― Acum nu pari să te temi, zisei eu, dar aseară erai foarte serios, când jurai că‑i moarte curată!
― Şi jur şi‑acum că‑i moarte curată, zise el, vârându‑şi la loc pipa în gură,
moartea prin ştreang, în plină stradă, nu departe de aici, şi trebuie să înţelegi faptul că sunt foarte serios. Dar ce mai contează, odată ce‑am făcut‑o deja? Iată
‑mă! Să mă întorc acum acolo ar fi la fel de rău, ba chiar mai rău decât să rămân pe loc. De altfel, Pip, mă aflu aici pentru că ani de zile nu mi‑am dorit decât să fiu lângă tine. Cât despre ce îndrăznesc acum, după ce am îndrăznit să înfrunt tot soiul capcane, de când mi‑au dat penele, azi sunt o pasăre bătrână, aşa că nu mi
‑e frică să mă aşez pe‑o sperietoare de ciori. Iar dacă înăuntrul acesteia se ascunde moartea, asta e! N‑are decât să iasă la lumină, căci eu o voi înfrunta.
Numai atunci o să cred în ea, nu mai înainte. Iar acum dă‑mi voie să‑l mai privesc pe gentlemanul pe care l‑am crescut!
Mă apucă încă o dată de mâini şi mă cercetă cu un aer de proprietar mândru de avuţia sa, fumând cu sete în tot acest timp.
Cel mai bun lucru pe care‑l puteam face pentru a‑l pune la adăpost, am socotit eu, era să‑i fac rost de o locuinţă pe undeva prin apropiere, în care să se poată muta când avea să se întoarcă Herbert - pe care îl aşteptam peste vreo două
‑ trei zile. Mi ‑era limpede că taina trebuia împărtăşită şi lui Herbert, ca o problemă de neocolit, chiar dacă aş fi lăsat deoparte imensa uşurare pe care aş fi obţinut‑o din simplul fapt de a o împărtăşi cu el. Însă domnului Provis (mă
hotărâsem să‑i spun pe numele acesta) lucrurile nu i se păreau deloc la fel de limpezi şi spuse că nu va fi de acord cu participarea lui Herbert până când nu‑l va vedea şi nu‑şi va forma o părere bună despre caracterul acestuia, judecând după
înfăţişarea lui.
― Dar chiar şi atunci, dragă băiete, zise el, scoţând din buzunar o Biblie mică, neagră şi soioasă, cu închizătoare metalică, chiar şi atunci o să‑l punem să
jure.
Dacă aş spune că ocrotitorul meu cel cumplit căra cu el micuţa cărţulie neagră prin toată lumea numai pentru a‑i sili pe oameni să jure pe ea la nevoie ar însemna să spun un lucru pe care nu l‑am dovedit niciodată, însă pot să spun că
nu l‑am văzut vreodată folosind‑o în alt scop. Biblia însăşi părea să fi fost furată
din vreun tribunal şi, pesemne, faptul că el îi cunoştea istoria, împreună cu propria sa experienţă în această direcţie, îi dădea încredere în puterile ei, privind
‑o ca un soi de vrajă legală sau descântec. Când a scos‑o prima oară din buzunar, mi‑am amintit cum mă pusese să jur că nu‑l voi trăda, în cimitir, demult, şi cum îmi povestise în ajun că întotdeauna îşi însoţise cu jurăminte hotărârile pe care le luase în exil.
Deoarece era îmbrăcat într‑un costum impermeabil, de om care călătoreşte pe mare, în care arăta de parcă ar fi avut papagali şi trabucuri de vânzare, am stat de vorbă cu el despre ce fel de veşminte ar fi mai potrivit să îmbrace. Credea nestrămutat în virtuţile de deghizare ale pantalonilor scurţi şi îşi schiţase în minte o costumaţie care l‑ar fi făcut să arate între pastor şi dentist. Cu multă
bătaie de cap am izbutit să‑l fac să accepte nişte haine mai curând de fermier înstărit şi ne‑am înţeles să‑şi tundă părul şi să‑l pudreze puţin. Fiindcă nu fusese încă zărit de menajeră sau de nepoata ei, am hotărât că era mai bine să
stea deoparte şi să nu se arate până ce nu se vor fi îndeplinit toate aceste schimbări.
Pare foarte uşor să iei astfel de măsuri de precauţie, însă, în zăpăceala, ca să
nu zic sminteala mea de atunci, a durat atât de mult încât n‑am putut să ies în oraş să fac rost de cele trebuincioase decât abia pe la ora două sau trei după‑
amiaza. El avea să rămână închis în casă, cât urma să lipsesc eu, şi cu nici un chip nu trebuia să deschidă uşa.
Deoarece ştiam un imobil cum se cuvine, cu apartamente de închiriat, pe strada Essex, situat cu spatele spre Temple şi foarte aproape de ferestrele mele, mai întâi de toate m‑am îndreptat spre acela şi am avut marele noroc să‑i pot închiria unchiului meu, domnul Provis, apartamentul de la catul al doilea. Apoi am mers din prăvălie în prăvălie, făcând toate cumpărăturile necesare pentru schimbarea înfăţişării lui. Când toate aceste mici treburi au fost îndeplinite, mi‑
a trecut prin minte să fac o vizită în Little Britain. Domnul Jaggers era în cabinetul dumnealui, la masa de lucru, dar, de îndată ce mă văzu intrând, se ridică şi rămase în picioare, în faţa căminului.
― Hei, Pip, zise el, ai grijă!
― O să am, domnule, îl asigurai eu, căci pe drum mă gândisem bine la ce aveam să‑i spun.
― Nu te compromite, zise domnul Jaggers, şi nu compromite pe nimeni.
Înţelegi, pe nimeni! Nu‑mi spune nimic, nu vreau să ştiu nimic, nu sunt curios.
Bineînţeles, am priceput că ştia că omul său venise.
― Vreau, domnule Jaggers, zisei eu, numai să mă încredinţez că ceea ce mi s
‑a spus este adevărat. Nu că aş spera să nu fie adevărat, dar cel puţin pot verifica.
Domnul Jaggers dădu din cap.
― Cum ai zis, „mi s‑a spus” sau „am fost informat”? mă întrebă el, cu capul plecat într‑o parte şi fără să se uite la mine, ci privind, ca şi când ar fi ascultat cu atenţie, în podea. „Mi s‑a spus” presupune o discuţie. Nu poţi avea o discuţie cu o persoană din New South Wales, înţelegi?
― Atunci, o să spun „am fost informat”, domnule Jaggers.
― Bine.
― Am fost informat de către o persoană pe nume Abel Magwitch că el este binefăcătorul atât de multă vreme necunoscut pentru mine.
― Acesta este omul, zise domnul Jaggers, din New South Wales.
― Şi numai el? întrebai eu.
― Şi numai el, zise domnul Jaggers.
