― Într‑o limbă străină, dragul meu băiat!
Îi îndeplineam dorinţa, iar el, neînţelegând o iotă, stătea în faţa focului, urmărindu‑mă atent, cu aerul unui judecător căruia i se prezintă dovezile într‑
un proces şi îl vedeam, printre degetele mâinii puse streaşină la ochi, cum îndemna, pe muteşte, mobila din jur să ia aminte şi ea cât de învăţat eram.
Savantul legendar hărţuit de monstruoasa creatură pe care, în chip nelegiuit, o zămislise nu era mai vrednic de plâns decât mine, urmărit cum eram de monstrul care mă crease şi chircindu‑mă în faţa lui, pradă unui dezgust cu atât mai puternic, cu cât admiraţia şi dovezile sale de dragoste sporeau.
Îmi dau seama că am povestit toate acestea de parcă ar fi durat un an. De fapt, totul a durat numai vreo cinci zile. Aşteptându‑l din clipă în clipă pe Herbert, n‑am îndrăznit să mai ies prin oraş, în afară de o singură dată, când l‑
am dus pe Provis să ia o gură de aer, după lăsarea întunericului. În cele din urmă, într‑o seară, după ce sfârşisem masa, iar eu căzusem într‑un somn greu, fiind rupt de oboseală - căci nopţile îmi erau zbuciumate şi odihna întreruptă de coşmaruri înspăimântătoare -, am fost trezit de zgomotul bine venit al paşilor pe scară. Provis, care adormise şi el, tresări când mă auzi străbătând odaia şi într‑
o clipă văzui cuţitul de marinar lucindu‑i în mână.
― Stai liniştit! E Herbert! zisei eu.
Şi Herbert dădu buzna pe uşă, cu aerul proaspăt al celor şase sute de mile străbătute în Franţa.
― Handel, dragul meu prieten, ce mai faci, ce mai faci şi iar ce mai faci? Mi se pare că am plecat de un an încheiat! Oh, chiar un an trebuie să fi trecut, căci ai slăbit şi te‑ai gălbejit! Handel, bunul meu... Ah! Vă rog să mă iertaţi!
Se oprise din turuit şi din dat mâna cu mine, fiindcă îl zărise pe Provis.
Acesta, măsurându‑l din priviri stăruitor, îşi vârâse la loc cuţitul de marinar şi se scotocea după ceva în celălalt buzunar.
― Herbert, dragul meu prieten, zisei eu, închizând cele două rânduri de uşi, în vreme ce el rămăsese pironit locului, uitându‑se la noi plin de mirare. S‑a întâmplat ceva foarte ciudat. Dumnealui este... un oaspete de‑al meu.
― E‑n regulă, băiete dragă! zise Provis, înaintând câţiva paşi, în mână cu Biblia sa micuţă, neagră şi cu închizătoare metalică, după care îi vorbi lui Herbert. Ia‑o şi ţine‑o în mâna dreaptă. Să te trăsnească Dumnezeu pe loc, dacă
ai să trădezi în vreun fel, în oricare! Sărut‑o!
― Fă aşa cum îţi cere! îl îndemnai eu pe Herbert.
Aşadar, Herbert, uitându‑se la mine cu nedumerire şi mirare prietenească, dădu ascultare îndemnului, iar Provis, dând mâna cu el imediat după aceea, îi zise:
― De‑acuma eşti sub jurământ, cum ştii. Şi să nu mai crezi nici un cuvânt de la mine, dacă Pip n‑o să se poarte ca un gentleman cu tine!
Capitolul XLI
În zadar m‑aș strădui să vă descriu uluirea şi neliniştea lui Herbert, când el,
eu şi Provis ne‑am aşezat la gura căminului şi i‑am povestit toată tărăşenia. Am revăzut toate sentimentele mele oglindindu‑se pe chipul lui Herbert şi, nu în cele din urmă, repulsia mea faţă de omul care făcuse atâtea pentru mine.
Lăsând la o parte alte pricini, simplul fapt că, ascultându‑mi povestea, plesnea de mândrie ar fi fost destul ca să provoace o prăpastie între omul acela şi noi. În afară de sentimentul neliniştitor că fusese „necuviincios” într‑un singur moment de când se întorsese - pe marginea căruia se porni, de îndată ce eu sfârşii de vorbit, să‑i ţină un discurs lui Herbert -, nici nu‑i trecea prin cap că aş
avea vreun motiv să mă plâng de soarta mea. Împăunându‑se că făcuse din mine un gentleman şi că venise să vadă cum îmi joc rolul, folosindu‑mă de marea lui avere, rostea laudele atât pentru sufletul lui, cât şi pentru al meu. În mintea sa era înrădăcinat gândul că laudele acestea erau deosebit de plăcute pentru amândoi şi că trebuia să ne simţim deosebit de mândri când le auzeam.
― Deşi, ascultă‑mă bine, prietene al lui Pip, îi zise el lui Herbert, după ce perorase multă vreme, ştiu prea bine că o dată, o singură dată de când m‑am întors, pentru un minuţel, am fost necuviincios. I‑am spus lui Pip că mi‑am dat seama că m‑am purtat necuviincios. Dar nu vă îngrijoraţi din pricina aceasta. N
‑am făcut un gentleman din Pip, iar Pip n‑ar mai fi pe cale să facă un gentleman din tine, ca să nu ştiu acum ce se cuvine faţă de voi amândoi! Dragă băiete şi tu, prietene al lui Pip, amândoi puteţi conta pe mine că întotdeauna voi tăcea mâlc, în această privinţă. Mâlc am tăcut din minuţelul acela, când m‑am lăsat pradă
necuviinţei, mâlc tac şi în momentul de faţă şi mâlc voi tăcea de‑a pururea!
― Desigur, zise Herbert, arătând de parcă nu găsea nici o consolare, cât de mică, în făgăduiala aceasta şi rămânând împietrit de uimire şi adânc mâhnit.
Aşteptam amândoi cu nerăbdare momentul când Provis avea să plece la casa lui şi să ne lase singuri, dar, în mod vădit, omul ne pizmuia pentru faptul că o să
rămânem singuri şi stătu cu noi până târziu. Bătuse de mult de miezul nopţii când l‑am condus până pe strada Essex şi l‑am urmărit intrând, în siguranţă, pe uşa locuinţei sale şi dispărând în întuneric. Când uşa se închise în urma lui mă
simţii, pentru prima oară din noaptea în care sosise, uşurat.
Nu reuşisem să scap de neliniştitoarea amintire a necunoscutului de pe scară, aşa că întotdeauna eram cu ochii în patru când îmi scoteam oaspetele la plimbare, după lăsarea întunericului, şi când îl aduceam înapoi. Şi acum tot cu ochii în patru am mers. Oricât de greu ar fi, într‑un oraş mare, când mintea îţi este înfierbântată şi te aştepţi la o primejdie de acest soi, să scapi de bănuiala că
eşti urmărit, nu am putut găsi dovezi convingătoare că vreuna dintre persoanele întâlnite s‑ar fi sinchisit de mişcările mele. Cei câţiva trecători îşi văzură de drumul lor, iar strada era pustie când mă întorsei în Temple. Nimeni nu ieşise la poartă odată cu noi, nimeni nu veni la poartă odată cu mine. Când trecui pe lângă fântână, zării ferestrele din spate ale imobilului unde locuia Provis luminate şi liniştite, iar când stătui câteva clipe în pragul clădirii unde locuiam eu, înainte de a o lua pe scări, Garden Court mi se arătă la fel de nemişcat şi de lipsit de viaţă ca şi scara pe care am urcat‑o apoi.
Herbert mă întâmpină cu braţele deschise şi niciodată până atunci nu mai simţisem atât de desluşit ce binecuvântare era să ai un prieten. După ce îmi spuse câteva cuvinte de simpatie şi de încurajare, ne aşezarăm să chibzuim ce era de făcut.
Scaunul pe care şezuse Provis rămăsese neatins, la locul lui - căci Provis avea un fel cazon de a se agita fără rost, plin de neastâmpăr, când stătea undeva şi de a începe o inspecţie amănun‑ţită asupra pipei sale, a tutunului „cap‑de‑
negru”, a cuţitului marinăresc, a pachetului de cărţi şi a tot ce mai avea la el, de parcă toate ar fi fost trecute pe o listă de inventar pe numele lui - aşadar, spuneam că scaunul lui rămăsese acolo unde stătuse el ultima oară. Herbert, fără să‑şi dea seama, vru să‑l apuce, dar în clipa următoare tresări, îl împinse mai încolo şi luă un altul. N‑a avut niciodată prilejul, după aceea, de a‑mi mărturisi dacă simţise vreo aversiune faţă de ocrotitorul meu, cum nici eu n‑am avut vreun prilej de a mi‑o mărturisi pe a mea. Ne‑am comunicat unul altuia acest sentiment fără să rostim vreun cuvânt.
― Ce‑i de făcut? zisei eu către Herbert, care se aşezase pe alt scaun.
― Bietul meu Handel, răspunse el, cu capul în mâini, sunt prea uluit ca să
gândesc.
― Aşa am fost şi eu, Herbert, prima oară, de parcă mă lovise trăsnetul. Dar ceva tot trebuie făcut. Vrea să facă noi cheltuieli - cai şi trăsuri, tot soiul de lucruri scumpe cu care să ia ochii. Trebuie oprit cumva.
― Vrei să spui că nu poţi accepta...
