‑l arătă pe Orlick.

Nu ştiu pe cine mă aşteptasem să găsesc acolo. Oricum, nu pe el. Văzându‑

l acum, simţii că eram la mare ananghie şi îmi aţintii ochii asupra lui.

El aprinse pe îndelete lumânarea de la chibritul arzând şi aruncă băţul pe jos, călcându‑l cu piciorul. Apoi, împinse lumânarea pe masă mai departe de el, ca să mă poată vedea, şi stătu câteva clipe aşa, cu mâinile încrucişate pe masă şi cu ochii la mine. Eu descoperii că eram legat de o scară solidă, aflată la câteva degete de perete, şi pe care puteai urca în pod.

― Ei, zise el, după ce ne urmăriserăm din priviri o vreme, acuma te‑am prins!

― Dezleagă‑mă! Dă‑mi drumul!

― Ei! răspunse el. O să‑ţi dau drumul! O să‑ţi dau drumul spre lună, o să‑ţi dau drumul spre stele! Toate la timpul lor.

― De ce m‑ai ademenit aici?

― Nu ştii? întrebă el, cu o privire înfricoşătoare.

― De ce te‑ai aruncat asupra mea pe întuneric?

― Pentru că vreau să fac totul cu mâna mea. Unul păstrează o taină mai sigur decât doi. O, diavole, diavole!

Bucuria lui în faţa priveliştii pe care i‑o ofeream, în vreme ce stătea cu braţele încrucişate pe masă, parcă îmbrăţişându‑se, şi clătinând din cap spre mine, vădea o ură de moarte, care îmi dădea fiori. Cum îl priveam în tăcere, el întinse mâna în colţul de lângă el şi ridică o puşcă al cărei pat era bătut în alamă.

― O ştii pe‑asta? zise el, prefăcându‑se că mă ocheşte. Ştii unde ai mai văzut

‑o? Vorbeşte, câine!

― Da, răspunsei eu.

― M‑ai făcut să pierd locul ăla. A fost vina ta. Vorbeşte!

― Ce altceva puteam face?

― Tu mi‑ai făcut asta. Şi ar fi fost de ajuns şi‑atâta, fără să‑mi mai faci şi altele. Cum ai îndrăznit să te vâri între mine şi fata pe care o plăceam?

― Când am făcut asta?

― Când n‑ai făcut‑o? Tu, ca întotdeauna, ai fost cel care i‑ai scos un nume rău bătrânului Orlick în faţa ei!

― Tu singur ţi l‑ai făcut, ţi l‑ai câştigat singur. Eu nu ţi‑aş fi putut face nici un rău, dacă nu ţi‑ai fi făcut tu nici unul.

― Eşti un mincinos! Ai face orice şi‑ai cheltui oricât ca să mă alungi din ţinutul ăsta, nu‑i aşa? zise el, repetându‑mi întocmai cuvintele pe care i le spusesem lui Biddy, ultima oară când vorbisem cu ea. Stai să‑ţi spun eu ceva.

Niciodată n‑a meritat mai mult să‑ţi dai osteneala să mă scoţi afară din ţinut ca în noaptea asta. Da! Chiar dacă te‑ar fi costat de douăzeci de ori mai mulţi bani decât ai, până la ultima leţcaie!

Şi, văzându‑l cum dă din mâna lui greoaie către mine şi îşi arată colţii ca o fiară, simţeam că spune adevărul.

― Ce ai de gând să‑mi faci?

― Am de gând, zise el, izbind o dată puternic cu pumnul în masă şi ridicându

‑se în timp ce lovitura cădea, ca să‑i dea şi mai multă putere, am de gând să‑ţi iau viaţa!

Se aplecă înainte, holbându‑se la mine, îşi descleştă încet pumnul şi îşi şterse gura cu mâna, de parcă i‑ar fi lăsat gura apă după viaţa mea, apoi se aşeză

din nou.

― Mereu ai stat în calea bătrânului Orlick, de când erai copil. În noaptea asta

ai să ieşi din calea lui. N‑o să mai audă de tine. Eşti mort.

Simţeam că mi‑a sunat ceasul. Pentru o clipă, m‑am uitat înnebunit de jur

‑împrejurul capcanei în care căzusem, nădăjduind să descopăr o portiţă de scăpare. Dar nu exista nici una.

― Mai mult de‑atât, zise el, sprijinindu‑şi iarăşi coatele de masă, n‑o să

rămână nici o fărâmiţă din tine, nici un oscior pe faţa pământului. O să‑ţi arunc leşul în cuptorul cu var - aş putea căra doi ca tine o dată pe umeri - şi, orice şi‑

ar închipui lumea că ţi s‑a‑ntâmplat, n‑o să se afle niciodată nimic.

Cu o iuţeală de necrezut, mintea mea îşi închipui toate urmările acestei morţi. Tatăl Estellei va crede că l‑am părăsit, va fi arestat, va muri dând vina pe mine. Chiar şi Herbert se va îndoi de mine când va afla că, în pofida biletului pe care i‑l lăsasem, am întrebat de domnişoara Havisham doar o clipă, din poartă.

Joe şi Biddy nu aveau să afle niciodată cât de mult regretam, în seara aceea, purtarea mea faţă de ei şi nimeni nu avea să ştie vreodată cât am suferit, cât de sincer doream să fiu şi prin ce cazne am trecut. Moartea care se arăta în faţa ochilor mei era groaznică, dar mai groaznică decât moartea era spaima cumplită

că voi lăsa o amintire urâtă în urma mea. Şi cu atâta iuţeală mi se perindau imaginile în minte, încât mă văzui dispreţuit de generaţii încă nenăscute - copiii Estellei, copiii copiilor săi - înainte de a se stinge ameninţările acelea pe buzele ticălosului de Orlick.

― Acuma, câine, zise el, înainte să te omor ca pe‑o sălbăticiune oarecare, că

asta vreau să fac şi pentru asta te‑am legat aşa, o să mă mai uit o dată bine la tine şi‑o să te mai înţep o dată bine. O, diavole!

Îmi trecu prin cap să strig din nou după ajutor, cu toate că ştiam prea bine cât de pustii erau locurile acelea şi cât de fără speranţă era să capeţi vreun ajutor. Dar, cum el mă sorbea din ochi, mă simţii copleşit de o ură dispreţuitoare, care îmi pecetlui buzele. Mai presus de toate, eram hotărât să nu‑i dau satisfacţie şi să mor împotrivindu‑mă cât pot. Gândurile mele către lume erau împăcate şi îmi ceream cu umilinţă iertare de la Ceruri, cu inima frântă la gândul că nu îmi luasem rămas‑bun şi nici n‑aveam să‑mi mai iau vreodată rămas‑bun de la cei dragi sau să‑mi explic greşelile şi să le cer iertare pentru păcatele mele, dar, dacă

aş fi putut să‑l omor, fie şi cu preţul vieţii mele, eram hotărât s‑o fac.

Orlick băuse, iar ochii îi erau roşii, injectaţi. De gât îi atârna o sticlă de tablă, aşa cum deseori, pe vremuri, îl văzusem purtându‑şi mâncarea şi băutura la el.

Îşi duse sticla la gură şi bău cu lăcomie o înghiţitură, iar eu simţii mirosul rachiului care i se prelingea pe faţă.

― Câine! zise el, încrucişându‑şi iarăşi braţele. Bătrânul Orlick o să‑ţi spună

ceva. Tu i‑ai făcut ce i‑ai făcut afurisitei de soră‑ta!

Încă o dată, mintea mea, cu nemaipomenita iuţeală de dinainte, refăcu întreaga poveste, atacul asupra surorii mele, boala şi moartea ei, mai înainte ca vorbirea lui greoaie şi împleticită să apuce să lege acele cuvinte.

― Ba tu ai făcut‑o, ticălosule! zisei eu.

― Iar eu îţi spun că a fost fapta ta... îţi spun că din pricina ta s‑a întâmplat!