îi dădeam drumul, focul va izbucni din nou şi ‑ o va mistui. Când m ‑ am ridicat, la intrarea chirurgului şi a ajutorului său, am fost uluit să descopăr că mâinile mi‑erau arse, întrucât habar n‑aveam, nu simţeam nimic.

După ce fu examinată, se declară că avea răni grave, dar că acestea nu erau nici pe departe fatale, primejdia adevărată fiind şocul nervos suferit. La indicaţiile doctorului, patul i‑a fost adus în camera aceea şi aşezat pe masa cea mare, care,

întâmplător, era foarte potrivită pentru a‑i bandaja rănile. După un ceas, când am revăzut‑o, stătea întinsă chiar în locul pe care‑l arătase cu bastonul şi unde spusese cu gura ei că avea să zacă într‑o bună zi.

Deşi toate rămăşiţele rochiei sale arseseră, după cum mi se spusese, încă

mai avea ceva din vechea sa înfăţişare de mireasă, căci o înfăşuraseră până la gât în scamă de bumbac şi, cum stătea cu un cearşaf alb aruncat pe deasupra, încă

mai păstra aerul fantomatic al înfăţişării sale de odinioară, acum schimbate.

Am aflat, întrebând servitorii, că Estella era la Paris şi am obţinut promisiunea doctorului că îi va scrie, cu prima poştă. Anunţarea familiei domnişoarei Havisham am luat‑o asupra mea, intenţionând să‑i comunic vestea numai domnului Matthew Pocket şi să las la alegerea sa dacă şi cum îi va înştiinţa pe ceilalţi. M‑am achitat a doua zi de sarcina aceasta, prin Herbert, de îndată ce m‑am întors în Londra.

În seara aceea, domnişoara Havisham a vorbit o vreme desluşit despre ceea ce s‑a întâmplat, deşi neobişnuit de grăbit. Pe la miezul nopţii, a început să

aiureze şi, după aceea, cu voce gravă şi repetând la nesfârşit, mai spunea doar:

„Ce‑am făcut!”, apoi „Când a venit prima oară, n‑am vrut decât s‑o scutesc de o suferinţă ca a mea” şi apoi „Ia creionul şi scrie, sub numele meu, «O iert»„. N‑a schimbat niciodată ordinea acestor fraze, însă din când în când mai sărea câte un cuvânt dintr‑una sau alta, fără să pună vreun altul în loc, ci întotdeauna oprindu

‑se şi continuând cu următorul cuvânt.

Cum nu‑i mai puteam fi cu nimic de folos şi cum aveam, în preajma casei mele, motive presante de nelinişte şi teamă, pe care nici măcar delirurile sale nu mi le puteau scoate din minte, am hotărât, în timpul nopţii, să plec dimineaţa, cu prima diligenţă, mergând pe jos vreo milă sau două în afara oraşului şi urcându

‑mă de pe drum. Aşadar, pe la şase dimineaţa, m‑am aplecat deasupra ei şi i‑am atins buzele cu buzele mele, tocmai când spunea, fără să se oprească la atingerea mea: „Ia creionul şi scrie, sub numele meu, «O iert»„.

Capitolul L

În timpul nopţii, mi se schimbaseră bandajele de la mâini de vreo două sau trei ori şi încă o dată dimineaţa. Braţul stâng era ars urât până la cot şi mai puţin grav până la umăr; mă durea foarte tare, dar, deşi flăcările se înaintaseră în sus, m‑am simţit norocos că n‑o păţisem mai rău. Mâna dreaptă nu era atât de rău arsă şi îmi puteam mişca degetele. Era bandajată, bineînţeles, dar mă încurca mult mai puţin decât mâna şi braţul stâng, pe care le ţineam legate de gât cu o eşarfă. Îmi purtam paltonul ca pe o pelerină, pe umeri şi încheiat doar la gât.

Părul îmi fusese pârlit, dar nu şi capul sau faţa.

După ce se dusese la Hammersmith şi vorbise cu tatăl său, Herbert se întorsese la mine, în apartamentul nostru, şi restul zilei şi‑l petrecuse îngrijindu

‑mă. Era cea mai blândă infirmieră din lume şi, la timpul cuvenit, îmi scotea bandajele şi le îmbiba într‑o soluţie răcoritoare, gata pregătită, după care mi le înfăşura la loc, cu o dragoste răbdătoare pentru care mă simţeam foarte recunoscător.

La început, când stăteam întins pe canapea, am descoperit că îmi era foarte

greu, ba chiar cu neputinţă, să alung din mintea mea flăcările, graba cu care se întindeau, zgomotul pe care îl făceau şi înfiorătorul miros de ars. Dacă aţipeam un minut, mă trezeau ţipetele domnişoarei Havisham, pe care o vedeam alergând către mine, cu focul înălţat încă o dată cât ea deasupra capului. Cu suferinţa din cuget era mult mai greu de luptat decât cu oricare dintre durerile din trup, iar Herbert, văzând acest lucru, se străduia din răsputeri pentru a‑mi ţine atenţia trează.

Nici unul dintre noi nu pomenea despre barcă, dar amândoi ne gândeam la ea. Acest lucru se vedea în faptul că amândoi ocoleam subiectul şi în faptul că

amândoi ne înţeleseserăm - deşi fără să folosim cuvinte - că vindecarea mâinilor mele trebuia să fie o chestiune de ore, nu de săptămâni.

Prima mea întrebare, când îl văzusem pe Herbert, fusese, bineînţeles, dacă

era totul în regulă lângă fluviu. Cum el încuviinţase, cu o perfectă încredere şi voioşie, n‑am reluat subiectul până pe înserat. Dar atunci, în timp ce Herbert schimba bandajele, mai mult la lumina focului decât la cea de afară, l‑am deschis brusc.

― Am stat de vorbă cu Provis aseară, Handel, două ore încheiate.

― Şi Clara unde era?

― Mititica de ea! zise Herbert. Era când sus, când jos, la cheremul lui Gruffandgrim toată seara. El bătea neîncetat în podea, de îndată ce n‑o mai avea în faţa ochilor. Mă îndoiesc, totuşi, că o mai duce mult. Ţinând‑o tot cu rom şi piper, şi cu piper şi rom, îmi vine să cred că bătutul lui în podea e aproape de sfârşit.

― Şi atunci te vei căsători, Herbert?

― Cum altfel aş putea avea grijă de biata copilă?... Întinde‑ţi braţul pe speteaza canapelei, dragul meu prieten, iar eu o să mă aşez aici şi o să‑ţi scot bandajul încet‑încet, de nici n‑o să ştii când e gata. Ziceam de Provis. Ştiai, Handel, că a făcut progrese?

― Ţi‑am spus că mi s‑a părut mai blând ultima oară când l‑am văzut.

― Aşa mi‑ai spus şi aşa este. A fost foarte vorbăreţ aseară şi mi‑a povestit mai multe despre viaţa lui. Îţi aminteşti cum s ‑a întrerupt când a dat să

vorbească despre o femeie cu care a avut multe necazuri... Te‑a durut?

Făcusem o mişcare bruscă, dar nu din pricina atingerii lui. Cuvintele sale fuseseră cele care mă făcuseră să tresar.

― Uitasem de asta, Herbert, dar îmi amintesc acum, când îmi spui tu.

― Ei, bine! A deschis discuţia şi despre această parte a vieţii sale, şi ce întunecată şi sălbatică poate fi! Să‑ţi povestesc? Sau îţi va face rău s‑o auzi tocmai acum?