― Ce nu‑şi poate stăpâni? întrebă Wemmick sălbatic. Mai spune o dată!

― Uite ce e, omule! zise domnul Jaggers, făcând un pas înainte şi arătându‑

i uşa. Ieşi afară din biroul ăsta! N‑am nevoie de sentimente aici! Ieşi afară!

― Bine‑ţi face! zise Wemmick. Ieşi afară!

Astfel, nefericitul Mike se retrase cu umilinţă, iar domnul Jaggers şi Wemmick părură să regăsească buna înţelegere care domnise între ei şi se aşezară la treabă din nou, având un aer vioi, de parcă tocmai luaseră prânzul.

Capitolul LII

De la biroul din Little Britain m‑am dus, cu cecul în buzunar, la fratele domnişoarei Skiffins, contabilul; iar fratele domnişoarei Skiffins, contabilul, s‑a dus drept la firma lui Clarriker şi l‑a adus pe Clarriker însuşi până la mine, cu care, spre marea mea mulţumire, am încheiat înţelegerea. Era singurul lucru bun pe care îl făcusem şi singurul lucru pe care îl făcusem până la capăt de când aflasem prima oară de marile mele speranţe de viitor.

Cu această ocazie, Clarriker mă înştiinţă că afacerile firmei sporeau cu repeziciune, astfel încât acum era în măsură să înfiinţeze o mică filială în Orient, foarte necesară pentru extinderea afacerilor, şi că Herbert, ca nou partener, se va duce să preia conducerea acelei filiale. Din acestea am înţeles că ar trebui să fiu pregătit să mă despart de prietenul meu, chiar dacă afacerile mele nu erau deloc lămurite. Şi atunci, într‑adevăr, am simţit cum ultima mea ancoră se desfăcea din strânsoare şi că urma să fiu târât în voia valurilor şi a vânturilor.

Dar m‑am simţit răsplătit de bucuria cu care Herbert a venit acasă în seara aceea, fără să‑i treacă o clipă prin minte că nu îmi aducea veşti noi, şi m‑a făcut părtaş la închipuirile sale, în care el o ducea pe Clara Barley pe tărâmul celor O

mieşi unadenopţi, iar eu mă duceam acolo, alături de ei (cu o caravană de cămile, cred), şi toţi trei aveam să urcăm spre izvoarele Nilului şi să vedem minunile lumii. Fără să pun mare preţ pe rolul meu în aceste planuri strălucitoare, am simţit că drumul lui Herbert se netezea rapid şi că bătrânul Bill Barley n‑avea decât să bată cerându‑şi piperul şi romul, căci fiica sa avea să le aibă în curând din belşug.

Venise luna martie. Braţul meu stâng, deşi nu dădea motive de îngrijorare, se vindeca atât de greu, încât tot nu eram în stare să îmbrac cum trebuie o haină.

Braţul drept mi se refăcuse cât de cât - era urâţit, dar mă puteam sluji de el.

Într‑o luni dimineaţă, când Herbert şi cu mine luam micul dejun, am primit prin poştă următoarea înştiinţare de la Wemmick:

Walworth.

Arde acestbiletîndatăceîlveiciti. Laînceputulsăptămâniiacesteia, săzicemmiercuri, poţi faceceeaceştii cătrebuiesăfaci, dacătesimţi înstaredeaceasta.

Acum, ardebiletul!

După ce i‑l arătai lui Herbert şi îl aruncai pe foc, nu înainte să‑l fi învăţat amândoi pe dinafară, ne sfătuirăm ce urma să facem. Căci, desigur, faptul că nu mai aveam cum să fiu de folos nu putea fi trecut cu vederea.

― M‑am gândit de nenumărate ori la asta, zise Herbert, şi cred că am o idee mai bună decât să tocmim un vâslaş de pe Tamisa. Îl luăm pe Startop. E un băiat de treabă, priceput, care ţine la noi, este om de cuvânt şi foarte inimos.

Şi eu mă gândisem, nu o dată, la el.

― Dar cât ai de gând să‑i spui din toată povestea, Herbert?

― Nu este nevoie să‑i spunem prea multe. Să‑l lăsăm să creadă că e o toană

de‑a noastră, dar una secretă, până în dimineaţa cu pricina. Atunci, o să‑l înştiinţăm că, din motive care nu suferă amânare, trebuie să‑l urci pe Provis pe o corabie şi să plecaţi departe. O să te duci cu el, nu?

― Bineînţeles.

― Unde?

Mi se păruse întotdeauna, în frământările mele pe marginea acestui punct, că portul în care ajungeam - Hamburg, Rotterdam, Anvers - nu avea prea mare însemnătate atâta vreme cât Provis era departe de Anglia. Orice steamer străin care ne‑ar fi ieşit în cale şi ne‑ar fi lăsat să urcăm la bord ar fi fost la fel de bun.

Întotdeauna avusesem de gând să coborâm mult cu barca pe fluviu în jos, cu siguranţă dincolo de Gravesend, care era un loc unde se puteau face cercetări şi obţine informaţii, dacă s‑ar fi iscat bănuieli. Cum steamerele părăseau Londra pe la ceasul fluxului, planul nostru era să coborâm în josul fluviului o dată cu refluxul şi să stăm cuminţi, într‑un loc adăpostit, până ce am fi putut vâsli în calea vreunuia. Dacă ne‑am fi interesat dinainte, am fi putut calcula destul de precis momentul când vasul ar fi ajuns în dreptul ascunzătorii noastre, oriunde ar fi fost aceasta.

Herbert fu de acord cu ideile mele şi ieşirăm îndată după micul dejun, ca să

începem cercetările. Aflarăm că exista un steamer, care părea să se potrivească

de minune cu scopul nostru, cu destinaţia Hamburg şi asupra aceluia ne îndreptarăm cu deosebire gândurile. Dar am mai notat şi ce alte steamere străine vor părăsi Londra pe la aceeaşi oră, şi am fost foarte mulţumiţi să le aflăm fiecăruia înfăţişarea. După aceea, ne despărţirăm pentru câteva ore, eu ca să mă

duc să obţin pe loc paşapoartele de care aveam nevoie, Herbert ca să‑l viziteze pe Startop acasă la el. Amândoi făcurăm ceea ce aveam de făcut fără să întâmpinăm nici o piedică şi, când ne reîntâlnirăm, la ora unu, amândoi declararăm „E‑n regulă!”. În ceea mă priveşte, aveam paşapoartele, iar Herbert stătuse de vorbă cu Startop şi acesta era mai mult decât dornic să ni se alăture.

Ei doi aveau să vâslească la câte o pereche de rame, am hotărât noi, iar eu aveam să ţin cârma. Pasagerul nostru avea să stea pe băncuţă şi să nu scoată un cuvânt. Cum nu ne păsa de iuţeala înaintării, vâslitul avea să dureze destul de mult. Ne‑am înţeles apoi ca Herbert să nu vină acasă, la cină, până ce nu va trece pe la Mill Pond Bank; să nu treacă deloc pe acolo în seara următoare, marţi; să îl pregătească pe Provis să coboare pe o scară, pe lângă casă, miercuri, numai în momentul când ne va vedea şi nu mai devreme; că toate lucrurile care trebuiau hotărâte cu Provis aveau să fie discutate în seara aceea de luni şi că el nu trebuia să mai încerce să ia legătura cu noi prin nici un fel de mijloace, până ce nu s‑ar fi suit în barca noastră.

Odată hotărâte aceste măsuri de prevedere, plecai spre casă.

Când descuiai uşa de la intrarea în apartament, descoperii o scrisoare în cutia poştală, pe numele meu - o scrisoare foarte murdară, deşi îngrijit scrisă. Nu fusese adusă de poştaş, ci venise printr‑un curier (fireşte, în timp ce nu eram acasă) şi conţinutul suna în felul următor:

Dacă nutetemisăviiînvecheamlaştină disearăsaumâineseară, laoranouă, şi săviipânălabaracastăvilaruluidelângăcuptoruldearsvarul, aifacebinesăvii. Dacăvreiinformaţii despre unchiul tău Provis, ai face bine să vii, să nu mai spui nimănui altcuiva şi să nu mai pierzi nici o clipă. Trebuie să vii singur. Adu şi scrisoarea aceasta cu tine.

Îmi pusesem mintea la încercare destul de mult înainte de primirea acestei scrisori ciudate. Ce trebuia să fac în acel moment nu mai ştiam. Iar cel mai rău era că trebuia să iau repede o hotărâre, altminteri aş fi pierdut diligenţa de după

‑amiază, care m‑ar fi dus până acolo la timp pentru întâlnirea din seara aceea. A doua zi nici nu‑mi trecea prin cap să mă duc, căci ar fi fost prea aproape de momentul fugii. Mai mult, îmi închipuiam că informaţiile care mi se promiteau ar fi putut avea vreo importanţă hotărâtoare pentru fuga noastră.

Chiar dacă aş fi avut mai mult timp de gândire, cred că tot m‑aş fi dus. Cum nu aveam deloc aşa ceva, întrucât ceasul îmi arăta că diligenţa avea să pornească

la drum în jumătate de oră, mă hotărâi să mă duc. Desigur, n‑aş fi plecat dacă în scrisoare nu ar fi fost pomenit „unchiul” meu Provis. Venind după scrisoarea lui Wemmick şi după pregătirile din cursul dimineţii, aceasta răsturnă situaţia în favoarea plecării.

Este atât de greu să înţelegi limpede conţinutul unei scrisori, orice fel de scrisoare, când eşti foarte grăbit, aşa că am fost nevoit să citesc epistola aceea iar şi iar mai înainte ca îndemnul de a nu spune nimănui să‑mi pătrundă, mecanic, în minte. Supunându‑mă acestuia, tot în chip mecanic, am pus mâna pe creion şi i‑am lăsat lui Herbert un bilet în care îi spuneam că, din pricină că aveam să

plec curând, pentru nu ştiu câtă vreme, mă hotărâsem să dau o fugă până în orăşelul meu şi să mă întorc repede, ca să mă încredinţez că domnişoara Havisham se simţea bine. Apoi, abia am mai avut timp să îmi iau paltonul, să

încui apartamentul şi să ajung la staţia de diligenţe, apucând‑o pe scurtături.

Dacă aş fi luat o birjă şi aş fi mers pe străzi, n‑aş fi ajuns la timp. Mergând cum v‑am spus, am prins diligenţa chiar când ieşea din curte. Când mi‑am mai revenit, m ‑ am trezit că sunt singurul călător din diligenţă, cu picioarele înfundate până la genunchi în paie.

Spun asta pentru că într‑adevăr mă pierdusem cu firea de la primirea scrisorii, care mă zăpăcise de tot, după toată vânzoleala de dimineaţă. Fusesem tare zorit şi împrăştiat, căci, oricât de mult şi cu oricâtă nerăbdare îl aşteptasem, semnalul de la Wemmick, fusese totuşi o surpriză. Iar acum începusem să mă

mir că mă aflam în diligenţă şi să mă îndoiesc că aveam destule motive pentru a fi aici, să mă gândesc mai bine dacă nu ar fi trebuit să mă dau jos imediat şi să

mă întorc, să‑mi găsesc argumente potrivnice pentru care ar fi trebuit să nu dau ascultare unei scrisori anonime şi, pe scurt, să trec prin toate stările de încurcare şi nehotărâre, pe care, cred eu, mai toţi oamenii agitaţi le cunosc. Cu toate acestea, faptul că se pomenise numele lui Provis mi se părea mai important decât orice. Am judecat, aşa cum judecasem, fără să‑mi dau seama, şi mai devreme -

dacă aşa ceva se poate numi judecată - că, dacă i s‑ar fi întâmplat ceva rău din cauză că eu nu m‑am dus unde mă chema scrisoarea, nu mi‑aş fi iertat‑o niciodată!

Se întunecase bine înainte să cobor, iar drumul mi se păru lung şi plictisitor, câtă vreme nu vedeam mare lucru înăuntrul diligenţei, iar afară nu puteam ieşi, din pricina rănilor mele. Ocolind „Mistreţul albastru”, am tras la un han mai puţin cunoscut din oraş, unde am comandat ceva de mâncare. Până să mi se pregătească cele cerute, m ‑ am dus până la Casa Satis să întreb despre domnişoara Havisham - se simţea în continuare foarte rău, deşi se socotea că

mergea spre vindecare.

Hanul la care trăsesem făcuse parte, odinioară, dintr‑o fostă mănăstire, aşa că luai cina într‑o mică sală comună, de formă octogonală, ca o cristelniţă. Cum nu eram în stare să ‑ mi tai singur bucăţile, hangiul, un bătrân cu capul strălucitor de chel, o făcu pentru mine. Intrarăm astfel în vorbă şi el avu bunătatea să‑mi povestească viaţa mea - fireşte, cu înfloritura larg răspândită, potrivit căreia Pumblechook fusese pentru mine cel dintâi binefăcător şi întemeietorul norocului meu.

― Dumneata îl cunoşti pe acel tânăr? îl întrebai eu.