― Povesteşte‑mi, orice‑ar fi. Cuvânt cu cuvânt.

Herbert se aplecă să se uite la mine mai de aproape, de parcă răspunsul meu fusese mai grăbit sau mai înflăcărat decât s‑ar fi aşteptat.

― Ai capul limpede? întrebă el, atingându‑mi fruntea.

― Perfect limpede, zisei eu. Spune‑mi ce ţi‑a povestit Provis, dragul meu Herbert.

― Se pare..., începu Herbert, - iată un bandaj scos cu măiestrie, iar acum vine cel rece... te înfioară, la început, dragul meu prieten, nu‑i aşa?, dar o să

devină curând mai uşor de îndurat - se pare că femeia lui era tânără, geloasă şi

răzbunătoare. Dar răzbunătoare, Handel, în ultimul grad.

― În ultimul grad?

― Până la crimă... Ţi se pare prea rece pe porţiunea aceea sensibilă?

― Nici nu‑l simt. Cum a ucis? Pe cine a ucis?

― Ei, bine, fapta poate că nu merită un nume chiar atât de groaznic, zise Herbert, dar a fost judecată sub această acuzaţie, iar domnul Jaggers a fost apărătorul ei. Şi tocmai faima adusă de această apărare i ‑ a făcut numele cunoscut şi lui Provis. Mai exista o femeie, victima, mai puternică decât ea, dar a avut loc o luptă într‑un hambar. Cine a început‑o, cât de dreaptă sau nedreaptă

a fost, aici lucrurile nu sunt sigure. Dar deznodământul, bineînţeles, e sigur, căci victima a fost găsită moartă, strânsă de gât.

― Şi femeia lui a fost condamnată?

― Nu, a fost achitată... Dragul meu Handel, te‑am lovit!

― E cu neputinţă să fie cineva mai blând ca tine, Herbert. Da? Şi ce s‑a mai întâmplat?

― Tânăra aceasta achitată şi cu Provis aveau un copil, o fetiţă la care Provis ţinea ca la ochii din cap. Cu o seară înainte de aceea când victima geloziei femeii a fost strânsă de gât, cum ţi‑am spus, tânăra a venit până la Provis, doar pentru câteva clipe, şi a jurat că va omorî copilul (care locuia cu ea) şi el nu‑l va mai vedea niciodată, după care a dispărut... Gata, cel mai dureros braţ e înapoi în eşarfă şi acum a mai rămas numai mâna dreaptă, cu care e mai uşor. Mă descurc mai bine pe lumina asta, decât pe una mai puternică, fiindcă nu‑mi tremură

mâna dacă nu‑ţi văd bine băşicile de la arsuri... Nu crezi că şi respiraţia ţi‑a fost afectată, dragul meu? Pari să respiri foarte repede.

― Tot ce se poate, Herbert. Femeia şi‑a ţinut jurământul?

― Aici vine partea cea mai întunecată a povestirii lui Provis. Şi l‑a ţinut.

― Adică zice el că şi l‑a ţinut, nu‑i aşa?

― Păi, bineînţeles, dragul meu, răspunse Herbert, pe un ton de surpriză şi, încă o dată, se aplecă spre mine să se uite mai bine la faţa mea. De la el ştiu toate acestea. Nu am alte informaţii.

― Nu, desigur.

― Acuma, continuă Herbert, dacă s‑a purtat rău cu mama copilului sau dacă

s‑a purtat bine, Provis nu mi‑a mai spus, dar sigur este că ea a împărţit cu el vreo patru sau cinci ani din necazurile vieţii pe care ni le‑a povestit cu gura lui aici, în faţa căminului, şi s‑ar zice că el simte milă şi îngăduinţă faţă de ea.

Aşadar, temându‑se că ar putea fi chemat să depună mărturie despre copilul ucis şi, astfel, să devină unealta morţii ei, Provis, cu toată durerea pentru pierderea copilului, s‑a ţinut în umbră, cum zice el, s‑a dat la o parte din drum şi a stat departe de proces, unde s‑a amintit numai în trecere de un bărbat numit Abel, care ar fi pricinuit gelozia acuzatei. După achitare, ea a dispărut, şi, astfel, el a pierdut şi copilul, şi mama copilului.

― Aş vrea să te întreb...

― Un moment, dragul meu, şi am terminat. Acel geniu al răului de Compeyson, cea mai mare canalie dintre canalii, ştiind că Provis s‑a ţinut ascuns pe tot timpul procesului şi ştiind şi din ce motiv, fireşte că s‑a folosit, după aceea, de ceea ce ştia, ca un mijloc de a‑l sărăci şi mai tare şi de a‑l munci mai din greu.

Am înţeles limpede, aseară, că acest lucru a pus sare pe rană în duşmănia lui

Provis faţă de el.

― Aş vreau să ştiu, Herbert, zisei eu, când anume a spus Provis că s‑au petrecut toate acestea.

-  Păi, hai să vedem care au fost cuvintele sale când a vorbit despre aceasta.

A zis aşa: „acum vreo douăzeci de ani, de îndată ce m‑am certat cu Compeyson”.

Ce vârstă aveai tu când l‑ai întâlnit în cimitir?

― Cred că abia împlinisem şapte ani.

― Bun! Asta înseamnă că s‑a întâmplat cu trei sau patru ani înainte, căci i

‑ai amintit de fetiţa pe care o pierduse în nişte împrejurări atât de tragice şi care ar fi avut aproape vârsta ta.

― Herbert, îl întrebai eu grăbit, după o scurtă tăcere, cum mă vezi mai bine, la lumina de la fereastră sau la lumina focului?

― La lumina focului, răspunse Herbert, apropiindu‑se din nou.

― Uită‑te la mine!

― Mă uit la tine, dragul meu.

― Pune mâna pe mine!

― Pun mâna pe tine, dragul meu.

― Nu te temi că am febră sau că mintea îmi este foarte tulburată de întâmplarea de aseară?

― N‑n‑nu, dragul meu, zise Herbert, după ce mă cercetă mai bine. Eşti mai degrabă agitat, dar eşti în toate minţile.

― Ştiu că sunt în toate minţile. Iar omul pe care îl ţinem ascuns pe malul fluviului este tatăl Estellei!

Capitolul LI

Ce anume urmăream înverşunându‑mă astfel să descopăr şi să dovedesc cine sunt părinţii Estellei, n‑aş putea spune. Se va vedea, curând, că această

întrebare nu mi‑era limpede în minte, până când nu mi‑a fost adresată de cineva mai înţelept decât mine.

Oricum, când Herbert şi cu mine stăteam de vorbă despre aceste lucruri, am fost cuprins de convingerea febrilă că trebuia să fac lumină în această problemă, că nu mai aveam nici o clipă de pierdut, ci trebuia să mă duc să‑l caut pe domnul Jaggers şi să aflu adevărul adevărat. Chiar nu ştiu dacă simţeam că fac acest lucru pentru binele Estellei sau dacă mă bucuram că puteam răsfrânge asupra omului meu, pentru a cărui siguranţă îmi făceam atâtea griji, câteva raze din interesul romantic cu care el mă învăluise pe mine atâta vreme. Cred că această

presupunere din urmă este mai aproape de adevăr.